Parcurg acum (în mare viteză) comentariul la Isaia atribuit lui Vasile cel Mare.

Citez din traducerea în românește făcută de amicul meu Alex Mihăilă (PSB, vol. 2, serie nouă, p. 47):

Jertfele arse aduc ceva plăcere și folos demonilor din cauza iubirii de plăcere și pasiunii pentru sângele fumegat prin ardere, care astfel este asimilat în alcătuirea lor printr-o asemenea sublimare. Căci toți se hrănesc în întregime cu abur, nu prin mestecare și stomac, ci prin întreaga lor ființă precum părul animalelor, unghiile și cele asemenea care primesc hrana. De aceea se agită cu lăcomie în jurul miresmelor și se desfată de fumul de tămâie ca fiind potrivit spre hrana lor. Și poate că există și o oarecare însușire în animale [apropiată de proprietățile trupurilor demonice. Iar cei care pricep voințele lor furnizează drept hrană ceva anume fiecăruia ca fiind mai potrivit.

Sunt extrem de intrigat de această concepție. Demonologia căreia îi dă glas autorul (prezumat a fi Vasile cel Mare) mi se pare pe de-a-ntregul păgână. Dacă memoria nu mă înșală, nu există nimic în Biblie care să semene cu așa ceva, anume cu ideea că demonii se hrănesc cu fumul jertfelor. Nu cunosc suficient de bine iudaismul intertestamentar ca să fac o comparație cu ce găsim acolo. Dacă cineva are vreo idee, sunt dornic să mă luminez.

Mai curios aș fi dacă există idei similare la Părinți.


Încep să fiu tot mai suspicios faţă traducerile româneşti ale scrierilor Părinţilor. Nu pot spune că sunt un mare cititor de patristică, deci este posibil ca percepţia mea să fie eronată. Totuşi, atât cât am citit, făcând uneori apel la textul grecesc, a fost suficient ca să-mi stârnească oareşce bănuieli. De patru ani de zile mă ocup de studierea versetelor şi conceptelor biblice traduse tendenţios în româneşte. Încep să cred că şi traducerile Părinţilor suferă de „retuşuri” teologice (i.e. ideologice) pe ici pe colo. Inutil să mai adaug, chestiunea mă umple de năduf. Am impresia că sunt tras pe sfoară.

Să dau un exemplu care mi-a picat recent în mână.

Zice Vasile cel Mare într-o predică despre umilinţă (PG 31, p. 529) astfel:

„Şi se laudă Pavel că dispreţuieşte (kataphronēsai) propria dreptate (dikaiosynēs) şi că urmăreşte dreptatea cea prin Hristos (tēn dia Christou), cea de la Dumnezeu (tēn ek Theou dikaiosynēn), prin credinţă…”

Cum traduce D. Fecioru acest fragment în Omilii, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 546?

„Şi Pavel se laudă cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei.”

Care ar fi problemele cu acest fragmenţel?

1)     verbul kataphroneo, care are un sens destul de tare (‘a dispreţui, a desconsidera’) e atenuat prin a nu ţine seama de;

2)     termenul dikaiosyne (‘dreptate’) e tradus prin fapte de dreptate. Or, asta mi se pare deja interpretare, nu traducere. Dacă traducătorul vrea să ne dea o notă de subsol asupra textului şi să spună că, în opinia lui, „dreptatea” se exprimă prin fapte, e ok. Traducătorul poate să-şi dea cu părerea la subsolul textului. Dar să serveşti „faptele” direct în text mi se pare neonest faţă de cititori;

3)     acelaşi termen dikaiosyne e tradus odată “[fapte de] dreptate” şi odată cu “îndreptăţire”. Un principiu de traducere spune că trebuie să fii consecvent, adică să foloseşti un singur echivalent pentru un singur termen, dacă respectivul termen are aceeaşi conotaţie în toate ocurenţele respective.

P.S. Prietenilor mei ortodocşi: dacă nu voi fi vreodată în pericol de a mă converti la ortodoxie, să ştiţi a cui este vina! 🙂