Îmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai „pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.
Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.
Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: „De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.
Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure
Şi oamenii puternici să se gârbovească,
Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.
Pentru că lumina se întunecă în ferestre
Şi porţile ogrăzii se închid;
Când uruitul morii abia de se desluşeşte.
Când nu se mai aude cântecul de păsări
Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;
Când oricare urcuş este o încercare
Şi când te temi să mai porneşti la drum.
Şi totuşi e plin de floare migladul
Şi lăcusta e grea de rouă,
Şi tufa de caper este grea de rod.
În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,
Înainte să plesnească coarda de argint
Sau să se sfarme candela de aur
Şi ulciorul să se spargă la izvor,
Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,
sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.
Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.