Cea mai recentă lucrare a profesorului Ioan Bunaciu suferă de toate metehnele cărţilor scrise de teologii evanghelici formaţi în comunism: exegeză găunoasă, lipsă de acribie, tratarea superficială a surselor istorice, lipsa unei bibliografii adecvate (în cazul de faţă, lipsa completă a bibliografiei!), exprimări nefericite, editare neprofesionistă (iată un op, cum ar spune Erasmus, „praecipitatum verius quam editum”). Într-un cuvânt, amatorism.

Cred că o să-mi rezerv cândva timp să probez în detaliu şi cu argumente descrierea sumară din paragraful de mai sus. Am citit cam vreo 60 de pagini şi nu ştiu dacă să mă declar revoltat sau îngrozit.

Folosirea selectivă şi decontextualizată a unor autori din care se citează poate fi încadrată lejer fie la „dezinformare”, fie la „fals intelectual”.

Iau un exemplu. La p. 58–59 li se dă în cap irvingienilor cu ajutorul lui Godet. Irvingienii au fost o mişcare ciudăţică şi nu trebuie de fapt să faci multe eforturi ca să le dai în cap. Dar ce face Ioan Bunaciu? Citează trunchiat (şi decontextualizant) informaţiile din două note de subsol din comentariul lui Godet, după care comentează:

„Din descrierea acestor vorbiri în limbi ne dăm seama că vorbirea irvingienilor era străină de vorbirea în limbi de la Rusalii, că nu era decât produsul unor nervi zdruncinaţi. De aceea o considerăm o falsă vorbire în limbi, nu avea nimic în ea, era pur şi simplu o stare patologică.”

Dacă nu eşti avizat cu privire la ce crede Godet despre glosolalie, ai putea crede că el şi Ioan Bunaciu, pardon de calambur, vorbesc aceeaşi limbă. Numai că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Citarea trunchiată a lui Godet este menită să lase impresia că reputatul comentator elveţian este la dârlogii autorului român.

Când îl citeşti pe Godet în context descoperi că el scrie de pe o poziţie contrară celei susţinute de Ioan Bunaciu, atât în ce priveşte înţelegerea limbilor din Corint, cât şi în privinţa manifestărilor irvingiene.

Iată mai jos ce spune Godet în concluzia secţiunii despre vorbirea în limbi practicată în Corint:

I can only therefore regard the gift of tongues as the expression, in a language spontaneously created by the Holy Spirit, of the new views and of the profound and lively emotions of the human soul set free for the first time from the feeling of condemnation, and enjoying the ineffable sweetness of the relation of sonship to God. And as the influence of the Holy Spirit takes possession of the whole soul and every one of its natural powers, to make it its organ, it also took possession of the gift of speech, transfiguring it, so to speak, to give utterance to emotions which no natural tongue could express. It was, doubtless, a something intermediate between singing and speech, analogous to what we call a recitative, and the meaning of which was more or less immediately comprehensible like that of music. On Pentecost, when this language was manifested in its most distinct form, every well-disposed hearer understood it at once, in a way analogous to that which produced interpreters at Corinth, and could translate it immediately, so that he thought himself listening to his own tongue.

Mai jos este ceea ce spune Godet despre irvingieni:

I have quoted various witnesses, in the two notes pp. 278, 289 [Nota Bene: Godet citează doi autori germani, iar Ioan Bunaciu combină cele două citate, selectând din fiecare ceea ce este mai convenabil pentru a acredita teoria „nervilor zdruncinaţi”], as to the manifestations which signalized the first serious religious awakening that led to the founding of the Irvingite Church. It seems to me impossible to regard these phenomena as purely artificial imitations of those described by the New Testament in the first times of the Churches of Judea and Greece. At the beginning especially, these manifestations were remarkable for unaffected sincerity. Later, love of the extraordinary and desire to shine undeniably introduced an impure alloy, as was the case at Corinth itself. Such manifestations therefore give evidence of a real faculty latent in the depths of the human soul, which a profound religious awakening may call into exercise at any time under fixed conditions, and the creative action of which may yet in our day produce effects similar to those of the first days of the Church. We were not wrong, therefore, in maintaining the possibility of the reappearance of gifts during the whole course of the present economy (see on 13:8), while concluding from the apostle’s words in this same chapter that the normal progress of the Church tends rather to the diminution of such phenomena, as a transition to their complete disappearance in the perfect state.

Dacă interpretarea unui autor de dată recentă este însoţită de asemenea abuzuri, la ce ne putem aştepta când miza e mult mai mare, anume când vine vorba de interpretarea Scripturii?