Nu m-am învrednicit să citesc Marele cuvânt catehetic decât foarte recent, în traducerea făcută de T. Bodogae. Versiunea românească e fluentă, dar am senzația că nu e foarte exactă în raport cu originalul. Verificând următorul pasaj (din cap. 35) mi-am reconfirmat impresia că traducerile din seria PSB veche sunt inutilizabile într-o lucrare științifică. Cine vrea să le citeze în lucrări de erudiție ar face bine să lucreze cu traduceri din serii precum Sources Chrétiennes etc.

Iau câteva exemple.

Grigorie scrie despre „restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας)”. Ultima secvență (cu italice) a fost omisă de traducătorul român.

Tradus exact, Grigorie spune că „nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață…” T. Bodogae falsifică textul astfel: „Nu toți câți și învrednicesc de înviere prin Botez ajung să și guste îndată din acea viață…”

Ar mai fi câteva exemple din acelaşi paragraf. Îmi imaginez că la o cercetare amănunţită ar ieşi la iveală zeci de probleme. Mai remarc aici doar că Bodogae nu s-a putut hotărî cum e mai bine să traducă secvența ὕδωρ μυστικόν („apă mistică”), așa ca a tradus-o în două feluri: „apă mistică” și „apa cea plină de taină”.

În orice caz, scopul postării de față nu este să prezinte o evaluare a versiunii românești, ci să prezinte pasajul clasic în care găsim doctrina apocatastazei, pentru care este cunoscut Grigorie al Nyssei. Învățătura aceasta este respinsă de Biserica Ortodoxă, așa că Sf. Grigorie i se iartă (nu fără o oarecare jenă) această abatere de doctrină care în cazul lui Origen s-a dovedit impardonabilă.

Traducerea de după textul grec îmi aparține. Nu sunt bun cunoscător de greacă patristică așa că accept cu bucurie diortosiri de la capete mai luminate. Precizez că am tradus gr. loutron prin „îmbăiere”, însă termenul se referă la botez, nu la o simplă îmbăiere.

μὴ δύνασθαι δέ φημι δίχα τῆς κατὰ τὸ λουτρὸν ἀναγεννήσεως ἐν ἀναστάσει γενέσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐ πρὸς τὴν τοῦ συγκρίματος ἡμῶν ἀνάπλασίν τε καὶ ἀναστοιχείωσιν βλέπων· πρὸς τοῦτο γὰρ δεῖ πάντως πορευθῆναι τὴν φύσιν οἰκείαις ἀνάγκαις κατὰ  τὴν τοῦ τάξαντος οἰκονομίαν συνωθουμένην, κἂν προσλάβῃ τὴν ἐκ τοῦ λουτροῦ χάριν, κἂν ἄμοιρος μείνῃ τῆς τοιαύτης μυήσεως· ἀλλὰ τὴν ἐπὶ τὸ μακάριόν τε καὶ θεῖον καὶ πάσης κατηφείας κεχωρισμένον ἀποκατάστασιν. οὐ γὰρ ὅσα δι’ ἀναστάσεως τὴν ἐπὶ τὸ εἶναι πάλιν ἐπάνοδον δέχεται, πρὸς τὸν αὐτὸν ἐπάνεισι βίον, ἀλλὰ πολὺ τὸ μέσον τῶν τε κεκαθαρμένων καὶ τῶν τοῦ καθαρσίου προσδεομένων ἐστίν. ἐφ’ ὧν γὰρ κατὰ τὸν βίον τοῦτον ἡ διὰ τοῦ λουτροῦ προκαθηγήσατο κάθαρσις, πρὸς τὸ συγγενὲς τούτοις ἡ ἀναχώρησις ἔσται· τῷ δὲ καθαρῷ τὸ ἀπαθὲς προσῳκείωται, ἐν δὲ τῇ ἀπαθείᾳ τὸ μακάριον εἶναι οὐκ ἀμφιβάλλεται. οἷς δὲ προσεπωρώθη τὰ πάθη καὶ οὐδὲν προσήχθη τῆς κηλῖδος καθάρσιον, οὐχ ὕδωρ μυστικόν, οὐκ ἐπίκλησις θείας δυνάμεως, οὐχ ἡ ἐκ μεταμελείας διόρθωσις, ἀνάγκη πᾶσα καὶ τούτους ἐν τῷ καταλλήλῳ γενέσθαι. κατάλληλον δὲ τῷ κεκιβδηλευμένῳ χρυσίῳ τὸ χωνευτήριον, ὡς τῆς ἐμμιχθείσης αὐτοῖς κακίας ἀποτακείσης μακροῖς ὕστερον αἰῶσι καθαρὰν ἀποσωθῆναι τῷ θεῷ τὴν φύσιν. ἐπεὶ οὖν ῥυπτική τίς ἐστι δύναμις ἐν τῷ πυρὶ καὶ τῷ ὕδατι, οἱ διὰ τοῦ ὕδατος τοῦ μυστικοῦ τὸν τῆς κακίας ῥύπον ἀποκλυσάμενοι τοῦ ἑτέρου τῶν καθαρσίων εἴδους οὐκ ἐπιδέονται· οἱ δὲ ταύτης ἀμύητοι τῆς καθάρσεως ἀναγκαίως τῷ πυρὶ καθαρίζονται.

Ce spun este că fără baia nașterii din nou (ἀναγεννήσεως) omul nu poate să aibă parte de înviere; dar nu am în vedere plăsmuirea din nou şi refacerea trupului nostru compus ‒ căci spre aceasta trebuie să meargă firea [noastră] fiind constrânsă de necesităţile proprii, potrivit iconomiei celui care a rânduit [astfel], fie că primește harul îmbăierii, fie că rămâne lipsită de o asemenea inițiere ‒ ci restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας).

Căci nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață, fiindcă mare este distanța dintre cei curățiți și cei care [încă] au nevoie de curățire. Pentru cei a căror curățire s-a produs mai înainte, în viața aceasta, prin îmbăiere, pentru aceștia retragerea (ἀναχώρησις) va fi către ceva înrudit. Negreșit, curăției i se asociază nepătimirea, iar în nepătimire este fericire.

Cât despre cei ale căror patimi s-au învârtoșat și pentru a căror întinare nu s-a aplicat nicio curățire, nici apă mistică (ὕδωρ μυστικόν), nici invocarea (ἐπίκλησις) puterii dumnezeiești, nici îndreptare prin pocăință (μεταμελείας), este necesar ca și aceștia să existe în ceva potrivit cu starea lor ‒ după cum pentru aurul amestecat [cu zgură] potrivit este cuptorul ‒ încât răul care s-a amestecat cu ei să fie îndepărtat după îndelungi veacuri și natura lor să fie curățită și izbăvită pentru Dumnezeu. Deci, fiindcă există o putere curățitoare în foc și în apă, cei care prin apa mistică și-au spălat întinăciunea răutății nu mai au nevoie de cealaltă formă de curățire. Dar cei care nu au fost inițiați în această curățire în mod necesar sunt curățiți prin foc.


Suprinzător este că sensibilitatea lui Marmeladov într-un plan nu exclude abrutizarea în altul: Nu mă mai deranjează când simt îndărătul meu rictusuri de silă, pentru că faptele sunt de mult cunoscute (…) Fie! Fie şi aşa! „Iată omul!” Personajul nu ezită să citeze din procesul lui Isus o replică pe care şi-o asumă în dreptul lui. El, cum ar veni, stă în faţa „judecătorilor” săi cu aceeaşi seninătate de care dă dovadă Hristos în faţa lui Pilat.

dostEi bine, onorată asistenţă, nu am dreptul la milă! Care milă? Aş merita să fiu ţintuit pe cruce! Răstignirea – iată dreptul meu! Ei bine, răstigneşte, jude, dar sloboade mila ta! Eu însumi am să cer, atunci, răstignirea, căci nu bucurie voiesc a bea, ci lacrimi şi durere! Crezi, crâşmare, că amărâtul tău de clondir m-a uns la inimă?! Jale, jale şi lacrimi am cătat în adâncul lui, şi găsitu-le-am şi sorbitu-le-am cu nesaţ!

Când citesc acest pasaj şi ce urmează, nu mai înţeleg ce a vrut Dostoievski cu acest personaj. Am mari îndoieli că e pastişat după o persoană din realitate (cum se întâmplă în cazul altor personaje ale sale). Delirul lui masochist e opusul lucidităţii la care am fost martori până acum. Marmeladov caută durerea, jalea, lacrimile. E dependent nu de alcool, ci de mizeria morală în care bălteşte. Şi e conştient de asta. E în stare să se poată privi din afară şi din exterior aproape la fel de bine ca autorul care i-a dat viaţă. Şi asta îl face complet trucat. Dacă Marmeladov, în viaţa lui de personaj autentic, ar fi avut capacitatea de autoanaliză pe care o are ca personaj de mucava în roman, sigur ar fi devenit filozof sau scriitor de geniu. Aşadar, pasajul de mai sus este un non sequitur.

Dar nu e singurul. Urmează unul împănat cu şi mai multe zaharicale teologice.

Cât despre milă – milă are unul singură, căruia i-a fost milă de toţi şi i-a înţeles pe toţi! El, singurul, ne e jude! El va veni, în ziua de pe urmă, şi va întreba: „Unde e copila care s-a pângărit pentru maştera-i mamă, ofticoasă şi rea, care s-a dat pierzării pentru copiii unei străine? Unde este fiinţa care, nescârbită de părintele ei pământesc, mare şi nemernic acela fiind, cu milă s-a aplecat asupră-i – unde este?” Şi va mai zice: „Vino! Te-am iertat o dată… O dată te-am iertat… Acum, îţi iert toate păcatele, pentru mare iubirea ta!” Şi o va ierta pe draga de Sonecika, ştiu că o va ierta! Am ştiut asta din clipa când, acum, deunăzi, am fost pe la ea. Îi va judeca pe toţi şi îi va ierta – şi pe ei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei săraci cu duhul… Şi cînd va fi isprăvit cu toţi, se va întoarce şi spre noi: „Veniţi şi voi! va spune. Veniţi şi voi, beţivilor, veniţi şi voi, bicisnicilor, veniţi şi voi, robi ai păcatului!” Şi ne vom înfăţişa dinainte-i cu toţii, fără a ne ruşina. „Sunteţi nişte porci! ne va spune. Aveţi chip de fiare şi purtaţi stigmatul fiarei, dar veniţi şi voi în împărăţia cerurilor!” Şi glăsui-vor atunci cei înţelepţi şi cumpătaţi: „Doamne! De ce îi primeşti şi pe aceştia?”. „De aceea îi primesc, înţelepţilor, de aceea îi primesc, nesmeriţilor, pentru că nici unul dintre ei nu s-a socotit drept de a fi primit…” Şi îşi va întinde braţele spre noi, şi noi vom cădea cu faţa la pământ, şi vom plânge, şi vom înţelege totul! Atunci vom înţelege totul!… Toţi vor înţelege… şi Katerina Ivanova… şi ea va înţelege… Doamne, vie împărăţia ta!

Există câteva idei în acest pasaj pe care nu mă voi sfii [ca un „înţelept şi nesmerit”, în retorica (Anti)christului închipuit de Marmeladov] să le numesc demente. Ideea că pângărirea şi alegerea pierzaniei pot fi un sacrificiu acceptabil, chiar răsplătit de Hristos, contravine tuturor principiilor biblice despre sacrificiu şi sfinţenie. Şi nu doar Scripturii, ci şi întregii tradiţii patristice, răsăritene sau apusene. Când sacrificarea virtuţii ajunge să ne fie propusă ea însăşi ca o virtute, e semn că avem de-a face cu o teologie demenţială.

În plus, Marmeladov cade în erezia smereniei, a falsei smerenii despre care scria Steinhardt în Jurnalul fericirii (inspirat de o nuvelă a lui Papini)

Ispita de a te lăsa osândit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjeşti a săvârşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele lui.

(…)

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem. (s.n.)

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă la logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfă poate fi mai mare decât a renunţa în veci la El? – să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cât se poate de logic. Atât doar că nu este decât logic, prin urmare dement.

Sunt uimit că Dostoievski îi dă atât de mulţi „timpi de antenă” lui Marmeladov fără să contrabalanseze demenţa discursului său. Când consilierul ratat uită de sine în verva teologhisirii sale nepravoslavnice, ai impresia că Dostoievski este cel „furat” de propriul condei şi de frumuseţea ideilor sale antidogmatice.

Înclin să cred că un astfel de erou dostoievskian nu s-ar fi putut „naşte” niciodată în Apus. Modul în care vorbeşte Marmeladov e incomparabil cu tot ce ştiu eu (nu prea mult, e drept) din literatura apuseană. E prea mult universalism, prea multă apocatastază, prea multă philantropia şi niciun gram de dikaiosyne. Da, Dumnezeu e boier. Dă celui ce are 10 talanţi încă unul (exasperându-i pe cei din asistenţă). Dar nu mai e la fel de boier când împăratul din Luca 19:27 porunceşte ca vrăjmaşii lui să fie măcelăriţi pentru că i-au respins domnia. Împăratul generos care dă ospăţ boieresc în Matei 22 porunceşte la final ca omul fără haină de nuntă să fie aruncat în întunericul de afară.

Prin contrast, prelegerea lui Marmeladov este dizolvantă. Când tragem linie şi adunăm, descoperim că mesajul lui erodează toate reperele şi valorile morale şi teologice ale lumii creştine. Marmeladov anulează dintr-un paragraf tot ce au spus profeţii VT vreme de veacuri, tot ce a adus Hristos, tot ce au scris şi predicat sfinţii apostoli, tot ce au profesat Părinţii Bisericii. Discursul lui Marmeladov, în ciuda dulcegăriilor care îl caracterizează, duhneşte pestilenţial a teologie distilată în nişte laboratoare infernale. Când Lewis a scris Scrisorile lui Zgândărilă efortul susţinut de a gândi teologia demonică a lui Sfredelin l-a surmenat spiritual. Dostoievski cum s-o fi simţit scriind rolul lui Marmeladov?

L-am pomenit mai sus pe Chesterton (via Steinhardt). Are şi el personaje cu o retorică pe cât de seducătoare, pe atât de perversă. Unul dintre ele este poetul anarhic Lucian Gregory. Dar Chesterton are şi personaje „de echilibru”, precum Gabriel Syme. Duelul dintre cei doi este sclipitor. Marmeladov nu se duelează cu nimeni. Monologul lui teologic este delirul maniacului fascinat de discul lunii. Logica lui este alienantă. Resemnarea lui în mişelie şi depravare este demonică.

Şi acum, o întrebare neliniştitoare: oare a avut Dostoievski atâta încredere în discernământul spiritual al cititorului încât să nu-l contrabalanseze în niciun fel pe smeritul între smeriţi Semion Zaharîci Marmeladov? L-a făcut oare crainicul unor idei universaliste proprii sau şi-a râs mai degrabă de el, punându-l să declame un rol ridicol, sub un nume care trimite la zaharicale şi marmeladă?

Sunt în dubii…