Este riscant să pui în dialog două persoane care nu se cunosc şi care vin din contexte diferite, cu pregătiri şi competenţe diferite. Este riscant să pui în dialog un „laic” şi un teolog specializat. Este riscant să pui în dialog oameni de vârste diferite. Riscant, dar nu atât de riscant încât să nu merite încercat.

Între numeroasele comentarii generate de răspunsul meu la scrisoarea pastorului Mateaş se află şi o întrebare pusă de Florin Puşcaş. Acesta lansează o provocare teologilor penticostali. Redau textul, cu ajustări minimale:

Să mă scuzaţi că intervin, aparent off topic, dar chiar aş avea ceva de întrebat şi tare mi-ar prinde bine un răspuns din partea unui teolog penticostal. Se iau două citate. Primul e din Mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal. „Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6)”. Cel de-al doilea citat e din Biblie.

1 Corinteni 12:28-31 „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

Din primul citat reiese clar că penticostalii susţin ideea conform căreia Botezul cu Duhul Sfânt nu există fără semnul vorbirii în limbi. Afirmaţia e argumentată cu 3 pasaje din Scriptură, nu lipsite de echivoc. În plus, nişte întâmplări din vremea apostolilor sunt transformate în normă, în ciuda faptului că nu se sugerează nicăieri aşa ceva.

În cel de-al doilea pasaj este vorba despre explicaţiile oferite de apostolul Pavel, explicaţii însoţite de îndemnuri. O transformare a acestora în norme nu ar fi doar oportună, ci obligatorie pentru un creştin evanghelic. Din ceea ce spune Pavel, se înţelege clar: „Nu toţi vorbesc în limbi”. Apostolul ne îndeamnă chiar să „umblăm după darurile cele mai bune”. În lista oferită, cei ce vorbesc în diferite limbi sunt ultimii, pe locul 8. Aşadar, darul vorbirii în diferite limbi nu e la categoria „cele mai bune”. În ciuda acestor adevăruri simple (aş îndrăzni să zic la mintea cocoşului), penticostalii susţin că toţi cei umpluţi cu Duhul Sfânt vorbesc în limbi, iar acolo unde nu se vorbeşte în limbi, se organizează stăruinţe. Şi nu se stăruie după cele mai bune daruri, aşa cum îndeamnă apostolul (presupunând că asta ar însemna îndemnul lui Pavel), ci se stăruie, practic, după vorbirea în limbi.

Acum întrebare: De ce ignoră penticostalii un adevăr prezentat în Biblie? Sau cum ar putea un om cu un minim de bun-simţ să-l ia în serios pe un teolog sau pe un pastor care susţine afirmaţia din Mărturisirea de Credinţă a Cultului Penticostal?

Înainte de a-i da cuvântul Dr. John Tipei trebuie să fac o observaţie: ideea că „limbile” sunt darul cel mai neînsemnat, fiindcă ar fi ultimele în lista enumerată de Florin, este contrazisă de G. Fee într-un articol exegetic destul de bine argumentat: Tongues – least of the gifts? Some exegetical observations on 1 Corinthians 12–14, Pneuma, vol. 2, nr. 2, 1980, p. 3–14. „Darurile mai bune”, spune exegetul, nu se referă la lista din cap. 12, ci anticipează argumentaţia din cap. 14. În acest capitol, ideea principală nu este că profeţia este mai bună decât vorbirea în limbi, ci că inteligibilitatea trebuie să domine în comunitate, la închinare şi că în acest context darurile inteligibile sunt mai bune.

Eu unul i-aş răspunde lui Florin Puşcaş că afirmaţia lui Pavel („Nu toţi vorbesc în alte limbi”) nu contrazice ideea că botezul este pus în evidenţă prin vorbirea în limbi. Un verset menit să vorbească despre diversitatea harismelor este invocat în mod incorect într-o dezbatere de altă natură („Putem identifica prin ceva botezul Duhului? Există un semn exterior vizibil?”). Pavel în niciun caz nu-şi propune să răspundă la întrebarea dacă venirea Duhului peste un credincios se manifestă printr-un semn iniţial. În Corint avem o situaţie dată: creştinii manifestă harisme. Cum anume au început ele să se manifeste nu ştim. Prin urmare este găunos să-i pretindem apostolului să răspundă unei întrebări pe care el nu şi-a pus-o şi căreia, evident, nu-i răspunde. În Corint, prezenţa Duhului şi harismele sale sunt un dat. De altfel, la limită, am putea imagina situaţia următoare: Pavel este de-acord că botezul Duhului se manifestă printr-un semn vizibil, dar asta nu-l împiedică să afirme, în acelaşi timp, că darurile Duhului sunt diverse şi că nu toţi creştinii vorbesc în limbi (în sensul că nu manifestă toţi acest dar în viaţa lor spirituală de după botezul Duhului). Evident, scenariul este pur fictiv, fiindcă nu avem nicio bază exegetică explicită pentru el. Am putea imagina şi situaţia cealaltă: Pavel nu consideră că botezul Duhului este pusă în evidenţă de un semn iniţial (vorbirea în limbi), dar este profund convins că prezenţa Duhului în viaţa comunităţii se vede prin harismele prezentate în cap. 12-14. Am dat exemplul doar pentru a arăta că nu trebuie să-l invocăm pe apostol pentru subiecte despre care el nu vorbeşte.

Prezint mai jos răspunsul Dr. John Tipei la întrebarea adresată de Florin Puşcaş, cu precizarea că am operat mici ajustări editoriale. Adaug şi că, din cauza agendei aglomerate, autorul răspunsului nu va putea răspunde la eventualele comentarii şi întrebări pe care le va declanşa postarea sa. Cei care vor să aprofundeze tema pot citi cartea Dr. John Tipei, Duhul Sfânt: O teologie biblică din perspectivă penticostală, Oradea, Editura Metanoia, 2003 (354 p., ISBN 973-85717-3-1).

„Florin, nu te cunosc dar, fiindcă fotografia ta îmi spune că eşti mult mai tânăr decât mine, permite-mi să nu folosesc pronumele de politeţe. Constat că toată această discuţie despre botezul cu Duhul Sfânt a pornit de la întrebările tale. Cu toate că nu cred că blogurile oferă cadrul cel mai potrivit pentru acest gen de discuţii (aşa cum am mai spus într-un comentariu), îţi răspund, totuşi, pe scurt la întrebări, fiindcă sunt convins de sinceritatea ta şi de responsabilitatea pe care o avem noi, cei „traşi la răspundere”, de a ţine uşa dialogului deschisă. Răspunsurile mele nu pot fi complete, fiindcă acolo unde sunt acum nu am acces la bibliografia pe care aş fi vrut să ţi-o recomand.

Răspund pe rând întrebărilor şi obiecţiunilor tale. Iată răspunsurile mele:
1. Tu nu faci diferenţa între vorbirea în limbi ca semn al umplerii cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi ca dar al Duhului. Vorbirea în limbi ca semn trebuie înţeleasă ca o manifestare supranaturală care însoţeşte umplerea cu Duhul. Aceasta este similară cu manifestarea prorociei în VT, când Duhul se pogora peste anumite persoane (cei 70 de bătrâni, Saul, trimişii lui, etc.). Cel mai grăitor este exemplul celor 70 de bătrâni despre care se spune clar că nu au devenit proroci prin această manifestare a Duhului. A fost o manifestare temporară, pentru momentul acela („Dar după aceea n-au mai prorocit” Num. 11.25). În NT observăm că manifestarea supranaturală care însoţeşte cel mai frecvent umplerea nu mai este prorocia, ci vorbirea în alte limbi. Nu există nicio constrângere pentru un penticostal care a vorbit în limbi la umplerea cu Duhul Sfânt să continue să vorbească în limbi. Dacă Duhul îi „împarte” darul acesta, se va folosi de el, după călăuzirea Duhului.
2. În al doilea rând, se pune problema legitimităţii folosirii porţiunilor narative din Scriptură pentru articularea doctrinelor. Problema pe care o ridicaţi şi voi (tu, Otniel Vereş ş.a.), a întemeierii doctrinei penticostale pe cărţi narative şi nu pe cele didactice, este una legitimă. A fost dezbătută amplu în cercurile penticostale şi harismatice (şi poate chiar de unii evanghelici nonpenticostali). Au fost scrise zeci de articole pe tema „hermeneuticii penticostale” în jurnalul Pneuma sau în Journal of Pentecostal Theology (jurnale pe care ti le pot pune la dispoziţie). Este adevărat, doctrina penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt se întemeiază pe câteva texte din Fapte. Concluzia multor teologi care scriu pe această temă este că şi porţiunile narative ale Scripturii pot fi surse de doctrină. Trebuie să ai însă un fenomen repetitiv care să devină paradigmatic. Noi penticostalii, considerăm că naraţiunea din Faptele Apostolilor ne dă suficiente motive să considerăm că vorbirea în limbi, ca manifestare a umplerii cu Duhul Sfânt, este paradigmatică.
3. În ce priveşte textul din 1 Corinteni, am anticipat deja spunând că nu există obligaţia ca toţi penticostalii să vorbească în alte limbi. Vorbesc biblic, nu după teologia populară a unor penticostali. (Aici greşesc mulţi baptişti, prin faptul că şi-au format o opinie despre teologia penticostală din auzite, nu din cărţile penticostalilor).
4. În ce priveşte eşalonarea calitativă a darurilor spirituale, cred că greşeşti. Darurile din capul listei oferite de apostolul Pavel nu sunt superioare celor de la finalul listei. Când apostolul face referire la „cele mai bune” daruri, el are în vedere nu calitatea lor (fiindcă „toate sunt date de acelaşi Duh”) ci utilitatea lor. Fiindcă darul vorbirii în limbi este folosit mai ales în particular, nu în public, este de mai puţin folos bisericii. De aceea spune apostolul că cel care proroceşte este mai mare decât cel care vorbeşte în alte limbi; cel care proroceşte „zideşte biserica”, pe când cel care vorbeşte în limbi „se zideşte pe sine.”
5. Penticostalii nu stăruie după vorbirea în limbi, cum spui tu. Ei stăruie după umplerea cu Duhul, în vederea mărturisirii cu autoritate a Domnului şi a trăirii în sfinţenie. Aici, se pare că eşti influenţat foarte mult de teologia penticostală populară sau de folclorul baptist despre penticostali.
6. Răspund şi la o întrebare pe care o ridică unii dintre interlocutorii baptişti pe acest blog, legată de necesitatea stăruinţei. Prefer să vorbesc despre „rugăciune stăruitoare” sau „perseverenţă în rugăciune” când este vorba de a cere Duhul Sfânt, decât de „stăruinţă”. Mă distanţez complet de cei care afirmă că a cere umplerea cu Duhul prin rugăciune este inutil pe motiv că „un dar nu se cere.” În Luca 11:13, Domnul ne spune că „Tatăl va da Duhul celor care i-l cer.” Mai mult, această afirmaţie apare imediat după ce Domnul ilustrează „stăruinţa în rugăciune” prin pilda cu prietenul sosit în miez de noapte să ceară pâini. Tocmai pentru a ajunge la rugăciunea pentru Duhul Sfânt prezintă Domnul acea ilustraţie (vezi v. 9 – „Aşadar, vă spun: Cereţi şi vi se va da…”).

Numai bine îţi doresc şi mult spor şi lumină în cunoaşterea Scripturilor.”


1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).