Mai jos puteți citi a doua parte din materialul scris de Christian Sălcianu în urma lecturii volumului de scrisori privitoare la Biblia Cornilescu. Primul fragment AICI.

O rană vie – aspectul central al Bibliei

În numeroasele episoade desprăfuite de volumul Cornilescu probabil una dintre cele mai des întâlnite tensiuni este bătălia pentru un concept. În formă, e vorba de bătălia pentru răspunsul la următoarea întrebare: cum s-ar traduce cel mai bine „dikaiosyne” – neprihănire, dreptate, îndreptățire, justificare, stare după voia lui Dumnezeu? Ceea ce la prima vedere ar putea părea cititorului o alegere fără deosebite implicații[1], și anume selectarea unui cuvânt dintr-o listă de sinonime disponibile, are în fapt o miză uriașă. Cornilescu s-a frământat mult timp cu alegerea aceasta: un termen unic vs. o expresie care să traducă în mod adecvat un concept des întâlnit în scrierile apostolului Pavel. A cercetat, s-a frământat ani de zile, a negociat. În final s-a lăsat înduplecat, a plâns, l-a durut și a acceptat modificarea cu inima strânsă. În cuvintele lui, traducerea (a se citi înțelegerea, însușirea) acestui termen și a realității din spatele lui „este aspectul central al Bibliei”.

Să fi fost ambiția pentru originalitate a unui tânăr traducător? Să fi fost neputința unui începător? Sau poate dorința sinceră de a exprima adevărul în (de)plinătatea sensului său? Lectura scrisorilor, prin caracterul lor inedit, intim, mărturisitor, aduce în fața cititorului un Cornilescu pocăit și totodată doritor de a-L împărtăși altora pe Dumnezeu și adevărul Lui în termenii cei mai fideli.

Vom trece deci în revistă, din paginile scrisorilor publicate de Emanuel Conțac, modul în care Dumitru Cornilescu a ajuns să folosească echivalentul „neprihănire” pentru dikaiosyne, în defavoarea altor termeni consacrați la vremea respectivă („dreptate”, „îndreptățire”) sau a expresiei la care a ținut cel mai mult („stare a omului după voia lui Dumnezeu”).[2]

Înainte de a ne opri însă asupra acestui caz aparte, și tocmai pentru că are implicații asupra întregului produs editorial, este important să vedem modul în care a fost receptat textul Cornilescu. Cititorul care urmărește scrisorile din volumul Cornilescu va descoperi fără nicio îndoială că, dincolo de criticile inerente ale adversarilor, textul lui Dumitru Cornilescu a fost apreciat ca unul fluent, inteligibil, plăcut. Iar în acest ocean de armonie, hiba majoră recunoscută deopotrivă de toți cei implicați – Cornilescu, colaboratori, competitori – a fost legată taman de un termen anume, traducerea lui dikaiosyne.

O traducere vie, nu un talisman

Versiunea Cornilescu a Bibliei – mai întâi Noul Testament, apoi Biblia în întregime – a fost o pozitivă undă de șoc pentru societatea românească a anilor 1920-1930. Din scrisorile publicate în volumul Cornilescu se distinge clar alternativa vremii – mai multe traduceri greoaie, departe de a fi înțelese intelectual sau hrănitoare spiritual:

James Wiles cita din jurnalul bucureștean Dacia: „Noul Testament al lui Cornilescu este cu mult superior oricărei traduceri anterioare în limba română. Posedă o suplețe și fluență care le lipsește cu desăvârșire celorlalte.” În aceste versiuni vechi „cititorul își croiește cu greu drum, la fiecare verset poticnindu-se de expresii necioplite și fără armonie ori de formulări obscure.”[3] Același Wiles, colecționar al impresiilor stârnite de traducerea cornilesciană, nota un extras dintr-o scrisoare a unei „jurnaliste sclipitoare din Transilvania”: „Traducerea Bibliei făcută de Cornilescu are o calitate foarte prețioasă: poate fi înțeleasă (Sublinierea îi aparține) … Vechile traduceri (inclusiv traducerile noastre istorice și vechea versiune a SBB) aveau propoziții întregi, pagini întregi, dacă nu chiar cărți întregi care nu puteau fi înțelese de cititorul mediu – mai ales cărțile spirituale, Psalmii, Profeții și Epistolele.”[4]

Evaluările acestea nu erau deloc gratuite. Cornilescu însuși mărturisise despre primul lui contact cu Biblia: „Aveam înaintea mea o traducere atât de proastă că n-o puteam înțelege.”[5] Pentru cel care s-ar grăbi să-i judece critica, merită să redăm ca ilustrație un pasaj din Epistola către romani, capitolul 3, unul crucial pentru experiența lui Cornilescu, așa cum cel mai probabil l-a citit în traducerea Nitzulescu, 1911:

„… nu este deosibire, Pentru că toțĭ pĕcătuiră și au lipsă de mărirea lui Dumnezeu, Îndreptățițĭ fiind ei prin dăruire cu al lui dar prin rĕscumpĕrarea care este în Christos Iisus; Pe care Dumnezeu ’l a pus la privire ispăsitor prin credința în al sĕu sînge, spre arătare a dreptățiĭ lui, pentru trecerea prin îngăduirea lui Dumnezeu a pĕcatelor sĕvîrșite mai ’nainte, Spre arătarea dreptății lui în timpul de acum, pentru ca să fie el drept și îndreptățind pe cel din credință în Iisus.”

Textul lui Cornilescu (ediția 1924, SBB), curat:

„… Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Puse față în față cele două versiuni vorbesc de la sine. Înainte de a-l cunoaște pe Cornilescu, Ralu Callimachi se apucase ea însăși să traducă Biblia (1898) întrucât „societatea biblică a tradus Biblia într-o românească schimonosită”[6]. Ca o cunoscătoare și înainte-mergătoare a lui Cornilescu, după aproape 40 de ani de la propriul proiect și la mai bine de un deceniu după publicarea versiunii lui Cornilescu, în anul 1935 prințesa mărturisea că noua traducere

a fost foarte binecuvântată de Dumnezeu. Stilul este foarte clar și limbajul ales este ușor de înțeles de către toți oamenii, fiind întrebuințate cuvintele pe care le cunosc atât oamenii de la țară, cât și cei de la oraș. Oamenii simpli și cei învățați se pot apropia de această Biblie și pot înțelege mesajul ei spiritual fără dificultate. Mii de oameni simpli au venit la Domnul Isus Hristos și s-au convertit cu ajutorul acestei versiuni; adesea, doar prin simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, fără ajutorul omului.[7]

Retrospectiv, se confirmă deci fără urmă de îndoială stilul greoi al Bibliilor disponibile la vremea aceea[8], despre care Cornilescu însuși mărturisise la începutul experienței sale. În perspectivă apăreau și orizonturi noi pentru apariția unei vieți spirituale în rândul poporului său, atât de mult dorită de traducător. O corespondență între oficiali SBB confirma noul val:

Răspândirea traducerii lui Cornilescu în rândul românilor este un eveniment de importanță națională. Am vorbit cu oameni de toate felurile. Educați și needucați, cu păreri pro și contra, iar mărturia covârșitoare este că oamenii au acum, pentru prima dată, o versiune în limba curentă a poporului, o limbă pe care o înțeleg fără dificultate și care face ca Scriptura să fie vie și de folos. Apariția acestei traduceri coincide cu o revoluție spirituală în rândul poporului. Vechea apatie este înlocuită cu o nouă dorință, larg răspândită și intensă, de familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu.[9]

Traducerea lui Cornilescu a însemnat uriașul pas spre plăcerea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu de către publicul larg. James Wiles confirma faptul că: „Versiunea Cornilescu este cerută și este cerută tot mai mult de către intelighenția țării. Știu asta fiindcă am fost în Transilvania când, în timpul recentelor alegeri, un distins scriitor și membru al Parlamentului a distribuit NT Cornilescu celor din circumscripția sa «fiindcă aceasta este versiunea pe care omul o poate înțelege și de care se poate bucura».”[10]

Zarurile fuseseră aruncate, versiunea Cornilescu întrecea fără drept de apel alternativa vremii: „Nimeni nu poate lua NT Cornilescu pe post de talisman; este prea viu și puternic”[11], scria același Wiles care, printre decupajele din presa vremii, avea notat: „Limba textului lui Cornilescu izvorăște din inima poporului nostru.”[12]

Limpezimea textului lui Cornilescu a fost nota caracteristică acestei versiuni. Cu ce costuri? Emanuel Conțac afirmă că „o asemenea tipăritură trebuie să fi părut de-a dreptul revoluționară pentru începutul secolului XX, atât prin amplul aparat de note explicative, cât și prin folosirea abundentă a parafrazelor.”[13] Asupra parafrazei ne vom concentra mai departe întrucât pentru traducerea lui dikaiosyne Cornilescu a folosit o parafrază.

[1] Cititorul interesat de dilemele și obstacolele traducătorilor va consulta volumul lui Emanuel Conțac cu titlul Dilemele fidelității. O scurtă trecere în revistă a provocărilor cu care se confruntă traducătorii este făcută Maria Francisca Băltăceanu, în prefața volumului Cornilescu, pornind de la situațiile în care sunt „mai multe soluții adevărate” la acelea în care textele devin „crucile interpreților”.

[2] Pentru un studiu contextual aparte, în lucrarea aceluiași Emanuel Conțac, Dilemele fidelității, se găsește o secțiune întreagă cu titlul Condiționări soteriologice, abordând „Doctrina justificării şi verbul dikaioun, în Romani 3” și „Verbul dikaioun, în tradiţia biblică românească”.

[3] Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[4] Scrisoarea 93 (27 februarie 1922).

[5] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[6] Conțac, Cornilescu, pp. 57-58. NT al prințesei Callimachi poartă titlul Noul testament al Domnului și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, după textul în slove chirilice, fiind tipărit la București în anul 1898. Emanuel Conțac spune că, în absența unui studiu filologic atent, este dificil de stabilit dacă textul prințesei a fost o revizuire a unui text mai vechi sau o traducere nouă. În orice caz, dat fiind imboldul demersului, ediția ei trebuie să fi fost mai bună decât cele anterioare. Radu Rosetti scriindu-i lui Ion Bianu: „Traducerea, zău, este departe de a fi proastă și am rămas foarte surprins văzând că ea cunoaște atât de bine limba noastră.”

[7] Scrisoarea 533 (14 mai 1935).

[8] Situația nu s-a îmbunătățit considerabil nici în anii următori, despre ediția sinodală (1914) Cornilescu afirmând că este „foarte literală, oficială și învechită”, „nu este nici foarte rea”, totuși „limba folosită [în ea] este mai bună decât cea din versiunea Nitzulescu”. Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 61 (1 iulie 1921).

[10] Scrisoarea 110 (6 decembrie 1922).

[11] Scrisoarea 175 (27 februarie 1924).

[12] Citat dintr-un ziar, nespecificat. Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[13] Conțac, Cornilescu, p. 68.