Luther m-a cam pus pe drumuri anul acesta. N-am apucat să-mi trag bine sufletul după conferința de la Arad despre Reformă, că am și luat calea Wittenbergului, unde are loc a șaptea conferință RefoRC (vezi AICI programul).

Fiindcă la Wittenberg prețul cazării s-a dovedit cam piperat pentru „renumerația mică după buget” a universitarului român, am recurs la o variantă de cazare mai economică: o cameră (prin Airbnb) la Dessau. Familia la care stau are peste 150 de recomandări foarte bune și, într-adevăr, s-a dovedit o alegere inspirată. Cu 22 € / noapte nu găsești nimic în cetatea lui Luther, mai ales acum, când orașul duduie de turiști. Casa gazdei este spațioasă, etajul superior fiindu-mi rezervat mie. În vecinătatea living-ului în care scriu această postare se află o pendulă uriașă (cât mine de înaltă, nu exagerez!) care bate suav jumătățile de oră. (Am să o întreb mâine pe doamna Baschwitz cât de vechi e ceasul ei de perete).

Când am ales cazare la Dessau, nu știam că orașul a jucat un rol important în istoria mișcării Bauhaus. A fost deci o surpriză foarte plăcută să descopăr că aici au lucrat reprezentanți de seamă ai acestui curent.

Să mai spun că, până să ajung la gazdă, am avut parte de o experiență foarte plăcută. Deși aveam bilet pentru un tren regional, nu pentru InterCity-ul Berlin-München în care m-am suit (în urma îndrumărilor primite de la biroul de turism, trebuie să precizez), doamna controlor a fost foarte amabilă și mi-a dat voie să-mi continuu călătoria fără să mă arestuiască ori să mă amendeze. Am întrebat-o cât m-ar fi costat biletul la IC și astfel am aflat că diferența (față de ce am plătit eu) era de 2 euro. Nu știu de ce, mă bântuie insistent presupunerea că în România controlorul mi-ar fi făcut un tărăboi enorm și m-ar fi dat jos din tren (exceptând probabil cazul în care aș fi dat de înțeles că „facem să fie bine”, că „doar oameni suntem”). Ei bine, descopăr că amestecul de corectitudine teutonă și de etică protestantă nu a dus, în cazul meu, la o decizie drastică, ci la una de bun simț: fiindcă am putut dovedi că nu sunt de rea credință, am primit clemență. Prin contrast, funcționărimea noastră valahă, când nu se dă huța în elasticul balansoar etic care face totul posibil, are un soi rigid-absurd de a aplica legile care te aduce la apoplexie. (Nu mă stârniți, că am un sac de povești absurde cu funcționărimea care populează diversele instituții ale statului).

Fiindcă am ajuns relativ devreme la destinație, am avut timp să iau la picior parcul orașului și principalele obiective „Bauhaus”. Mai jos câteva fotografii făcute în timpul plimbării. Vremea a fost răcoroasă, numai bună pentru o preumblare de vreo 12 km (totalul distanței parcurse astăzi, după cum mă informează un app deștept din telefon).

Să precizez că stilul Bauhaus nu m-a cucerit. Mă tem că rămân medieval în materie de preferințe arhitectonice. Casele maeștrilor din Dessau arată cenușii, betonate, cubist-minimaliste, pătrățoase, ostile. Ori  n-am eu gust, ori „capodoperele” astea chiar arată ca niște buncăre pentru supraviețuitorii războaielor atomice.

Mai jos galeria foto. Într-una dintre fotografii mă pregătesc să pășesc într-o altă dimensiune. 😊

Anunțuri

Mi s-a întâmplat să aud într-un anumit context că Luther, în vremea când era predicator la Wittenberg, ar fi dispus realizarea unei fresce antisemite: o scroafă care alăptează godaci şi evrei.

Fresca este de fapt un basorelief de piatră care există şi astăzi la Biserica din Wittenberg.

Sursa: AICI

Fiindcă informaţia respectivă e repetată uneori de autorul ei şi fiindcă ea conţine o dezinformare, îmi iau libertatea să o corectez. Dacă o veţi auzi cândva, să fiţi deja încunoştiinţaţi.

Imaginea scroafei care alăptează evrei este una dintre multele imagini care pătează conştiinţa europeană în general şi cea germană în special. Numai că originile ei sunt în Evul Mediu târziu, nicidecum în mintea lui Luther.

Există un studiu erudit pe acest subiect, pentru cei care vor un argument bibliografic.

Basorelieful din Wittenberg a fost instalat cu mai bine de 200 de ani înainte de începutul Reformei. Nici vorbă să fi fost Luther cel care l-a comandat. Este drept că Luther într-o predică a sa a făcut referire la această imagine, comentând-o într-un mod care nu-i face cinste (ca să mă exprim foarte eufemistic).

Redau mai jos un pasaj dintr-o carte de specialitate:

La sfârşitul Evului Mediu, emblema Judensau (scroafa iudaică) s-a transformat într-un stereotip antisemitic dezgustător şi agresiv. A fost folosit pe scară largă în teritoriile vorbitoare de limbă germană (fiind restrâns la acestea şi persistând până în anii 1820). A fost folosit pe anumite clădiri bisericeşti, clădiri municipale şi chiar locuinţe particulare. Această imagine respingătoare a fost amplu diseminată, mai ales după inventarea tiparului, cu ajutorul gravurilor, pamfletelor, broşurilor, scenetelor populare etc. […] Luther însuşi a ajuns să popularizeze o interpretare obscenă şi influentă a motivului Judensau:

„Există aici în Wittenberg, pe zidul bisericii noastre, o scroafă sculptată în piatră, godaci şi evrei sub ea care sug la ţâţele ei. În spatele scroafei stă un rabin care ridică piciorul drept al scroafei şi cu mâna stângă trage coada spre el, se pleacă şi se holbează cu mare atenţie sub coada scroafei în Talmud, ca şi când ar vrea să citească şi să înţeleagă ceva complicat şi extraordinar”.

Citat din Marvin Perry şi Frederick M. Schweitzer (ed.), Jewish-Christian Encounters over the Centuries: Symbiosis, Prejudice, Holocaust, Dialogue, New York, Peter Lang. 1994, p. 156.

În 1988, cu ocazia celei de-a cincizecea comemorări a „Nopţii de cristal”, „scroafa” de la Wittenberg a fost „exorcizată” cu o placă menită să păstreze vie memoria Holocaustului.

Acesta este adevărul despre Luther. Ceea ce a spus despre evrei nu trebuie minimalizat, dar trebuie spus că în polemicile care se purtau pe atunci acest tip de discurs era monedă curentă. În această predică Luther foloseşte limbajul pe care îl foloseşte faţă de adversarii săi în general (catolici, anabaptişti etc.).

Se înţelege de la sine că afirmaţiile lui Luther despre evrei sunt scandaloase şi nu ne putem regăsi în ele. Dar „integrala Luther” (despre care am scris cândva) nu poate fi redusă la scrierile sale antiiudaice. Iar a-i atribui lui instalarea unui basorelief care a fost realizat cam prin 1305 înseamnă a falsifica în mod grosolan istoria.

Nu trebuie să-l „albim” pe Luther, dar nici să-l facem mai negru decât a fost. Îl citim „warts and all”, dar cercetăm totul şi păstrăm ce este bun.