Descopăr cu uimire (și stupoare) că în ultima vreme cruciadele, despre care am crezut multă vreme că reprezintă oroarea supremă pentru evanghelicul mediu binevoitor, au devenit obiectul admirației evlavioase între anumiți blogări și cititori evanghelici.

Într-un clip youtube foarte prizat, un personaj convertit de la islam la creștinism le spune, plin de patos, ascultătorilor săi americani: „Dacă n-ar fi fost cruciadele, în această seară ați fi fost o națiune musulmană”.

O comentatoare îmi reproșează că mă opresc la partea rea a cruciadelor, omițând „toate celelalte aspecte pozitive”. Aspecte pe care le trece sub tăcere.

Scopul acestei postări nu este unul polemic, ci unul didactic. Nu sunt specialist în istoria cruciadelor, în sensul că nu am lecturi sistematice în această direcție. Am totuși reperele istorice minime pe baza cărora să pot face o judecată de valoare.

Postarea mea pleacă de la următoarea întrebare: cum este posibil ca un concept care adună în el cel puțin opt fobii fundamentale ale evanghelicului mediu, să fi devenit în mod subit obiect de admirație și învestit cu salvarea creștinismului nordamerican? Prin ce mutație stranie și perfidă s-a ajuns ca o epocă dătătoare de fiori pentru creștinii neoprotestanți să ajungă epocă „de aur”, considerată salvatoare pentru creștinismul occidental?

Înainte de a încerca un răspuns, să vedem cele 8 fobii fundamentale despre care vorbeam:

(1) Implicarea instituției papale

Pe urmele lui Luther, creștinii evanghelici au considerat papalitatea un sistem anticristic. Trebuie spus că Luther nu-l vedea pe Anticrist în persoana papei, ci în oficiul său, deci nu polemiza cu omul în sine, ci cu sistemul. Evanghelicii au mers mai departe, considerând că personajul în sine e problema. Precum se știe, prima cruciadă a fost întreprinsă în urma apelului Papei Urban al II-lea (1088-1099), în timpul Conciliului de la Clermont (1095). Discursul lui se păstrează în mai multe versiuni și e greu de stabilit care au fost cuvintele precise rostite de pontiful roman. Dar rolul lui în promovarea primei cruciade este incontestabil. Un alt papă influent a fost Inocețiu al III-lea (1198-1216), care făcea apel la o a patra cruciadă în 1198. Precum se știe, această cruciadă a dat chix și a ajuns la Constantiopol, lăsând amintiri neplăcute (vorbesc eufemistic) creștinilor din răsărit.

(2) Indulgențele

Indulgențele, scânteia care a aprins focul Reformei, au fost un factor decisiv în mobilizarea către Ierusalim. Entuziasmul celor care au luat calea Țării Sfinte a fost sporit prin promisiunea indulgențelor. Mesajul de bază a fost următorul: mersul la luptă va fi o penitență atât de radicală, încât penitentul va da satisfacție pentru toate păcatele comise anterior.

(3) Semnul crucii

Numele de „cruciat” vine de la simbolul extern (crucea), din pânză, pe care, la îndemnul papei, și l-au cusut pe haine cei care s-au pregătit pentru bătălie. Pesemne că cititorii își mai amintesc de zarva stârnită acum câțiva ani în jurul semnului pe care și l-a făcut Vladimir Pustan într-o biserică ortodoxă. Acum cred că înțeleg ce i se reproșa pastorului penticostal: că și-a făcut semnul cu mâna, în loc să-l facă din pânză și să-l coasă pe sacou!

(4) Pelerinaj la Locurile Sfinte

Ideea de cruciadă s-a suprapus în bună măsură cu ideea de pelerinaj la Locurile Sfinte. Dar evanghelicul mediu nu crede în pelerinaj și nici că unele locuri sunt mai sfinte decât altele. De o importanță capitală în tranșarea disputelor despre locurile sfinte și sfințenia locurilor este versetul din Ioan 4:23 care spune că „închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.

(5) Goana după moaște și relicve

Un alt factor motivator al cruciaților a fost goana după relicve și moaște. De fapt, după cum scrie un autor în New Cambridge Medieval History (vol. IV, p. 543), „cei mai mulți cruciați nu au câștigat nimic mai tangibil în urma aventurilor lor decât relicvele cu care au inundat bisericile din Europa apuseană; printre ele, fragmente din Adevărata Cruce, pietre de la Sfântul Mormânt și de la locul înălțării, cel puțin o așchie din Sfânta Lance, descoperită în Antiohia, ramuri de palmieri din Ierusalim, păr smuls din capul Sfintei Fecioare, martoră la răstignire, un fir de păr din barba lui Hristos și moaștele sfinților Ioan Botezătorul, Nicolae și mai ales Gheorghe”.

Mare a fost consternarea creștinismului apusean când, în timpul sultanului Saladin (1137/38-1193) Ierusalimul a fost cucerit, iar relicva Adevăratei Cruci a căzut în mâinile necredincioșilor. Tot apetența pentru „lucruri sfinte” i-a abătut pe cruciați la Constantinopol, unde au făcut ravagii, plecând cu buzunarele doldora nu doar de aur, ci și relicve.

(6) Violență / băi de sânge în numele lui Hristos

Nu trebuie să fii pacifist ca să realizezi că o mare parte din violența cruciaților a fost viscerală, irațională, maniacală, genocidară. Nu sunt pacifist principial, fiindcă sunt convins că există ceea ce se poate numi „război drept”, însă evenimentele care au urmat cuceririi Ierusalimului intră în categoria ororilor care n-ar trebui nici scuzate, nici uitate. Pentru edificare, citiți capitolul The Slaughter („Măcelul”) din excelenta biografie a Ierusalimului de Simon Sebag Montefiore.

(7) Antisemitism

Cum spuneam și într-un comentariu, una dintre armatele care a mers în prima cruciadă a fost răspunzătoare pentru multe (nu toate, dar multe) dintre pogromurile împotriva evreilor. Cruciații din Germania au șterg aproape integral comunitatea de evrei de la Mainz, una dintre cele mai mari din Europa. Pentru cruciați, evreii de la 1096 erau direct răspunzători pentru răstignirea lui Isus Hristos. Pentru detalii, a se vedea „The New Cambridge Medieval History”, vol. VI (1024-1198), ed. David Luscombe și Jonathan Riley-Smith, capitolul despre cruciade. Informațiile despre masacrul evreilor din Mainz sunt la p. 539.

(8) Lupta cu ereticii

În aceeași perioadă în care papalitatea chema la luptă împotriva necredincioșilor aveau loc apeluri și la eliminarea ereticilor. Vizați erau nu doar dușmanii externi, ci și cei interni. În 1208, bătălia împotriva ereticilor din sudul Franței (catarii) a fost ridicată la rang de cruciadă. Aceste metode s-au dovedit totuși inadecvate și au fost înlocuite de inchiziție.

Nu cred că am epuizat ce s-ar putea spune în mod sumar despre cruciade. Cu cât reflectez la lista de mai jos, cu atât îmi vine mai greu să găsesc motive care să explice „enamorarea” față de cruciade a unora dintre confrații mei. Să fie vorba de ignoranță? Să fie tema de islamul radical și „grabnic vărsătoriu de sânge nevinovat”? Rădăcinile ultime ale acestei stranii suceli îmi scapă. Poate mă lămuresc cititorii mai pricepuți în ale psihologiei.

În ce mă privește, găsesc și lucruri bune care au ieșit de pe urma cruciadelor. Nespălații cavaleri europeni, care declaraseră război nu doar sarazinului, ci și săpunului, s-au „molipsit” treptat de igiena orientală și au descoperit foloasele îmbăierilor regulate și al țesăturii de in. Epoca a produs modelul cavalerului nobil și virtuos (întâlnit mai adesea în „romanțe” decât în realitate) și ne-a lăsat o muzică extraordinară, după cum dă mărturie celebrul album Jerusalem, al lui Jordi Savall.

 

Vezi AICI o postare despre acest cântec.