De mai bine de o lună citesc Noul Testament de la Bălgrad (1648). E o traducere frumoasă şi destul de cursivă, dacă eşti deja obişnuit cu vocabularul biblic al sec. 17. Pentru desluşirea anumitor versete, e indicat totuşi să ai alături un Nou Testament grec sau BibleWorks.

Am ajuns astăzi la Ioan 2:10: „Tot omul întâiu pune vinul bun şi deacă să veselescu, atuncea cel mai slabu…”. Am recunoscut în spatele lui „veselescu” verbul μεθυσθῶσιν (μεθύσκω, methysko = a se îmbăta), care în NT mai apare în Luca 12:45, Ef. 5:18, 1 Tes. 5:7 şi Apoc 17:2 (aici metaforic). Se pare că traducătorii, dintr-un anumit tact pastoral, n-au vrut să le dea argumente biblice eventualilor cititori certaţi cu sobrietatea şi prieteni la toartă cu ulcica sau halba. Aşa că au tradus verbul în mod eufemistic. N-au fost singurii, în tradiţia biblică românească. Dar să vedem cum stau lucrurile în alte versiuni.

Bibl. 1688: „Tot omul întâiu vinul cel bun pune, şi, când să vor îmbăta, atuncea pre cel mai prost.” Alte traduceri de mai târziu (Samuil Micu, Bibl. 1874, Nitzulescu 1897, Bibl. 1914) au păstrat verbul „a se îmbăta”. Corect.

Cornilescu 1921 mai taie din forţa originalului, redând verbul μεθυσθῶσιν prin „au băut bine” (Soluţia se regăseşte şi în Galaction 1938). Bine, bine, dar cât de bine? Fiecare îşi poate reprezenta episodul după puterile imaginaţiei. Soluţia e menită să navigheze strâmtoarea periculoasă dintre Scyla beţiei şi Carybda trădării textului. Pe urmele acestei soluţii, versiunea NTR concede totuşi un grad mai ridicat de concentraţie versetului: nuntaşii pomeniţi de nun „au băut mult”. Mult, dar cât?

Bibl. 1968, care a prelucrat textul lui Galaction (temperându-i adesea excesele), a diluat verbul, traducându-l cu „se ameţesc”. „Ameţeala” s-a moştenit în Biblia 1975 şi de acolo a trecut în Biblia Anania (2001). Nu-i aşa, una e să te îmbeţi, alta e să te ameţeşti. Versiunile din această categorie îi fac pe nuntaşii din mintea nunului să pară un pic mai înţelepţi. Un pic.

Concluzie: Cred că soluţia „a se îmbăta” trebuie păstrată, ca să fim fideli faţă de textul biblic. DAR…

1)      Dacă vrem să păstrăm şi o abordare pastorală asupra traducerii, ar trebui să facem şi un aparat de note. Biblia a fost lăsată să fie citită într-o comunitate interpretativă. Nu punem lacătul pe Scriptură, sub motiv că omul de rând s-ar deda la beţii, dacă ar ajunge să o citească acest verset de unul singur. DAR… oricât de protestant aş fi, consider că în citirea Scripturii, oamenii neinstruiţi (ἰδιῶται, în sensul versetului 1 Cor 14:23) au nevoie de călăuzire din exterior („Cum am să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”). Altminteri, cu o traducere exactă, dar cu o hermeneutică bolnavă, s-ar putea să avem oameni care transformă versete din Biblie  în argumente pentru de a răzgâia firea pămânească. „Uite, frate, scrie în Biblie negru pe alb că nuntaşii se îmbătau!”

2)      Afirmaţia că nuntaşii din Israelul sec. I obişnuiau să bea până se îmbătau este făcută de maestrul de ceremonii. Dar acesta nu este reprezentativ pentru etica Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare nu tot ce apare scris în Biblie trebuie şi aplicat, dacă avem de-a face cu afirmaţii vine de la un personaj contra-exemplu.

3)      Biblia conţine zeci de versete despre vin/băutură/a bea. O hermeneutică sănătoasă trebuie să vadă mesajul Bibliei în ansamblu, nu să folosească abuziv câte un verset rupt din context.

Reclame

Întrebarea pe care Isus o adresează mamei Sale la nunta din Cana i-a lăsat perplecşi pe mulţi interpreţi. În predicile sale inspirate din Evanghelia după Ioan, Sf. Augustin se întreba retoric: „A venit oare la nuntă cu scopul de a ne învăţa înjosirea mamelor?” Cu siguranţă, modul lui Isus de a i se adresa astfel Mariei este unic. În nicio carte contemporană cu NT (sau dinainte de el) nu întâlnim vreun fiu care să se adreseze mamei sale cu apelativul “femeie”. Prin urmare, care este semnificaţia acestui mod de a vorbi?

Construcţia grecească din Ioan 2:4 (ti emoi kai soi, literal, ce mie şi ţie) apare de 4 ori în VT (în traducerea greacă, Jud. 11:12; 1 Regi 17:18; 2 Regi 3:13 şi 2 Cron. 35:21) şi are sensul de: “Ce avem noi doi a face unul cu altul?”, exprimând distanţarea dintre vorbitor şi interlocutorul său, ori o intervenţie inoportună a interlocutorului. Variaţii ale acestei expresii (ce mie şi vouă) apar încă de 4 ori în VT grec şi de 5 ori în Evanghelii.

Revenind la textul din Ioan 2:4, devine clar că Hristos îi răspunde astfel mamei Sale din cel puţin două motive:

(1) pentru a-i arăta că socoteşte intervenţia ei inoportună în raport cu scopul pentru care a venit El. Cu alte cuvinte, îi spune: “Cât de diferite sunt aşteptările şi proiectele tale de ale mele!” Maria este preocupată de salvarea reputaţiei mirelui (lipsa vinului ar fi însemnat o ruşine teribilă, într-o cultură care punea atât de mare preţ pe menţinerea onoarei în comunitate) şi implicit îi cere lui Isus să facă ceva pentru preîntâmpinarea dezastrului. Dar pentru Isus nu a sosit încă “Ceasul” revelării Slavei Sale. Sau, în orice caz, manifestarea slavei n-ar trebui să se facă în vederea împlinirea unor scopuri atât de pământeşti. Şi totuşi, Isus va schimba radical semnificaţia unui gest “lumesc” (furnizarea de vin) într-un semn care va fi pe măsura misiunii Sale (revelarea slavei, pentru ca ucenicii să creadă în El). Punând la dispoziţia mesenilor peste 700 de litri de vin, Isus dovedeşte că El este adevăratul Mire (Ioan 3:29) care inaugurează ospăţul eshatologic promis de Dumnezeu prin profeţi (Is. 25:6; 55:1).

(2) pentru a-i spune clar că relaţia strict biologic-familială dintre El şi Maria a luat sfârşit. Până la această vârstă, Hristos le-a fost supus părinţilor (Luca 2:51), a trăit sub autoritatea lor şi le-a împlinit aşteptările. Acum a sosit vremea când “cordonul ombilical emoţional” să fie în sfârşit tăiat şi Hristos să păşească pe propriul drum, chiar dacă aceasta va atrage neînţelegeri radicale din partea familiei Sale (Marcu 3:21, Ioan 7:5). Familia lui Isus nu mai este familia bazată pe relaţii de sânge, ci pe credinţă. Familia biologică va fi înlocuită cu “familia eshatologică”. Din această familie fac parte acum ucenicii (numiţi “fraţi” în Mat. 28:10) şi în general toţi cei care “fac voia lui Dumnezeu” (Marcu 3:35). La cruce, unde se revelează slava lui Dumnezeu, Ucenicul Preaiubit Îi ia locul lui Isus ca “fiu” al Mariei, consfinţind astfel inaugurarea familiei eshatologice în care se intră exclusiv prin credinţă. În definitiv, toate cele relatate în Evanghelia după Ioan au fost scrise “pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35).