În urma unui recent schimb de mesaje pe FB am primit astăzi de la Dănuț Mănăstireanu vestea că prietenia noastră s-a încheiat definitiv. În comentariul care „a pus capac” prieteniei atrăgeam atenția asupra deciziei Word Vision din 24 martie 2014 potrivit căreia bordul organizației americane stabilea că persoanele căsătorite cu persoane de același sex pot deveni angajați ai organizației. Precum se știe, două zile mai târziu, în urma unor reacții foarte virulente venite mai ales din partea organizațiilor evanghelice americane, decizia a fost anulată și WV a revenit la o politică de tip conservator.

Nu știu ce crede Dănuț Mănăstireanu cu privire la piruetele făcute de conducerea World Vision în martie, dar pentru subiectul postării de față aceste chestiuni sunt adiaphora. În definitiv, comentariul meu, menit să pună în evidență dubla măsură aplicată de fostul meu prieten, viza politica organizației sub a cărei umbrelă lucrează, nu concepțiile lui intime. Nu i-am cerut să-și dea foc în piața publică ori să-și depună demisia de onoare. În atari chestiuni are de dat socoteală propriei conștiințe și lui Dumnezeu, nu mie sau celor care eventual s-ar erija în judecători.

Fiindcă în mediul virtual evanghelic s-a afirmat în repetate rânduri că eu aș fi „ucenicul lui Dănuț Mănăstireanu”, însuși Dănuț îmi scria la începutul verii că ar trebui să risipesc dezinformările pe acest subiect. Așadar, făcând abstracție de schimbul de mesaje care a dus la fracturarea relației noastre de prietenie, trebuie să afirm că, deși am unele vederi comune cu Dănuț Mănăstireanu pe anumite subiecte, am ajuns la ele pe căi diferite. M-am cunoscut cu el la ITP, în timpul mandatului conf. John Tipei, și am avut ocazia de a ne revedea la diverse simpozioane, fie în București, fie la Iași („Explorări în tradiția biblică românească”, „The Romantic Rationalist: Life, Joy & Imagination in the Work of C.S.Lewis”).

Chiar dacă nu am fost într-o relație de tip mentor-ucenic, am față de Dănuț o dublă datorie. Ideea publicării în volum a scrisorilor Cornilescu n-ar fi apărut probabil fără vizita mea la Cambridge, în februarie 2009. La vremea respectivă Dănuț îmi propusese să scriu capitolul despre Biblie în volumul Omul evanghelic (proiect rămas în suspensie de mai mulți ani) și, când i-am spus de corespondența din arhiva SBB, s-a oferit în mod generos să-mi cumpere biletele București-Londra, preluând astfel o mare parte din povara pentru această călătorie care s-a dovedit crucială. Tot el a fost cel care m-a pus în legătură cu prof. Eugen Munteanu, de la Iași, legând între noi o relație de colaborare care datează de prin 2008 (cel puțin).

Acum, la ceasul bilanțului, îi mulțumesc pentru generozitatea arătată și îl asigur că, oricare ar fi diferențele noastre „hermeneutice”, îi recunosc rolul providențial în evoluția intereselor mele cărturărești. Nu știu dacă ușa pe care mi-a trântit-o recent în nas este zăvorâtă pe dinăuntru, așa cum pare, sau dacă este numai expresia de moment a visceralului care animă (pentru bine și pentru rău) multe dintre acțiunile lui. Căci, trebuie spus, Dănuț își apără prietenii și își atacă dușmanii cu ferocitatea ursoaicei care și-a pierdut puii. Iar atâta patimă, chiar și când e pusă în slujba unor scopuri nobile, nu poate să nu creeze pagube (directe sau colaterale). Uneori iremediabil. Sunt tentat să-i prezic că sub presiunea acestor afecte totalitare („nu poți fi prietenul meu dacă nu gândești la fel ca mine”) și intolerante vor ceda, rând pe rând, și alte prietenii puse la grea încercare de stilistica și tonul de care se servește adesea în comentarii. În definitiv, nu poți turna la nesfârșit acid sulfuric peste armătura unei prietenii fără a-i surpa în final structura de rezistență.

Nu pot încheia acest text fără a-mi aminti că fiecare prietenie încheiată este un eșec care se decontează în ambele tabere. Căci, dacă am fi cu adevărat atât de plini de virtuțile pe care adesea le clamăm, nu am ajunge la punctul de ruptură.