Decizia lui Isus de a se boteza ne apare ca o mare enigmă. Cel care era fără de păcat, a coborât în apa Iordanului, după mulţimea de păcătoşi (Luca 3:21), pentru a fi botezat El însuşi. Gestul l-a surprins pe Ioan şi ne surprinde şi pe noi astăzi. „Tu, care n-ai nevoie să fii botezat, vii la mine să te botez, când lucrurile stau taman invers?”. Un prieten se întreabă dacă nu cumva „Domnul Isus Cristos «a fost botezat» pentru nimic altceva decît pentru a semnifica dedicarea Sa în lucrarea preoţească” (ipoteză susţinută cu o argumentaţie judicios-minuţioasă). Aş merge cu analiza mai departe, explorând însă liniile tradiţionale de interpretare.

Continuitate
De ce vine Isus la Iordan? Ca să fie botezat de Ioan. Isus nu apare în ipostaza de călăreţ singuratic, validându-se de unul singur, recomandu-se El pe Sine, făcând totul cu de la sine putere, sub mottoul „prin mine însumi”. Desigur, ar avea puterea să procedeze şi astfel. Dar nu se cade. Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie primul care să respingă autopromovarea ca pe ceva păcătos. Cel mai mare specialist în autopromovare a fost Diavolul, care s-a aţinut mereu pe urmele lui Hristos, oferindu-şi serviciile de consultanţă în PR şi marketing electoral. Fiindcă n-a avut nicio şansă cu Mântuitorul, a încercat să se insinueze prin gura decanului de vârstă; cu acea ocazie, Petru a învăţat o primă lecţie (usturătoare): a fi primul între egali e o poziţie periculoasă. Mai bine ultimul, la coada ucenicilor care vin după Hristos, decât primul în şirul dracilor care încearcă să-l abată pe Hristos de la drumul crucii!

Isus nu are reţineri să arate că vine în continuarea lucrării lui Ioan. Stă în prelungirea unui lung şir de proroci şi martiri, cărora le va împărtăşi soarta, murind la Ierusalim, ca orice proroc. Atât doar, că Isus nu e un simplu profet. E atât profetul prin excelenţă, cât şi mai mult decât atât.

Smerenie
În persoana Mântuitorului se ascunde însăşi Dumnezeirea, care îmbracă o umanitate fragilă. Primele zile pământeşti le petrece în scutece, într-o iesle. Următorii treizeci de ani îi petrece ca tâmplar, într-o deplină anonimitate. Când o privim doar cu ochii de carne, umanitatea (omenitatea) lui Isus ni se arată a fi una comună. Isus se lasă ameninţat de lideri politici sceleraţi, se mânie, varsă lacrimi, flămânzeşte şi însetează, oboseşte, simte atât zăduful zilei, cât şi angoasa glacială a morţii. Acum, la botez, vine la urmă de tot. Nu dă buzna ca păcătoşii apăsaţi de poveri, nici nu se strecoară şerpeşte prin mulţime, ca fariseii dornici să iasă basma curată şi la o eventuală judecată viitoare. Isus vine la urmă, fiindcă nu se grăbeşte. El, Începutul, vine ultimul. Eternitatea intrată în timp deprinde aşteptarea şi smerenia.

Împlinirea unei „dreptăţi” care nu i se aplică de drept
Despre cei botezaţi de Ioan citim că îşi mărturiseau mai întâi păcatele. Isus nu mărturiseşte nimic, fiindcă nu este nimic de mărturisit. În schimb, îşi exprimă ferm dorinţa de a împlini „toată dreptatea” (πᾶσαν δικαιοσύνην). În această „dreptate” intră, în mod neaşteptat, şi identificarea lui Isus cu o gloată păcătoasă, pe care o va căuta permanent, pentru a-i aduce Vestea Bună şi anul îndurării lui Dumnezeu. Isus nu vine de pe poziţia fariseului virtuos care se elogiază pe sine chiar şi atunci când are privirea îndreptată spre cer. Şi nici nu vine strâns cu uşa, ca fariseii care se gândesc că nu e rău să te pui bine cu profeţii furioşi (fiindcă nu se ştie niciodată…). Isus ştie că se cuvine să plăteşti bir împăratului chiar şi când eşti fiu, de aceea face un gest formal, plătind censul cu un stater. Astfel, căutătorii de noduri în papură nu mai au motiv să-şi spumege în barbă protestele egalitariste, deşi Isus nu e nici pe departe egalul lor.

La Iordan îl regăsim pe Mântuitorul împlinind o dreptate care nu i se aplică de drept. Această dreptate începe la botez şi se sfârşeşte la cruce, căci şi acolo, pe „lemn”, Îl regăsim pe Mântuitorul împlinind exigenţa unei alte dreptăţi care nu i se aplică de drept.