22 mai 2017
Vă rețin atenția cu următoarele două anunțuri legate de Bookfest.
La primul din cele două evenimente voi fi prezent și eu în panelul de vorbitori.
S-a publicat în sfârșit în limba română versiunea integrală, într-un singur volum, a așa-numitului „manuscris Milescu”, prima versiune în limba română a Septuagintei.
15 mai 2015
O carte pe care o aștept cu mare interes de mai mult timp este lucrarea publicată recent de Ioan Florin Florescu la Editura Universității Al. I. Cuza din Iași. Mi-am comandat deja ieri un exemplar de la editură și îl aștept cu nerăbdare. Dacă obligațiile profesionale îmi vor îngădui, voi face o prezentare mai pe larg a lucrării într-o postare viitoare.
Deocamdată îl felicit pe autor, cu nădejdea că vom mai avea prilej să stăm la voroavă cu privire la istoria fascinantă a traducerii Sf. Scripturi în limba română.
Mai jos câteva informații despre carte și autorul ei, preluate de AICI.
Descriere. Axate pe traducerile româneşti ale Scripturii din secolele al XVI-lea – al XVII-la (Tetraevanghelul de la Sibiu, ms. 45 BAR Cluj, ms. 4389 BAR, Biblia de la 1688), studiile din prezentul volum se remarcă atât prin complexitatea cercetării biblico-filologice, cât şi prin informaţiile noi pe care le aduc cu privire la tradiţia biblică românească. Volumul de faţă cuprinde o serie de studii şi articole care au stat la baza lucrării de doctorat în Filologie, cu titlul Literalism şi traducere liberă în tradiţia biblică românească, susţinută de autor la Universitatea din Iaşi, în anul 2011 şi apreciată de membrii comisiei doctorale cu distincţia summa cum laude.
Din cuprins: Semnificaţiile unei alegeri: cum a ajuns o ediţie protestantă a Septuagintei textul-sursă al primei Biblii româneşti; Când dezacordul nu mai este o greşeală: o licenţă stilistică în traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu; Împăraţi, regi şi crai în tradiţia biblică românească. Un caz de condiţionare politică în traducerea Bibliei; „Duhovnici” şi „farisei” în Tetraevanghelul de la Sibiu. Un caz de adaptare culturală după un model originat în cele mai vechi traduceri ceheşti ale Bibliei; Contribuţii cu privire la sursele Tetraevanghelului de la Sibiu
Despre autor. Ioan-Florin Florescu (n. 1970) este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi, preot misionar şi doctor în Filologie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; între 2009-2012 a fost cercetător ştiinţific în cadrul Centrului de Studii Biblico-Filologice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, co-fondator şi secretar de redacţie al publicaţiei Biblicum Jassyense. Romanian Journal for Biblical Philology and Hermeneutics. Este coautor al volumului Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars IX – Paralipomenon I, Paralipomenon II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011 şi unul dintre coordonatorii proiectului Septuaginta, 8 vol., Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, 2004-2011. Împreună cu Adrian Muraru a fondat la Editura Polirom colecţia bilingvă „Tradiţia creştină”. Din 2011 locuieşte în Scoţia, Marea Britanie.
27 iulie 2009
Ieremia, mai mult chiar decât Iov, mi se pare personajul cu adevărat tragic între toate personajele VT.
Iov trece prin tot felul de tribulaţii şi iese „reabilitat”. I se dă chiar mai mult decât avusese înainte. Cartea Iov îmbină atât o teologie a binecuvântării („cel drept are parte de binecuvântări”) cât şi o contrateologie („cel drept are parte de suferinţe”). Dar Ieremia nu are parte de nicio reabilitare. De-a lungul carierei sale de profet este ameninţat cu moartea, învinuit de înaltă trădare, defetism şi propagandă „antinaţională”. Sfârşeşte prin a fi luat cu de-a sila în Egipt, de către o gloată de refugiaţi care se interesează asupra voii lui Dumnezeu doar pentru a o respinge apoi făţiş.
Ieremia trăieşte într-o perioadă foarte tulbure a istoriei regatului iudeu, sub nişte regi care, dacă nu sunt de-a dreptul răi (Ioiachim), sunt cel puţin slabi şi incapabili să pună în aplicare mesajul transmis de profet (Zedechia).
Mesajele lui Ieremia sunt dominate de judecată şi nimicire, fiindcă poporul refuză să renunţe la idoli. Profetul vorbeşte mult despre moarte. Oracolele sale fac deseori referire la o triadă funestă: sabie, foamete şi ciumă (ebr. hereb, raab, deber).
Pentru că este adesea unul contra tuturor, Ieremia ajunge un iş rib we iş madon („om de ceartă şi de vrajbă”).
Redau mai jos lamentaţia sa din 15:10, în engleză şi franceză, fiindcă versetul are o ritmicitate aparte în aceste limbi.
NRSV
Woe is me, my mother, that you ever bore me, a man of strife and contention to the whole land! I have not lent, nor have I borrowed, yet all of them curse me.
Segond
Malheur à moi, ma mère, de ce que tu m’as fait naître
Homme de dispute et de querelle pour tout le pays!
Je n’emprunte ni ne prête,
Et cependant tous me maudissent.
16 iunie 2009
Îmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai „pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.
Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.
Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: „De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.
Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure
Şi oamenii puternici să se gârbovească,
Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.
Pentru că lumina se întunecă în ferestre
Şi porţile ogrăzii se închid;
Când uruitul morii abia de se desluşeşte.
Când nu se mai aude cântecul de păsări
Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;
Când oricare urcuş este o încercare
Şi când te temi să mai porneşti la drum.
Şi totuşi e plin de floare migladul
Şi lăcusta e grea de rouă,
Şi tufa de caper este grea de rod.
În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,
Înainte să plesnească coarda de argint
Sau să se sfarme candela de aur
Şi ulciorul să se spargă la izvor,
Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,
sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.
Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.
19 martie 2009
Editura Logos anunţă apariţia unui nou titlu, Documentele care stau la baza Vechiului Testament, de Walter C. Kaiser. Prin această carte, autorul încearcă să răspundă mai multor întrebări:
Titlul original al cărţii este The Old Testament Documents: Are They Reliable and Relevant?
Traducător: Tiberiu Pop
Aici puteţi vedea CUPRINSUL cărţii, iar aici o MOSTRĂ de carte.
8 noiembrie 2008
Profit de contextul creat de o postare anterioară pentru a atrage atenţia asupra unui alt verset în care versiunea Cornilescu urmează „la indigo” versiunea franceză L. Segond (şi este oarecum similară cu KJV). Isaia 59:19: „Atunci se vor teme de Numele Domnului cei de la apus, şi de slava Lui cei de la răsăritul soarelui; cînd va năvăli vrăjmaşul ca un rîu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă.”
L. Segond: “On craindra le nom de l’Éternel depuis l’occident, Et sa gloire depuis le soleil levant; Quand l’ennemi viendra comme un fleuve, L’esprit de l’Éternel le mettra en fuite.”
Problema o constituie ultima parte a versetului, care poate fi tradusă în mai multe feluri. Textul original spune (într-o transliterare simplificată): kiyavo kanahar ţar ruah Adonai nossah vo. În traducere: „Căci El vine ca un râu năvalnic (lit. „strâmt”) mânat de Duhul Domnului” sau „Căci El vine ca un torent pe care îl mână un vânt trimis de Domnul” (ruah poate fi tradus fie prin „Duh”, fie prin „vânt, suflare”).
De unde atunci „vrăjmaşul” pe care îl pune Duhul Domnului pe fugă? Din faptul că „ţar” (strâmt, vijelios), poate fi înţeles şi ca „vrăjmaş” (traducere care apare în Peşita şi într-un Targum). Totuşi, în context, ideea de „vrăjmaş [venind ca un] râu” nu este prea logică. Traducerile evreieşti (în limba engleză) spun altceva:
JPS (1985) “For He shall come like a hemmed-in stream Which the wind of the LORD drives on.”
CJB (1998) “For he will come like a pent-up stream, impelled by the Spirit of ADONAI.”
6 noiembrie 2008
Un coleg de VT mi-a atras recent atenţia asupra acestui verset: „Şi Sara a zis: «Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi, va rîde de mine».” Din traducerea Cornilescu s-ar putea crede că pentru soţia lui Avraam naşterea şi alăptarea unui copil la bătrâneţe constituie ceva ridicol. Ceva de care să te jenezi. Aparent, Sara e cel puţin contrariată de faptul că Dumnezeu face haz pe seama ei. Săraca femeie, îţi vine să spui. A ajuns să fie subiect de glume la bătrâneţe…
Şi totuşi, textul original se pretează la o altă interpretare. Retradus literal, textul ar suna astfel: „Sara a zis: Dumnezeu a creat [prilej de] râs. Oricine va auzi va râde (împreună cu mine)” [ebr., watomer Sarah ţehoq asah li Elohim. Kol-haşomea yiţhaq-li]. În acest caz, Sara nu este subiect de râs, ci are un motiv de bucurie, exprimată prin râs. Mai ales în contextul unei culturi semitice, dobândirea unui copil de către o femeie sterilă constituie un motiv de jubilaţie.
Interesant, traducerea în greacă a textului ebraic păstrează aceeaşi idee: „Şi a zis Sara: Domnul mi-a făcut [prilej de] râs. Cine va auzi se va bucura cu mine” (Eipen de Sarra: gelōta moi epoiēsen Kyrios. Hos gar an akousē sunhairetai moi).
Traducerea evreiască în engleză (Jewish Publication Society, 1985) spune acelaşi lucru: Sarah said, „God has brought me laughter; everyone who hears will laugh with me.”
Şi atunci, de unde la Cornilescu ideea că Dumnezeu o face de râs pe Sara? Probabil din versiunea franceză L. Segond: Et Sara dit: Dieu m-a fait un sujet de rire; quiconque l’apprendra rira de moi. În orice caz, în versiunea 1931, Cornilescu a reabilitat-o pe mama nonagenară: Şi Sara a zis: Dumnezeu m-a făcut să râd: oricine va auzi va râde cu mine.
8 octombrie 2008
Aici scriam despre primul Lameh!
Istoria celui de-al doilea Lameh începe când părinţilor umanităţii li se naşte un descendent. Din amurgul unei lumi peste care soarele n-a apucat să se ridice prea mult, vocea mamei tuturor celor vii se îndreaptă cu speranţă către Dumnezeu, cu încrederea că promisiunea făcută de El se va împlini: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă…” Poate că această sămânţă este cea despre care Creatorul anunţase că va zdrobi capul şarpelui. De numele lui Set se leagă aşteptarea că el ar putea fi „cel rânduit, cel numit.” Poate nu este el, dar lui i se naşte un fiu – Enos. Şi, interesant, în astfel de vremuri omul se întoarce către Dumnezeu. Textul nu spune explicit cine are iniţiativa. Deşi cele mai multe traduceri preferă ideea că „atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”, n-ar fi exclus ca iniţiatorul să fie tocmai Enos, devenit astfel capătul unei linii genealogice care a redescoperit reverenţa faţă de Dumnezeu.
Aici Genesa îşi întrerupe în mod neaşteptat firul narativ şi ne invită să revenim la început de tot, la momentul când Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa. Citind primele versete din capitolul 5, ai senzaţia că Dumnezeu vrea să înceapă o filă nouă în istoria umanităţii. E ca şi când ar vrea să-i rescrie istoria, lăsând în afara ei firul genealogic blestemat al lui Cain. La sfârşitul capitolului anterior, prin vocea arogantă a lui Lameh, care proferă ameninţări şi răzbunări teribile, linia lui Cain îşi semnase de fapt condamnarea. În cazul lui Lameh, mândria vine atât după Cădere, cât şi înainte de ea. Cain este izgonit de două ori. Odată din faţa lui Dumnezeu. A doua oară din istorie. În cartea planurilor divine, succesorii lui Cain nu sunt distribuiţi nici măcar în roluri de figuranţi. Cel care îşi luase două neveste, ca să-şi asigure o posteritate bogată, rămâne în realitate fără posteritate. Când Lameh şi-a isprăvit de declamat rolul cu voce tunătoare, nu mai rămâne în urma lui nici măcar ecoul. Doar negură şi uitare.
Când recapitulează istoria neamului omenesc, Dumnezeu alege linia lui Set. Întoarcerea către Dumnezeu este tot mai evidentă. Unul dintre descendenţii lui, Enoh, nu doar trăieşte şi procreează, ci „umblă cu Dumnezeu”. Ca o anticipare a destinului celor care aleg să umble cu Dumnezeu, textul ne spune că Dumnezeu l-a luat la El. Da, e drept, moartea loveşte pe toţi descendenţii Protopărinţilor, dar dragostea se dovedeşte mai tare decât moartea. Enigmaticul Enoh se mută cu locuinţa la Dumnezeu, fără a trece prin moarte. Moştenirea lui e dusă mai departe de Metusala şi de Lameh. Al doilea Lameh.
Către finalul cap. 4 îl găseam pe primul Lameh dând glas ambiţiilor sale deşarte. Către finalul cap. 5 îl găsim pe un alt Lameh dând glas exact unei atitudini opuse. La naşterea lui Noe („mângâiere”), tatăl său spune: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul”.
Vocea celui de-al doilea Lameh e încărcată şi ea de speranţă. Aceeaşi speranţă pe care o exprimase mama tuturor celor vii la naşterea lui Set. Cu fiecare generaţie, nădejdea binecuvântării divine se înnoieşte. Lameh vorbeşte ca unul care îşi asumă consecinţele blestemului, atunci când alege să lucreze „ţărâna ce de veacuri smulge trudă”. O lucrează ca semn că se supune justiţiei divine. Dacă ar refuza, ar însemna să sfideze sentinţa, să trăiască în rebeliune. Lameh ştie că nu poţi să invoci numele lui Dumnezeu şi totodată să-i calci în picioare hotărârile. În glasul celui de-al doilea Lameh, speranţa capătă valenţe profetice. Noe va fi într-adevăr cel prin care va veni mângâierea pentru neamul omenesc. Când Dumnezeu îşi încheie judecata prin Potop, promite că nu va mai blestema niciodată pământul. Prin Noe, neamul omenesc este salvat de la distrugere. Prin el vor veni jertfele. Şi tot prin el, o dublă „mângâiere” cu potenţial ambivalent: viţa de vie şi vinul. Experienţa de final a lui Noe arată că neamul omenesc rămâne imperfect. Moştenirea lui Lameh (prin Noe) este deci pe alocuri controversată. Dar poartă cu ea speranţa care nu moare. Istoria celui de-al doilea Lameh nu se încheie. Ecourile ei răzbat prin neguri până la noi.
3 octombrie 2008
Parcurg din nou Geneza cu excelenta ei perspectivă asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Istoria primordială a umanităţii, atât de marcată de tragism în esenţa ei, respiră totuşi de nădejde şi încrederea că Dumnezeu n-a abandonat neamul omenesc, chiar dacă adesea ne pare mai degrabă absconditus.
M-a intrigat totuşi modul în care se raportează la Dumnezeu descendenţii lui Adam. Ştim ce s-a întâmplat cu prima pereche de fraţi, Cain şi Abel. Întâiul născut face dovada unui caracter găunos (tiparul reapare în cartea Genesei: Ismael şi Isaac, Esau şi Iacov). Cain îl ucide pe Abel. Cel despre care Eva anunţase cu speranţă în glas: „Am dobândit un om de la Domnul” adânceşte spirala răului prin crimă şi devine el însuşi blestemat, condamnat să rătăcească în neodihnă. Cain devine astfel tatăl tuturor acelora pe care înverşunarea faţă de Dumnezeu îi face să fugă mereu departe de faţa Lui, încercând să lepede un zbucium pe care fuga de Dumnezeu nu poate decât să-l adâncească.
Între descendenţii lui Cain îl găsim pe Lameh. Un personaj despre care nu se spun multe, dar suficiente totuşi ca să-i putem creiona un portret. Lameh e personajul caracterizat de hybris, de ceea ce grecii antici numeau „nemăsură”. Lameh e omul sub semnul instinctului brut şi al patimii răzbunătoare. Instinctului îi dă curs când îşi mai ia o soţie. Patimii răzbunătoare îi dă curs când ucide un om care l-a rănit. Mai mult, nu-i e jenă să-şi pună în versuri crima. Ca un bun macho, găseşte că cel mai potrivit auditoriu pentru isprăvile sale vitejeşti sunt cele două soţii ale sale. Nemăsura se vede cel mai bine însă din disproporţia enormă pe care o introduce: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte”. Urmaşul lui Cain perverteşte principiul divin menită să garanteze siguranţa lui Cain într-un pretext pentru masacre şi hecatombe care îi măgulesc ambiţiile nelimitate. Unul dintre fii lui Lameh, Tubal-Cain, ajunge artizan şi făureşte unelte de aramă şi fier. Celui ce e conştient de moştenirea violentă pe care o poartă în gene Tubal-Cain nu-i e greu să-şi imagineze că de pe nicovala lui vor ieşi curând şi săbii, nu doar fiare de plug şi cosoare.
Acesta este primul Lameh: purtătorul unei moşteniri întunecoase, caracterizate de trufie, violenţă şi sete de răzbunare. Există însă şi un alt Lameh. Despre el însă într-o viitoare postare.
16 septembrie 2008
Ştiţi ce este un amanuensis, un agraphon, o crux interpretum sau o ditografie? Dar cine a fost Amenemope şi ce la ce se referă Comma Johanneum? Toţi termenii de mai sus şi încă alţi 300 sunt explicaţi într-un nou instrument de studiu publicat de Editura Logos: Dicţionarul de studii biblice.
Lucrarea îi are ca autori pe Arthur G. Patzia şi Anthony J. Petrotta, profesori la Seminarul Teologic Fuller (California) care s-au confruntat ani de-a rândul la cursuri cu privirile derutate ale studenţilor din anii inferiori, încât au decis în cele din urmă să le pună la îndemână un vademecum. Rezultatul experienţei didactice îndelungate este un dicţionar cu peste 300 de definiţii concise din diferite domenii ale cercetării biblice:
– termeni greceşti, latineşti şi germani
– terminologie literară
– denumiri ale principalelor manuscrise ale VT şi NT
– termeni din critica textuală sau alte discipline conexe.
Dicţionarul de studii biblice face parte din seria de dicţionare COMPACT a Editurii Logos, împreună cu Dicţionarul de termeni teologici (2005), Dicţionarul de termeni greceşti (în curs de editare) şi Dicţionarul de termeni ebraici.
27 februarie 2008
Astăzi, predică la capelă din Ps. 16. Vorbitorul ajunge şi la v. 5: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu.”
Ni se spune oarecum ce înseamnă că Dumnezeu este partea noastră de moştenire, se trece peste metafora „Dumnezeu este paharul meu” şi se ajunge la partea finală a versetului 5. În urma explicaţiei, ajung să cred că pot să trag „la sorţi” o anumită chestiune şi voi fi sub călăuzire divină (pentru că Dumnezeu îmi va îndrepta oricum sorţul, pe baza acestui verset).
Aplicaţia e cam îngustă (şi cam riscantă; ce-ar fi oare să eliminăm judecăţile complexe recurgând mereu la datul cu banul?) În primul rând, fiindcă psalmistul foloseşte o metaforă. E drept, termenul gōral înseamnă „sorţ” (pietricică folosită pentru luarea unei decizii), dar înseamnă, prin extensie, şi „soartă”, „curs al evenimentelor”. Cu alte cuvinte, psalmistul nu are încredere în Dumnezeu pentru atunci când o fi să tragă la sorţ (ca să ia o hotărâre), ci are încredere că întregul curs al evenimentelor din viaţa lui este controlat de Dumnezeu.
Iată şi câteva traduceri eglezeşti:
(NET) …you make my future secure (Îmi asiguri viitorul).
(TNK) …You control my fate (Tu controlezi soarta mea).
(TEV) … my future is in your hands (Viitorul meu este în mâinile Tale).
23 februarie 2008
Sunt în chinurile facerii: pregătesc un studiu din Genesa 6:8-22. Vers. 9 mă surprinde: „Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”
Îmi spun: ceva e în neregulă cu textul ăsta. Îmi promite „urmaşi” şi îmi spune altceva. Ori traducătorul, ori autorul greşeşte prin lipsă de coerenţă. Ebraica mea ultramodestă îmi oferă posibilitatea să verific textul în original. Aflu că termenul toldot (feminin plural) poate însemna mai multe lucruri: (line de) descendenţi, generaţie, genealogie, origine, relatare, istorie.
Avem de-a face deci cu o scăpare a traducătorului. Textul din v. 9 ar fi trebuit să sune: Iată istoria lui Noe..
Marius Cruceru Alonewithothers Evangelical Textual Criticism
