Cu mai mult timp în urmă îmi exprimam îndoiala că titlul de „Luther al României” este adecvat pentru a-l descrie pe T. Popescu, om pentru care altminteri am o mare admiraţie.

Precizez că oamenii pentru care am admiraţie nu trebuie trecuţi toţi la categoria „lutheri” şi „calvini” ai României.

Câţiva dintre admiratorii lor deja m-au muştruluit pentru această îndrăzneală. Cumva, mi se dă de înţeles că sunt un detractor fiindcă nu accept titlul propus de ei.

Nu-l accept nu fiindcă sunt detractor, ci fiindcă sunt realist.

Am în vedere kilogramele.

Cele 270, cât cântăreşte ediţia Weimar cu integrala Luther (vezi mai jos).

Nu ştiu cât cântăreşte integrala „T. Popescu”.

Vesteabună mă mustra astfel: „Dacă aș fi acasă mi-aș tapeta ”dușumeaua” cu toate cărțile lui TP pe care le am și ți-aș trimite o poză. Ar ajuta la evaluarea competenței în domeniu, omul a scris, oamenii l-au tipărit.”

Ajuns acasă, mi-a trimis o fotografie cu scrierile lui T. Popescu pe care le are în bibliotecă.

Comparaţi şi trageţi concluziile.


Sunt dator cu o continuare la „episodul Betezda”, dar am descoperit astăzi un articol al lui Nae Ionescu („Forme româneşti ale problemei religioase” în Dreptatea socială, 1923) despre cartea de predici a preotului Teodor Popescu, Iisus vă cheamă. Maniera lui N. Ionescu de a vedea lucrurile m-a scos efectiv din sărite. Nu m-a nemulţumit retorica niţel lălâie, ci faptul că spre finalul articolului N. Ionescu face nişte afirmaţii care trădează că este străin de spiritul Evangheliei şi dispreţuitor faţă de vieţile simple ale oamenilor care au avut parte de schimbări radicale în viaţă în urma slujirii preotului T. Popescu.

Redau mai jos câteva fragmente din articol. Între citate, comentariile mele „scoase din sărite”.

„Cartea preotului T. Popescu de la Biserica ‚Cuibu cu Barză’ din Bucureşti s-ar fi putut să fie şi un eveniment. Interesul vremii noastre este astăzi foarte multiplu şi putinţa de a provoca şuvoaie în volbura opiniei publice, foarte ridicată; tăcerea cu care totuşi a fost întâmpinată până acum cartea e deci aproape concludentă.

Nu ne îndoim că cetitorii-cumpărători ar lipsi. Cunoaştem doară stăruitoarea acţiune de evanghelizare a preotului Popescu şi ne putem închipui că cel puţin ascultătorii de fiecare duminică se vor fi grăbit să ia cu ei acasă, tipărit, cuvântul îndrumătorului lor, care de multe ori îi va fi scos din încurcături sufleteşti serioase. Dar aceasta nu e de-ajuns. Acţiunea celor câţiva evanghelizatori români se plasează astăzi, fără voia lor, poate, într-un cadru cu mult mai larg. Căci nu virtuţile personale, netăgăduite totuşi, ale preotului adună atâta lume în Biserica ‚Cuibu cu Barză’, ci nevoia mai veche, şi mai cuprinzătoare, de a se auzi undeva cuvântul mântuirei”.

Până aici articolul curge coerent. Urmează însă o secţiune care e imposibil de rezumat, fiindcă numai autorul ştie ce a vrut să spună precis cu înşiruirea de panseuri. Dau un mic exemplu:

„Nevoilor de reînnoire religioasă nu am izbutit să potrivim încă nimic. Lipseşte aici, ca şi aiurea, încredinţarea că există un creştinism al nostru, în afară de orice dogmă şi orice biserică, un creştinism de atmosferă, a cărui înţelegere şi valorificare e singura cale ce ne rămâne deschisă”.

Deja nu mai pricep cum arată acel „creştinism al nostru” (de atmosferă!), în afara oricărei dogme şi oricărei biserici. Buuun, să trecem mai departe. Urmează nemulţumirile, cele care de fapt m-au scos din sărite.

(Va urma)