Infernul sunt ceilalţi

Pentru activitatea sa, Dorz a plătit cu ani grei de închisoare, în numeroase rânduri. Şi pentru el, ca şi pentru Steinhardt, cel mai greu aspect al vieţii de temniţă a fost prezenţa inumană a „celuilalt”. Sartre avea dreptate: L’enfer c’est les autres!. „Există o închisoare înăuntrul închisorii – cum am mai spus – mai grea decât orice condamnare, când eşti pus să stai cu nişte făpturi care nu mai au nimic omenesc în ei pentru tine.” Inumanul colegilor de celulă, reduşi adesea la un singur instinct – cel de supravieţuire –, l-a torturat pe Dorz (şi pe alţii ca el) mai mult decât orice altceva în timpul petrecut în temniţă.

Cartea este de o transparenţă cristalină pe alocuri. Dorz nu se cruţă pe sine atunci când îşi povesteşte viaţa. Nu omite nici teribilul moment în care, primind spovedania iubirii nelegiuite dintre un evanghelist necăsătorit al Oastei şi o soră căsătorită, acceptă soluţia de compromis propusă de cei doi – avortarea copilului rezultat din relaţia adulteră. Vinovaţii îi puseseră înainte trei soluţii: compromiterea lucrării Oastei, sinuciderea lor sau uciderea copilului. Autorul a crezut în promisiunile de căinţă ale celor doi şi a dorit să evite scandalul uriaş care ar fi rezultat dacă cei doi ar fi fost expuşi oprobriului comunităţii. „Atunci nu m-am mai gândit la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul înfricoşat am ales ispăşirea [păcatului de pruncucidere]. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă şi mi-am dat consimţământul la ea.”

S-a dovedit că pocăinţa de adulter nu poate începe niciodată cu un avort. Cei doi n-au făcut decât să-şi ascundă păcatul, transferând în acelaşi timp o parte din vinovăţia lor asupra lui Dorz, care a ispăşit cumplit, după cum povesteşte în capitolul „Şi iertarea trebuie plătită!”

Clarobscur

Pe cât este de limpede cartea în anumite privinţe, pe atât este de obscură în altele. Autorul pomeneşte adesea dezbinările dintre fraţi, dar nu explică niciodată în ce privinţă sunt dezbinaţi. Care sunt efectiv punctele asupra cărora nu se înţeleg? Din acest volum autobiografic nu aflăm mai nimic. Poate că volumele de istorie a Oastei Domnului relatează aceste aspecte în detaliu.

Nicolae Moldoveanu apare şi el menţionat în treacăt, ca personaj oarecum nefast pentru Oaste. Dorz se fereşte să dea detalii despre aceste aspecte. Dintr-un articol publicat în Scânteia tineretului reprodus integral în carte, deduc că N. Moldoveanu ar fi avut veleităţi de conducător al Oastei. Subiectul este tratat incomplet.

Suferinţa care abrutizează

Una dintre constatările cele mai amare la care ajunge Dorz este că pe anumite persoane suferinţa nu-i înnobilează nicicum. Dimpotrivă, îi umple de cinism, îi abrutizează şi îi desfigurează total sufleteşte. Astfel de persoane nu învaţă nimic din tragedia prin care au trecut. Remarca se aplică în mod cu totul special unui tânăr care trecuse cândva prin lagărul de exterminare de la Auschwitz („mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă”) şi care acum ajunsese torţionar în închisoarea securităţii din Beiuş!

Dezgheţ înşelător

După 1964 lucrurile s-au mai relaxat în România. Persecuţia n-a mai fost la fel de aprigă, dar hărţuielile, percheziţiile, şicanele şi amenzile autorităţilor au continuat. Mecanismul poliţienesc criminal al statului, alimentat de resentimentele clerului, părea să se mişte mai anevoie. Multe dintre roţile sistemului se înţepeniseră, dar numai fiindcă zdrobiseră între timp zeci de mii de vieţi, trupuri, amintiri, suflete. De bună seamă că şi autorităţile îşi mai domoliseră elanurile mesianice de instituire a orânduirii socialiste perfecte care era la fel de aproape (sau de departe) atunci, pe cât fusese cu 20 de ani înainte. Cu toată „primăvara” înşelătoare, Dorz a mai executat 6 luni de închisoare în anii ’80. Precum balaurul din poveste care vede tot atunci când are ochii închişi, autorităţile supravegheau totul foarte bine chiar şi când dădeau impresia că moţăie. Hărţuirea lui T. Dorz la cei 70 de ani ai săi spune multe despre dezumanizarea numită comunism. Oricât de benignă în aparenţă, oricare dintre feţele sale va lua, în cele din urmă, chip de balaur.

Epilog

Sentinţa de caterisire aruncată asupra lui Iosif Trifa a fost ridicată de Sfântul Sinod la 12 septembrie 1990. Tipografia sa a revenit Oastei Domnului abia pe 10 februarie 2007. Istoria nu s-a judecat încă suficient de aspru cu figurile politice şi religioase care au instrumentat supliciul îndelungat la care a fost supusă Mişcarea. Există deja o istorie a Oastei în patru volume, dar prea puţin cunoscută . În ciuda tuturor celor îndurate, T. Dorz a reuşit să găsească în ele un sens divin, încredinţat fiind că nimic nu este îngăduit de Dumnezeu la întâmplare. Citind povestea vieţii lui, atât existenţialiştii atei, cât şi creştinii ar trebui să se simtă împliniţi. Pentru unii, Dorz este un Sisif care îşi rostogoleşte fericit bolovanul spre vârful muntelui. Pentru alţii, Dorz este o pildă vie despre ce înseamnă să-ţi porţi crucea în expresia ei cea mai dureroasă, însoţită totuşi de cuvintele „Slăvit fie Domnul”.


Tocmai am terminat de citit „Hristos, mărturia mea”, de Traian Dorz. Numele autorului îmi era cunoscut din auzite (în principal ca autor de poezii). Nu ştiam exact unde să-l plasez in timp. Ştiam (în mod vag) şi că avusese legături cu Oastea Domnului (dar rolul lui nu-mi era limpede). Nu ştiu cum de nu m-am împiedicat mai devreme de autobiografia lui masivă (500 p.), aflată de atâta vreme pe unul dintre rafturi.

Am descoperit pe paginile cărţii o istorie tulburătoare. Totalul anilor petrecuţi în închisoare de autor trece de 17 (cel puţin până la momentul în care se încheie cartea). Avea aproape 70 de ani când a fost condamnat ultima dată (a şaptea sau a opta oară?), pentru tipărire şi difuzare de materiale religioase. Dorz a fost omul însufleţit de o pasiune pentru Hristos cum rar îţi este dat să întâlneşti.

Autorul n-a fost un simplu membru al Oastei Domnului, ci un colaborator şi susţinător important al părintelui Iosif Trifa, într-o vreme când intrigile politicii bisericeşti se ţeseau strâns în jurul fondatorului şi când mulţi apropiaţi şi prieteni începeau să-l părăsească în mod ruşinos. În final, preotul sibian a fost trădat în mod infamant, de oameni care s-au lăsat cumpăraţi cu posturi lesnicioase în ierarhia bisericească a vremii. Se spune că fiecare om are un preţ. Unii nici n-ar mai fi avut nevoie de etichetă. Şi-au vândut sufletele pe mai nimic.

Nicolae Bălan (1882-1955), ierarhul de tristă amintire

Prima parte a autobiografiei descrie mai ales tribulaţiile preotului Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului. La început mişcare a fost susţinută de cler. De la o vreme însă ea a început să fie privită cu suspiciune. Suspiciunea s-a transformat în ostilitate, iar ostilitatea în război. Peste întregul episod se înalţă sumbră, nemiloasă şi încrâncenată figura mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, a cărui ură cruntă l-a urmărit pe preotul Iosif Trifa până la groapă.

Când citeşti despre modul în care s-a purtat înaltul ierarh, îţi vine în minte imaginea teribilei zmeoaice din poveste a cărei cumplită urgie n-au putut s-o oprească nici peria prefăcută în pădure, nici oglinda prefăcută în lac, nici cutea prefăcut în munte. Orice au încercat să arunce în calea balaurului prietenii şi apărătorii lui Trifa, indiferent de rangul şi influenţa lor, n-a rezistat. Sforile pe care le mânuia mitropolitul erau numeroase şi rezistente. Cenzura vremii a suprimat, la comandă, rând pe rând, publicaţiile întemeiate de preotul Trifa. În urma unui simulacru de proces, Mitropolia a pus mâna (ghearele) pe tipografia acestuia în 1937. În ianuarie 1938 urma să se judece apelul, dar pe 12 februarie 1938 Iosif Trifa, care deja era bolnav şi slăbit, a trecut la cele veşnice.

Sabotarea activităţii şi spolierea întemeietorului ar fi cele mai mici nedreptăţi care i s-au făcut preotului sibian. Un episod din 12 septembrie 1937 este ilustrativ pentru spiritul în care a decurs conflictul dintre Oastea Domnului şi mitropolitul Bălan. Pe 11 şi 12 septembrie a avut loc la Sibiu o consfătuire a Oastei la care participau 500 de reprezentanţi din toată ţara. Se încerca găsirea unei soluţii pentru a pune capăt situaţiei de criză. Mitropolitul Bălan îl caterisise deja pe Iosif Trifa. În urma consfătuirii a fost redactat un memoriu, semnat de toţi cei peste 500 de participanţi, prin care se cerea stăruitor mitropolitului să revoce decizia. A fost aleasă o delegaţie de 10 persoane care să înmâneze mitropolitului documentul. După depunerea lui, delegaţia a fost lăsată să aştepte aproape două ore în picioare, în holul clădirii, în faţa scărilor care duceau către apartamentul său.

În sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios: – Răzvrătiţilor! Şi a trântit uşa.

Caterisirea lui Iosif Trifa s-a produs în urma unui alt simulacru de proces (ecleziastic de această dată). Ultima instanţă care i-a judecat cazul – Sfântul Sinod – nici nu l-a înştiinţat despre procedură. Nu i s-a dat ocazia să fie prezent şi să se apere. Cel caterisit a aflat sentinţa finală din ziare. Întreaga afacerea a fost o mascaradă cinică.

Peste toate s-a aşternut liniştea mormântală şi vinovată a istoricilor oficiali, care în general nu suflă o vorbuliţă despre acest capitol infamant din istoria ortodoxiei româneşti, când Biserica s-a întors cu o violenţă rar întâlnită împotriva propriilor fii („Noi n-avem nimic cu voi! Popii voştri ne obligă. Ce are popa cu voi?” se dezvinovăţeau mulţi jandarmi şi poliţişti în faţa celor prigoniţi). Deşi discursul oficial dintotdeauna al Bisericii a fost că „noi n-am persecutat pe nimeni”, istoria în datele ei reale este alta. B.O.R. poartă responsabilitatea pentru numeroase abuzuri şi incitări la violenţă împotriva Oastei. Nu ştiu ca până acum să fi existat o recunoaştere a acestora şi o declaraţie prin care Biserica să-şi ceară iertare pentru persecutarea propriilor membri.

După moartea lui I. Trifa, de reorganizarea Oastei Domnului s-a ocupat Traian Dorz, în condiţii de ostilitate maximă. Să nu uităm, în 1948 Oastea fusese desfiinţată (cu acordul B.O.R.), dar continua să activeze în ilegalitate, persecutată atât de cler, cât şi de autorităţile seculare.

(Va urma)