Fiindcă știu că acest blog este vizitat în mod regulat de lideri religioși din mai multe confesiuni religioase (penticostali, baptiști, ortodocși, catolici), am luat hotărârea de a le adresa următoarea scrisoare deschisă. Nădăjduiesc că intertextualitatea din titlul acestei postări nu va fi socotită o hybris ori o impietate față de victimele unei epoci tragice, nu foarte îndepărtate, ci, păstrând proporțiile, o expresie a unei preocupări genuine față de soarta prezentă a țării mele.

Stimați slujitori ai amvoanelor / altarelor

Asemenea multor credincioși pe care îi păstoriți, privesc cu multă îngrijorare la peisajul electoral românesc și la nepăsarea milioanelor de cetățeni pentru care alegerile prezidențiale de anul acesta nu au nicio importanță. Există mult prea mulți oameni care se declară scârbiți de politică și care, din lene intelectuală, din lipsă de discernământ ori din ignoranță vinovată, refuză să ia notă de realitățile curente și să analizeze critic oferta electorală care li se face, astfel încât să poată vota în mod informat.

Faptul că, în calitate de simplu enoriaș, am decis să-mi iau inima în dinți și să scriu acest apel, cu riscul de a crea impresia că îmi depășesc statutul de laic, are o explicație simplă: miza alegerilor din 16 noiembrie este prea importantă pentru a fi privită cu indiferența care îi caracterizează pe mulți dintre credincioșii cărora le slujiți. În joc nu este soarta unuia sau a altuia din cei doi candidați, ci soarta justiției române și, în ultimă instanță, soarta societății românești în ansamblul ei. Indolența celor care nu vor binevoi să meargă la vot va avea consecințe dramatice pe care le vom suferi toți, indiferent de confesiune, culoare politică sau amplasament social.

În calitate de păstori ai sufletelor omenești, aveți sarcina de a le reaminti enoriașilor că Hristos a spus nu doar „Împărăția mea nu este din lumea aceasta”, ci și „Dați cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Dacă astăzi „cezarul” este supus alegerii prin vot popular și are nevoie de adeziunea noastră pentru a fi „înălțat în dregătorie”, nu mai putem trăi ca și când cetățenia noastră cerească o anulează integral pe cea pământească. Apostolul Neamurilor, cel care a afirmat că „cetățenia noastră este în ceruri” (Fil. 3:20), nu a desconsiderat cetățenia sa pământească, ci a afirmat-o fără preget pentru a stăvili un abuz al autorităților laice (Fapte 22:5).

Urmând pilda celui care ne-a lăsat atât epistole pline de greutate, cât și exemplul său personal, vrednic de urmat, avem responsabilități atât față de Cetatea lui Dumnezeu, cât și față de cetatea pământească ai cărei vremelnici locuitori suntem.

Odată ajunși în fața buletinului de vot la alegerile prezidențiale, avem obligația de a-l vota pe acel candidat care ia în serios dreptatea, unul dintre imperativele divine care străbate ca un fir roșu Scripturile și toată istoria răscumpărării. Nu trebuie să pierdem din vedere că dreptatea este o temă predilectă în Tora, în Profeți, în Psalmi, în propovăduirea Domnului Isus, în epistolarul paulin și în Apocalipsa. Importanța ei se vede și din faptul că „îndreptățirea” („îndreptare” în edițiile sinodale), cea mai importantă metaforă folosită de Apostol Pavel pentru a vorbi despre mântuire, provine din limbajul judiciar al Vechiului Testament.

Setea de dreptate nu este un moft sau o banală temă de campanie electorală, ci amprenta Dumnezeirii în ființa umană. Strâmbătățile și silniciile săvârșite de oameni împotriva semenilor, încă din zorii societății umane, reclamă judecata lui Dumnezeu, fie că avem în vedere invidia fratricidă (Gen. 4:1), genocidul (Ex. 2:23), mita (Is. 5:23-24), rapacitatea, cupiditatea, calomnia (1 Cor. 6:9-10), ori corupția generalizată a unei societăți (Is. 1).

Până la înnoirea tuturor lucrurilor promisă de Scriptură (Mat. 19:28), Dumnezeu a încredințat autorităților pământești mandatul exercitării dreptății în societate. Uităm adesea că în același pasaj în care Apostolul Pavel le cere credincioșilor să se supună autorităților (Romani 13) el afirmă în mod cât se poate de limpede conținutul mandatului divin: judecarea și condamnarea răului (în toate formele sale) și elogierea (i.e. ocrotirea și cultivarea) binelui (Rom. 13:3-4).

Ca slujitori ai lui Dumnezeu și ca ispravnici ai tainelor dumnezeiești (1 Cor. 4:1), se cuvine să le reamintiți celorlalți slujitorilor lui Dumnezeu, din sfera civilă (Rom. 13:4), că ei poartă însemnele puterii nu pentru a-și servi interesele proprii, pe cele ale clientelei sau pe cele de partid, ci interesele cetățeanului. Guvernantul, afirmă Apostolul Pavel, „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău” (Rom. 13:4). Un corolar important al acestui principiu este următorul: vocația profetică a Bisericii, manifestată prin vocea pastorilor și preoților, își atinge finalitatea când aceștia le aduc aminte autorităților că justiția trebuie să fie prioritatea zero a mandatului lor. Dreptatea și felul în care este ea administrată, mai mult decât performanța economică, reprezintă piatra de încercare a legitimității unei guvernări. Tot ea trebuie să fie un criteriu fundamental de evaluare a programului politic al candidaților care doresc să fie „înălțați în dregătorii”.

Nu ezitați deci să deșteptați conștiința enoriașilor și să-i îndemnați să nu-și neglijeze cetățenia pământească și drepturile fundamentale care decurg din ea. De asemenea, chemați la rugăciune, pentru țară, pe membrii bisericilor pe care le păstoriți. Poate că Dumnezeu se va îndura de noi și nu ne va da președintele pe care îl merităm. Poate că Dumnezeu, în marele Său har, nu va face ca viitorul președinte să fie biciul pedepsei pentru indolența, iresponsabilitatea, ignoranța și corupția care sluțesc chipul acestei țări.

P.S. Adaos după publicarea postării: Am descoperit cu surprindere o informație care arată că alți creștini au altă viziune cu privire la profilul candidatului potrivit pentru președinție. Detalii AICI.


Update: Am inserat o fotografie care să-i ajute pe unii cititori să interpreteze corect această postare.

mikey

Friends, Romans, countrymen, lend me your ears;
I come to bury Caesar, not to praise him.
The evil that men do lives after them;
The good is oft interred with their bones;

(Julius Caesar, III.2)

Cu cât îl ascult mai mult pe Victor Ponta, cu atât mă edific mai bine asupra caracterului său extraordinar. E un om cum rar îți este dat să întâlnești.

Înainte să mă contraziceți, vă invit să reflectăm pe așezate la cel puțin 10 motive pentru care ar trebui să-l votăm președinte, pentru a le da în sfârșit românilor șansa de a reînvăța democrația de la zero.

1. Victor Ponta ar trebui votat în primul rând pentru zâmbetul lui copilăros, ingenuu, dătător de bună dispoziție. Într-o lume de oameni mari și crispați de seriozitatea misiunii lor, Ponta iradiază un veșnic surâs care ne aduce tuturor aminte de un personaj mult îndrăgit al copilăriei noastre: Pinocchio (în varianta lui W. Disney). Fie că înfruntă, suit în bărcuță, viiturile, inundațiile ori alte catastrofe naturale, fie că îi provoacă la luptă dreaptă pe adversarii politici, Victor Ponta afișează un prepuber, tonic și molipsitor surâs.

2. Echidistant față de electorat, Ponta n-a pregetat, ca șef al guvernului, să ia toate măsurile prin care să garanteze că sunt evitate orice suspiciuni de fraudă la secțiile de votare din străinătate. Principialitatea-i caracteristică l-a obligat pe Ponta să țină în frig, ore în șir, zeci de mii de alegători care i-ar fi dat votul.

3. Geniul diplomatic al lui Victor Ponta, care a reușit să obțină sprijin pentru turul al doilea atât de la PRM, cât și de la UDMR, l-ar face pe Nicolae Titulescu să moară de invidie. N-ar fi exclus ca în viitor manualele de istorie să-i acorde lui N. Titulescu supranumele de „micul Victor Ponta”.

4. Actualul șef al PSD a supraviețuit unor grave suspiciuni de plagiat. În lumina faptului că acuzații similare au pus pe butuci carierele unor politicieni europeni foarte importanți (președintele Ungariei, ministrul german al Apărării, ministrul german al Educației etc.), Victor Ponta ne face să ne simțim încă o dată „mândri că suntem români” (nu unguri sau nemți!), fiindcă românul moare, dar nu se predă. Mai mult, din respect pentru electoratul fără zorzoane academice ori fasoane intelectuale, Ponta și-a scos din CV titlul de doctor, dovedind, într-un spirit împăciuitor și generos, că este dispus să renunțe la titluri dobândite în mod cinstit. Smerit în forul său interior, Ponta a evitat astfel căderea în ispita slavei deșarte care izvorăște din afișarea la vedere a diplomelor academice.

5. Deși este un respectat doctor în științe juridice, Ponta nu este un intelectual elitist și scorțos. Electoratul său este compus preponderent din persoane cu 10 clase.

6. Victor Ponta înnobilează și ridică pe noi culmi tot ce atinge. Un stagiu de două luni la Universitatea din Catania și un curs de vară la Universitatea din Oxford, devin, prin participarea lui Victor Ponta, tot atâtea masterate prestigioase pe plan internațional.

7. Tensiuni lăuntrice care pe orice om obișnuit l-ar duce la schizofrenie sunt ținute de V. Ponta într-un echilibru admirabil. În virtutea acestuia, Ponta poate fi atât pro, cât și contra proiectului de exploatare de la Roșia Montană.

8. Prin sprijinul neprecupețit acordat apropiaților săi ajunși la ananghie (Adrian Năstase, Ovidiu Tender, Constantin Nicolescu etc.), Victor Ponta întrupează în mod exemplar adevărul proverbului românesc „Prietenul la nevoie se cunoaște”.

9. Evlavia lui Victor Ponta se dovedește nu doar prin fondurile substanțiale alocate Bisericii Ortodoxe Române, ci și prin apariția numelui său pe iconițe ale marelui duhovnic Arsenie Boca. Cunoscut ca redutabil apărător al ortodoxiei, Victor Ponta ar fi mai mult decât îndreptățit să distribuie iconițe inclusiv cu propriul său chip. Numele său este predestinat (lat. „victor” înseamnă „învingător”) și evocă în mod simbolic mesajul primit de împăratul Constantin: „In hoc signo vinces”. Mărturia actriței de renume mondial Florina Cercel nu lasă niciun dubiu asupra haloului special al actualului premier: „Domnule Ponta, m-am simţit brusc bine când am dat mâna. Sunt senzitivă şi simt aura oamenilor. Ferice de mama care v-a născut!”

10. Victor Ponta este familist convins. Deși din acest punct de vedere nu se ridică la înălțimea unor „familiști” de renume (regele Henric al VIII-lea – 6 neveste; regele Irod cel Mare – 10 neveste), el s-a impus net, în fața contracandidatului său, ca reprezentant al principiului „monogamiei seriale”.


Victor Ponta calcă țanțoș în străchini cu un comentariu privitor la apartenența religioasă a lui Klaus Iohannis, despre care afirmă că ar fi „neoprotestant”.

Nu e nimic în neregulă cu statutul de neoprotestant. Sunt în țara asta vreo 600.000 de neoprotestanți din toate straturile sociale, de la simpli muncitori la avocați și senatori. Câtă vreme își plătesc birurile către stat și sunt oameni de ispravă, au dreptul de a candida și pot fi aleși în funcții politice și administrative la nivel local și central.

Să vedem declarația lui Ponta (AICI):

„Nu stiu daca il va incomoda sau nu [ca e etnic german], dar stiu că nu va fi o temă a mea de atac. Nu e nimic de reproşat că e etnic german, dar nici mie nu trebuie să-mi fie reproşat că sunt român. Sunt în România şi mă mândresc că sunt român. La fel e discuţia despre religie, nu e nimic rău că e neoprotestant, dar eu sunt ortodox. Nu cred că va fi un subiect, dar nici nu vreau să creăm un anumit complex – să vină cineva din afară, că noi nu suntem în stare. Avem resursele noastre, ca ţară, de a ne dezvolta. Nu cred că e un defect pentru Iohannis că e german, dar să nu-mi reproşeze mie cineva că sunt român sau ca sunt ortodox”.

Te întrebi: ce o fi în mintea lui Ponta când face această declarație? Sunt câteva posibilități.

(1) Ponta a vrut să spună „protestant” și n-a învârtit bine limba în gură, așa că a ieșit „neoprotestant”. Ni se întâmplă tuturor să avem în minte ceva și să spunem altceva. Ar fi un simplu lapsus.

(2) Ponta știe că Iohannis e protestant, dar îl prezintă ca neoprotestant fiindcă știe că neoprotestanții nu sunt bine văzuți de majoritatea ortodoxă. În acest caz, Ponta ar specula intoleranța religioasă a românilor (pentru care tot ce nu e ortodox e „schismatic” sau „sectar/sectant”) în încercarea de a câștiga nițel capital electoral.

(3) Ponta e un incult în materie de religie. Pentru el „protestant” și „neoprotestant” sunt totuna (adică „sectant”).

Știind cât de mare e interesul lui Ponta pentru pedanterii academice (vezi plagiatul grosolan care se întinde pe circa o treime din teza lui de doctorat, scrisă probabil de niște „sclavi” mai incompetenți decât șeful lor), nu m-ar mira ca Ponta să fie lipsit de minima cultură în virtutea căreia poți face distincție între „protestant” și „neoprotestant”.

Mă întreb dacă Ponta știe că primul cuplu regal din istoria României a fost compus dintr-un catolic și o protestantă ori că al doilea cuplu regal a fost compus dintr-un catolic și o anglicană (i.e. protestantă). Dacă vrem să fim răutăcioși până la capăt, am putea spune (caricaturizând inevitabil) că la a treia generație monarhia s-a românizat atât de bine în toate privințele (inclusiv religios), încât s-a dus de râpă.

Nu comentez mândria lui Ponta „de a fi român”. Și o amibă, dacă ar avea doi neuroni pe care să-i lege în serie, s-ar declara mândră că e amibă. Nu văd cum poți să fii mândru că ești ceva în mod natural, fără strădanii și fără merite. Dacă cetățeniile sau apartenențele etnice s-ar fi acordat pe merit, aș fi fost de acord să fim mândri că suntem români, americani, britanici, francezi, evrei, palestinieni, ruși, chinezi etc. Vezi AICI articolul lui A. Pleșu despre „mândria de a fi român”.


Ziarul Adevărul a publicat în PDF teza de doctorat a lui Victor Ponta.

Am aruncat de curiozitate o privire pe ea. Știu ce înseamnă un doctorat. Deși n-am o experiență îndelungată în predare și cercetare, mi-e clar că, dacă un student de-al meu din anul I mi-ar preda un referat întocmit pe modelul tezei de doctorat pregătite de V. Ponta, ar pica fără multe discuții.

Precum se știe, presa internațională și presa din România s-au concentrat pe chestiunea foarte evidentă a plagiatului. Totuși, dacă ne uităm pe teza lui Ponta observăm chestiuni de formă care ar fi trebuit să-i facă pe membrii comisie să o respingă numaidecât.

1. Prefața lui Adrian Năstase

E prima teză de doctorat în forma ei nepublicată în care văd o prefață scrisă de coordonator. Victor Ponta a scris în 2001 o lucrare (Scurt istoric al justiției penale internaționale) a cărei prefață a fost semnată de A. Năstase.  Nu m-ar surprinde dacă s-ar dovedi că această lucrare a fost încorporată în teza de doctorat a lui Victor Ponta.

2. Lipsa secțiunii privitoare la metodologie

Victor Ponta intră direct în subiect, fără a spune ce vrea de la subiectul pe care îl tratează. Lucrarea lui e o teză fără teză, fiindcă autorul nu pare să aibă nimic de demonstrat. Nu formulează o teză pe care să o argumenteze. El doar povestește ca la gura sobei, fără note de subsol, câte și mai câte despre subiectul ales.

3. Lipsa notelor de subsol

Teza lui Victor Ponta se remarcă prin absența cvasitotală a notelor de subsol. Am zărit vreo câteva note explicative rătăcite în deșertul reprezentat de spațiul infrapaginal, dar ele nu conțineau trimiteri la sursă. Autorul preia informații într-o veselie, fără să ne spună de unde provin. Eventual, dacă avem curiozitatea să aflăm sursa, o putem găsi în bibliografia de la final. Ca să ne facă cercetarea mai ușoară, doctorandul a inclus numai două 2 pagini și jumătate de bibliografie.

4. Lipsa unui capitol de concluzii

Concluziile finale ale tezei lipsesc. E drept, fiecare capitol are propriile concluzii (unele plagiate din alte lucrări). Din păcate, nu știm, la finalul tezei, ce a vrut Victor Ponta să demonstreze.

Strict sub raport formal, teza lui Victor Ponta ar fi trebuit să fie respinsă la susținere. De fapt, s-ar fi cuvenit ca, după lecturarea primului capitol, mentorul să-i spună pupilului său că metoda lui de cercetare este profund viciată.

S-ar fi cuvenit ca membrii comisiei de evaluare să vadă că Victor Ponta face dovada unei „originalități” absolute, în sensul că scrie din capul său propriu (de mic „titulesc”) toate informațiile din cele 300 de pagini. În lumea adevărată a cercetării, așa ceva este de neconceput.

Coordonatorul și membrii comisiei n-au văzut ori, mai probabil, n-au vrut să vadă. Pe blogul său, Adrian Năstase îi face pupilului său un referat și mai elogios decât primul. Fără a realiza că laudele aduse unui impostor sunt un bumerang pentru cel care le face.

O membră a comisiei de evaluare, despre care putem presupune că a văzut teza, exclude din capul locului plagiatul, dar nu explică proveniența în lucrarea lui Ponta a șirului lung de pasaje luate din alte cărți. Doamna respectivă nu se arată deranjată de lipsa aparatului de note infrapaginale. Ea „exclude” și atât, fiindcă, dacă n-ar „exclude”, s-ar include și pe ea în această impostură uriașă la care s-a făcut părtașă de drept.

Andrei Marga, profesor universitar, fost rector, insultă inteligența comunității academice românești și se încarcă de un ridicol fără precedent declarând că acuzația de plagiat este „fără fundament”. Dar oare pe ce „fundament” se bazează dl Marga atunci când face această declarație? Dar de ce ne mirăm? Dacă Putin merită admirație pentru ce face ca lider politic, de ce Ponta nu merită admirație pentru ceea ce face ca cercetător?

În mod misterios, Dumitru Diaconu, judecător din a cărui carte a plagiat Ponta, spune că nu-l interesează subiectul! El, care face dreptate altora, nu vrea să apere dreptatea când ea îl privește foarte direct dintre coperțile tezei procurorului Ponta. Atâta mărinimie nu cred să fi văzut justiția română de la Traian și Decebal încoace.

România a devenit țara în care procurorii fură gros, iar judecătorii se resemnează să fie furați de procurori. Când procurorul plagiator devine prim-ministru, iar universitari de rang înalt îi țin isonul la impostură și nerozii, te întrebi ce șansă mai are această țară să iasă din haznaua în care zace.