În cursul lunilor septembrie și octombrie au fost publicate în săptămânalul Dilema veche opt articole care fac referire la evenimentul pe care îl sărbătorește astăzi lumea protestantă: trecerea a 500 de ani de la începutul Reformei asociate cu activitatea fostului călugăr augustinian Martin Luther.

Reamintesc aici că anul acesta au fost publicate și câteva cărți tematice. Menționez prioritar biografia scrisă de istoricul Roland Bainton, Luther – omul și reformatorul (Casa Cărții, AICI), asupra căreia voi reveni în corpul acestei postări.

O altă lucrare care ar putea fi de interes (mai ales pentru specialiști, dar nu numai) este Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic, apărută la Editura Universității din Iași (vezi AICI).

Dar să trecem la seria de articole „dilematice”.

Dacă vreți să începeți cu ceva care să fie deopotrivă informativ și relevant pentru contextul nostru politic, parcurgeți articolul prof. Hans Klein, așa-numita „Scrisoare deschisă adresată dlui dr. Martin Luther cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la declanșarea Reformei” (AICI). Mai jos o pregustare:

După ce ni s-a povestit adesea despre criticile dvs. față de modul în care erau folosite scrisorile de indulgență (sau de grațiere) în vederea iertării păcatelor, începem astăzi să înțelegem că v-ați revoltat, de fapt, împotriva unui abuz în serviciu la cel mai înalt nivel. Pe atunci nu se punea problema dacă este posibil ca păcatele unui om să poată fi iertate, în cazul în care respectivul dădea semne că-i pare rău pentru ce a făcut și dorește să remedieze lucrurile, chiar și prin plata unei contribuții. Omul știa că, într-un fel sau altul, trebuie să plătească pentru o faptă greșită. În toate timpurile, Biserica a creat condițiile necesare ca pedeapsa pentru păcat să fie ușurată în urma compensării cu o faptă bună, care putea fi și o donație pentru Biserică. În cazul scrisorilor de indulgență (echivalentul unor chitanțe care certificau că s-a plătit pentru păcat), problema a apărut fiindcă preotul era obligat să ierte păcatele săvîrșite, dacă i se arăta o astfel de scrisoare. Omul nu mai trebuia să declare că regretă faptele făcute și că vrea să renunțe la păcatele săvîrșite. Arătînd scrisoarea de indulgență pentru care plătise, se considera scăpat de păcat, indiferent dacă regreta fapta sau nu.

Prof. Eugen Munteanu face o analiză amplă a efectelor Reformei asupra culturii românești scrise. Articolul domniei sale (AICI) este cea mai bună sinteză pe acest subiect destinată publicului larg. Citiți și difuzați. Mai jos un fragment despre raporturile confesionale dintre ortodoxie și protestantism în secolele XVI-XVII.

Masivele concesii doctrinare și liturgice pe care românii au fost totuși nevoiți să le accepte au fost cumva compensate de acești ierarhi „colaboraționiști“ prin difuzarea intensă a cărților românești în rîndurile românilor. Interpretarea pe care o dă Nicolae Iorga (Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, 1929, p. 337) acestei paradoxale situații, arătînd că mitropolitul Simion Ștefan a fost obedient față de autoritățile statului și față de superintendentul calvin care îl supraveghea, dar a tipărit atîtea cărți „care nu jigniră pe nimeni, dar făcură să înainteze literatura poporului său“, poate fi reținută ca punct de plecare pentru evaluări ulterioare. Ceea ce este cert e faptul că întreaga „literatură“ calvină produsă în românește în secolele al XVI lea – al XVII lea (inclusiv sau mai ales cărțile de cult majore) a fost respinsă și condamnată ca atare de ierarhia bisericească din cele două principate surori, Moldova și Țara Românească. Nu există absolut nici o dovadă că, de exemplu, Liturghierul, Apostolul, Tetraevanghelul sau Psaltirile coresiene au fost folosite vreodată în vreo biserică ortodoxă. La fel de cert este însă și faptul că textele ca atare, în special tipăriturile coresiene, au fost intens citite și folosite de cărturarii munteni și moldoveni, mărturisit sau tacit, prin preluări literale sau prin prelucrări și adaptări succesive, creîndu-se astfel o „linie evolutivă“ unică, nu doar supradialectală, ci și supraconfesională.

Pr. prof. Daniel Benga a scris (AICI) un articol în care se oprește asupra tipăriturilor românești realizate sub patronaj protestant (luteran sau calvin). În privința unei singure afirmații făcute de autor am o rezervă: „Prima carte românească a fost Catehismul românesc de la Sibiu, 1544, deși conținutul ei este reconstituit de Ion Crăciun.” Nu sunt foarte convins că putem recupera conținutul acestui catehism tipărit la Sibiu. Dacă memoria nu-mi joacă feste (căci nu pot verifica acum chestiunea în mod temeinic), domnul Alexandru Mareș a demontat teza lui Crăciun. De verificat dacă ce-mi aduc eu aminte este așa ori ba.

Primele cărți în limba română păstrate pînă azi sînt rodul întîlnirii dintre Reformă și Ortodoxie, tipografii ortodocși beneficiind de sprijinul și susținerea materială a sașilor luterani sibieni sau brașoveni. Gîndul de a oferi cărțile biblice și cele liturgice în limba poporului era un deziderat al reformatorilor, dar acesta se întîlnea cu o tradiție milenară proprie Răsăritului, care încă din primele secole creștine a tradus Scriptura din greacă în siriacă, latină, armeană, georgiană, coptă etc. Din prefețele și postfețele acestor lucrări reiese că întreaga muncă de editare a lor era dominată de principii umanist-creștine, împletite cu dorințele și viziunile misionare ale sașilor și ale românilor. Două idei fundamentale pot fi regăsite ca substrat al acestor tipărituri: ideea ridicării culturale a românilor și grija clericilor pentru hrana spirituală a poporului.

În articolul despre Noul Testament de la Bălgrad, arăt (AICI) că autorul predosloviilor din acest volum nu se sfiește să critice pe alocuri tradiția patristică, oricât de venerabilă ar fi ea. Or, acest tip de „curaj hermeneutic” arată fără dubiu o minte filoprotestantă.

Mult mai semnificativ este faptul că autorul predosloviilor contrazice cu aplomb mărturiile patristice potrivit cărora Matei ar fi scris evanghelia în limba ebraică – „Mulți zic că n-au scris greceaște, ce jidoveaște“. Cine sînt aceștia? „Ereneiu“ (Irineu), Tertulian, „Orighen“, Atanasie, Ieronim și Teofilact. De la un autor fidel tradiției patristice și post-patristice ne-am aștepta la mai mult conservatorism. Din contra, în manieră tipic protestantă, autorul notează: „Săva că [= deși] mulți cărturari țin așea, că-i scrisă jidoveaște, iară mai mulți se îndoesc și zic că au fost greceaște, și nu e în deșărt“. Îndrăzneala de a contrazice o tradiție de un mileniu (de la Irineu la Teofilact) trădează în autorul prefeței un inovator. În secolul al XVI-lea, cei care pun sub semnul întrebării tradițiile patristice sînt protestanții.

Autorul transilvan trebuie să fi citit comentarii precum cele scrise de luteranul Matthias Flacius, care prezintă zece argumente că Evanghelia după Matei a fost scrisă în grecește. Cărturarul luteran folosește, între altele, următorul argument: evanghelistul trebuie să fi scris grecește fiindcă în Evanghelie se găsesc mai multe cuvinte ebraice care sînt prezentate și în greacă, anume „Emanuel“, din primul capitol, și „Eli, Eli, Lama Sabactani“, din capitolul 27. Dacă Matei, adaugă Flacius, ar fi scris evanghelia direct în ebraică, n-ar fi simțit nevoia să traducă aceleași cuvinte într-o limbă diferită: Argumentul se regăsește și în Noul Testament de la Bălgrad: „De-aici încă să arată că-i scrisă greceaște, că săva [deși] au scris în Evangheliia sa multe cuvinte jidovești, încă toate le-au tîlcuit greceaște, cumu-i «Emmanuil», ce să zice «Dumnedzeu cu noi» și «Eli, Eli, lima savatani», ce să zice «Dumnedzeul, Dumnedzeul Mieu, că ce Mă lăsași»“.

Dacă sunteți interesați de „Reformele de dinaintea Reformei”, găsiți în Dilema o excelentă punere în context, într-un articol scris de Cristian Ispir (AICI).

Critica radicală a lui Luther nu apare, așadar, ex nihilo. Ea se înscrie într-un context de critică punctuală susținută, întreprinsă de oamenii de cultură de după anul 1000. La acest capitol, trebuie să-l menționăm neapărat pe Dante, cu atît de mult cu cît critica sa nu este cea a unui preot sau teolog (precum John Wycliffe sau Jan Hus), ci a unui poet pentru care teologia nu este obiect de studiu în sine, ci instrument pentru înălțarea sufletului către Dumnezeu. Divina Comedie nu pune în discuție legitimitatea oficiului papal și eclezial, dar conține largi secțiuni anticlericale și atacuri susținute împotriva papilor nevrednici. Între altele, Dante le pune în vedere arhiereilor vremii că „Evanghelia și Marii Doctori ai Bisericii sînt dați uitării“, iar clericii „nu se gîndesc la Nazaret, unde și-a deschis aripile arhanghelul Gavriil“. Ca în multe alte privințe, Dante, omul medieval prin excelență, creează o sinteză a spiritului de contestare, visare, reînnoire și trăire a acelui Ev Mediu care, două veacuri mai tîrziu, îl aduce pe Luther la porțile bisericii din Wittenberg. Mistica și pietatea teologului german nu apar spontan, ci sînt moștenirea multor secole de încercări și experimente. Același lucru se poate spune despre gîndirea sa evanghelic-eshatologică, alimentată de numeroase izvoare și curente medievale. Succesul enorm și rapid al lui Luther se explică, în cele din urmă, prin faptul că monahul augustinian a reușit să concentreze, într-un singur fascicul, toate energiile unei epoci însetate de reformă și reînnoire spirituală.

Biografia lui Luther de care vorbeam la începutul postării a fost prezentată în paginile Dilemei de Teofil Stanciu (AICI).

În general biograf binevoitor, Bainton nu escamotează aspectele controversate ale caracterului lui Luther, dar pune lucrurile în perspectivă pentru a facilita o explicație – nu neapărat și o justificare – vizavi de comportamente pe care le consideră imputabile marelui reformator.

Ieșirea virulentă a lui Luther împotriva țăranilor – din care istoria va reține mai cu seamă celebrele „lovește, ucide, înjunghie“ – trebuie înțeleasă și în contextul mai larg al atitudinii sale față de autoritățile pămîntești. În concepția lui, Biserica și Statul sînt cele două mîini ale lui Dumnezeu, care acționează distinct, cu mijloace proprii specifice, dar complementar. Cetățeanul creștin este dator să respecte legile și ordinea statului, dar nu mecanic și în mod absolut, căci conștiința lui este independentă. Totuși, protestul său față de nedreptăți trebuie să urmeze rînduiala puterii seculare și să fie prezentat în rugăciune lui Dumnezeu. Răzvrătirea este ilegitimă, dar există cazuri în care nesupunerea civică este admisă: dacă principele îi cheamă pe creștini la arme într-un război nedrept sau dacă îi obligă să încalce una dintre cele Zece Porunci. La modul ideal, magistratul și pastorul colaborează pentru bunul mers al societății și al bisericii locale.

Dar cum se vede Reforma din perspectiva unui autor ortodox? Un răspuns este dat de sociologul Mirel Bănică, în articolul „Un bilet Fălticeni – Geneva, via Brăila” (AICI).

Care ar fi deci „esenţa“ Reformei calviniste, extrasă nu doar din lecturile şi din cursurile universitare, ci şi din viaţa de toate zilele, într-o societate modelată de etica acesteia? În primul rînd, trebuie spus că majoritatea dintre noi comitem o gravă eroare de apreciere: reformatorii, începînd cu Luther, Calvin şi toată pleiada de imitatori şi continuatori ai acestora, nu au dorit să inventeze o nouă doctrină, o nouă „religie“ în interiorul celei deja existente. Pur şi simplu au vrut să reformeze mai întîi instituţia bisericească în sine şi modul în care credinciosul se apropie de divinitate, y compris prin redescoperirea tezaurului de texte biblice pe care celelalte confesiuni creştine nu le pun suficient în valoare. O mică confesiune, nu aş dori să fiu greşit înţeles: timp de mai mulţi ani, am petrecut zeci, dacă nu sute de ore la diverse pelerinaje religioase risipite în întreaga Românie. Nu mică mi-a fost surpriza, dar şi amărăciunea să constat că majoritatea celor cu care am stat de vorba, mai ales cei crescuţi în comunism, nu numai că nu au citit integral măcar Noul Testament, dar nici măcar nu au avut curiozitatea să o facă. Nu mai vorbesc de Biblie în integralitatea sa. Mai mult, dacă dovedeşti o cunoaştere minimală a textului, devii suspect în ochii „credinciosului“ obişnuit.

Nu în ultimul rând, merită pomenită, când vorbim de întâlnirea dintre Reformă și ortodoxia răsăriteană, figura stranie a lui Chiril Lucaris, „patriarhul protestant”, cum îl numesc unii istorici. Ovidiu Olar i-a conturat portretul într-un articol intitulat „Reforma din umbra Reformei” (AICI).

Un patriarh „calvinist“ al Constantinopolului?! Da, au răspuns unii. Imposibil, au protestat alții. E un eretic, au judecat unii. Ba sfînt e, au decretat alții. Trei sinoade – Constantinopol 1638 și 1642; Ierusalim 1672 – au aruncat anatema asupra ierarhului (primul) și asupra Mărturiei ce i se atribuia (toate trei). Și totuși, Patriarhia de Alexandria l-a canonizat: din 2009, Sfîntul Chiril Lucaris este sărbătorit pe 27 iunie, ziua strangulării sale de către un călău otoman.

Martir al dreptei credințe sau heterodox? Un politician abil, gata să le spună protestanților ce voiau să audă doar ca să obțină sprijinul financiar și politic necesar contracarării presiunilor unioniste sufocante ale Bisericii romane? Sau, dimpotrivă, un oportunist dispus, din motive egoiste, să riște mîntuirea credincioșilor de care răspundea? Consensul a fost și va rămîne iluzoriu; există teritorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decît să le investigăm lucid. Un lucru pare totuși sigur. Așa cum îi scria Alexandru Papadopul-Calimah – de la Geneva, impresionat de același portret al patriarhului – prietenului său Vasile Alecsandri, „Toată Europa a resunat la începutul secolului al XVII-lea de faptele, de erudițiunea, de bărbăția și martirul acestui om“ (20 iulie 1880).