Prima parte AICI.

Prof. Valeriu Andreiescu

Partea a treia a vol. I se ocupă de instituționalizarea C. P., analizând cadrul doctrinar și organizatoric, începutul Rezistenței față de noua persecuție, destabilizarea temporară a C. P. (1956−1961), rolul istoric al lui Gh. Bradin. În continuare este tratată Trezirea spirituală, în perioada președinției lui Gh. Bradin, în Bihor, jud. Arad, Banat, Sibiu, Oltenia. Apoi, lucrarea se ocupă de expansiunea penticostală zăgăzuită, din perioada 1962-1989. Sunt expuse tendințele penticostalismului mondial, politica externă a statului și concesiile față de Culte, problemele cârmuirii C. P. sub președintele Pavel Bochian și „Biserica subterană”.

Amplificarea persecuției anticreștine în forme specifice sub regimul Ceaușescu este tratată în raport cu amplificarea Rezistenței penticostale. Un loc important îl ocupă analiza rolului ambivalent al lui Trandafir Sandru și al echipei de la conducerea C. P. Creșterea impresionantă a numărului de membri și de biserici în cadrul C. P. este explicată în primul rând prin mărturia lucrării darurilor Duhului Sfânt. Cadrul legal oferit cultelor religioase recunoscute de stat a favorizat relativ în mod egal dezvoltarea cultelor evanghelice. C. P. a depășit cel mai mult acest cadru restrictiv, membrii săi participând în cea mai mare parte la Rezistența creștină. Concesiile și compromisurile conducătorilor săi în relațiile cu Departamentul Cultelor și cu Securitatea au avut urmări negative, promovând mentalități persistente și astăzi.

Vol. I al lucrării se încheie cu partea a IV-a, care pune la baza istoriei penticostale istoria bisericilor locale. Existența denominațiunii penticostale și a unor lucrători penticostali remarcabili a fost condiția necesară, dar nu suficientă, a dezvoltării penticostalismului în România. Definirea unor perioade istorice este convențională, de aceea autorul a urmărit istoria bisericilor locale pe parcursul unei jumătăți de veac: circa 1960 − circa 2010. Ținând seama că istoria bisericilor locale a fost analizată atent și pentru perioada precedentă, se poate estima că vol. I reprezintă o istorie completă a penticostalismului românesc. De aceea, partea a IV-a se încheie cu considerații generale privind identitatea penticostalismului în România.

(va urma)


Săptămâna trecută am intrat în posesia unui exemplar din proaspăt retipărita ediţie a cărţii Lucrarea Duhul Sfânt, scrisă de Trandafir Sandru (foto), fondatorul învăţământului teologic penticostal.

Cartea apare din iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Bisericii Penticostale Elim din Viena şi a fost publicată anul trecut la Editura Scriptum din Oradea. (În paranteză fie spus, regimul copyrightului pentru această carte este neclar. Pe de o parte se precizează că lucrarea a fost publicată cu permisiunea Institutului Teologic Penticostal. Pe de altă parte, Editura Scriptum foloseşte semnul © în dreptul numelui ei şi precizează că „Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte este permisă doar cu aprobarea în scris a Editurii Scriptum, Oradea”. Dacă Scriptum a publicat această carte cu permisiunea ITP, de ce un terţ ar trebui să aibă acordul editurii şi nu al ITP, cum ar fi de aşteptat?)

Iniţiativa Bisericii Penticostale Elim din Viena este de apreciat (puţini sunt oamenii dispuşi să finanţeze cartea în zilele noastre), însă ar fi fost mult mai util dacă lucrarea lui Sandru ar fi fost supusă revizuirii de către o comisie de teologi. Aruncând o scurtă privire peste capitolul 22 al cărţii, am descoperit numeroase afirmaţii eronate care au rămas necorectate în ediţia de faţă (a 3-a). Dacă pentru anii ’70 sau ’80 lucrurile nu se puteau face altfel, fiindcă accesul la informaţie era limitat şi oamenii de carte erau puţini, cred că la 20 de ani de la Revoluţie nu mai avem scuze.

Aş dori ca următoarele critici să nu fie luate drept o impietate faţă de activitatea lui Trandafir Sandru. Eu unul cred că aprecierea faţă de un înaintaş se dovedeşte cel mai bine nu prin acceptarea necritică a ideilor sale, ci prin interacţiunea judicioasă cu moştenirea pe care a lăsat-o.

Rândurile de mai jos conţin doar câteva dintre problemele care mi-au reţinut atenţia şi pe care le-aş dori îndreptate dacă se va mai decide o retipărire a acestei cărţi.

Vorbirea în alte limbi s-a manifestat în viaţa Sf. Hildegard, un călugăr german, care a trăit în secolul al XIII-lea (p. 310).

Sunt două probleme cu această frază. Sf. Hildegard era călugăriţă, nu călugăr. Şi n-a trăit în sec. 13, ci în sec. 12.

În poemul alegoric, Divina comedie, al marelui poet italian, Dante Alighieri (1265-1381) din Florenţa, găsim menţiuni despre vorbiri în alte limbi neînţelese de autor (Paradis, Cântul XI, XV) (p. 310).

Şi aici sunt două probleme. În cânturile menţionate nu e vorba nicăieri despre vorbiri în alte limbi (în sensul glosolalic). Poate cineva care îl va citi pe Dante în italiană o să ne lumineze mai mult. În al doilea rând, şi dacă am fi avut de-a face cu o manifestare glosolalică, poemul nu este un argument istoric. Un poem e un poem. Dante imaginează iadul, purgatoriul şi paradisul. Poate imagina orice. El nu face istorie, ci artă. Prin urmare, folosirea lui ca argument „istoric” e eronată.

Ediţia germană a Istoriei Bisericii creştine, vol. 3, pagina 406, de Sauer, scrie: «Dr. Martin Luther a fost profet, evanghelist, vorbitor în alte limbi şi tălmăcitor; era într-o singură persoană înzestrarea cu toate darurile Duhului Sfânt» (p. 311)

Paragraful citat conţine o sumedenie de probleme. Le voi lua pe rând.

–          Când vrei să afli la final, în bibliografie, informaţiile despre „Istoria” lui Sauer, descoperi că autorul e înregistrat doar cu lucrarea From Eternity to Eternity, Eerdmans, 1972.

–          Cauţi mai departe informaţii (pe internet, în catalogul Bibliotecii Naţionale Germane) în speranţa că e vorba de o scăpare. Dar nu, nu e vorba de o scăpare. Erich Sauer n-a fost istoric şi n-a scris nicio lucrare de istorie, ci numai lucrări de teologie. Nu ştim deci cui îi aparţine lucrarea de istorie (în 3 vol.!) citată de Sandru. În orice caz nu lui Erich Sauer.

–          Indiferent cine face afirmaţia, ea este puternic decontextualizată. Autorul îl consideră pe Luther profet în sensul VT („cel care denunţă abuzurile, nedreptăţile, depărtarea de Dumnezeu”). Ideea că Luther a fost vorbitor în alte limbi se referă la cunoaşterea de către Luther a limbilor clasice (reformatorul a publicat numeroase scrieri în latină). Ca tălmăcitor, Luther a rămas în istorie prin Biblia sa. Cât despre afirmaţia că Luther era înzestrat cu toate darurile Duhului Sfânt, ea este o afirmaţie encomiastică şi nu trebuie dusă la extrem (în sensul că Luther a demonstrat toate harismele din NT, sc. glosolalie, facere de minuni etc.).

–          Din ceea ce ştim despre Luther, e clar că el a fost un critic al entuziaştilor din vremea lui (entuziaştii se asemănau destul de mult cu penticostalii). Vezi articolul despre glosolalie din Dicţionarul Mişcărilor Penticostale şi Harismatice (p. 674): „Nici Luther (1483-1546) nici Calvin (1509-1564) nu reflectă întâlniri directe cu glosolalia.” Potrivit articolului despre Duhul Sfânt în tradiţiile reformate (p 764), „Luther nu accentuează darurile spirituale şi, urmându-l pe Augustin, susţine că limbile au încetat”. În acelaşi articol citim că Luther s-a rugat pentru bolnavi. Unul dintre ei a fost chiar Philip Melanchton, care a fost vindecat. Luther însuşi ar fi spus că a adus vindecare altora, dar că pe el însuşi nu s-a putut vindeca.

Reformatorul Calvin (1509-1564) scria cu încredinţare referitor la Epistola către corinteni că atunci când Duhul Sfânt l-a îndemnat pe Pavel să scrie despre vorbirea în alte limbi, el a dorit ca acest dar al harului să existe în permanenţă în Biserică (p. 311).

Nu ştiu unde a citit Sandru afirmaţia respectivă, dar ea în mod cert nu-i aparţine lui Calvin. Am răsfoit astăzi comentariul lui Calvin la 1 Corinteni, dar nici pomeneală de aşa ceva. Dacă Luther se mai roagă pentru bolnavi, Calvin pare să fi evacuat complet supranaturalul în forma în care îl înţelegem noi, penticostalii. Nu am timp să intru în detalii. Citiţi comentariile sale la 1 Cor 11 şi 12 şi veţi înţelege ce spun. Articolul din Dicţionarul Mişcărilor Penticostale îmi dă dreptate când spune: „clearly, he is not an enthusiast” (p. 765).

Acestea sunt doar câteva probleme asupra cărora am timp să zăbovesc. Pe scurt, nu cred că e sănătos să-i facem pe Luther şi Calvin penticostali, aşa cum nu e sănătos să-l facem pe Sf. Andrei vestitorul Evangheliei pe plaiuri dobrogene. Trebuie să ne definim bine crezul şi de pe această poziţie să dialogăm cu celelalte ramuri ale Reformei.

Ca penticostal, cred că harismele Duhului sunt pentru Biserica din toate veacurile. Ca cercetător şi om de carte, cred că am vocaţia de a urmări şi rosti adevărul, atrăgând totodată atenţia asupra ideologizării acestuia, fiindcă, dacă nu suntem suficient de vigilenţi, ne vom trezi că ne depărtăm de adevăr şi că rămânem cu ideologia. Me genoito!