…sau despre devize evanghelice devenite caduce
Unul dintre laitmotivele evanghelizărilor întreprinse de evanghelici în anii post-revoluţionari (şi poate şi înainte de Revoluţie) era (şi este?) acesta: „Nu vă chemăm la un cult anume, ci la Isus Hristos. Nu vă chemăm la o religie, ci la o relaţie personală cu Isus Hristos.”
Cartea Răscumpărarea memoriei a pus în evidenţă, între alte lucruri, cât de puţin credem de fapt în această deviză.
Cum aşa?
Am auzit pe mulţi oameni spunând: „Păi cum o să se mai pocăiască acum lumea, dacă văd că în rândurile penticostalilor au fost atâţia colaboratori?”.
În substratul acestei întrebări trebuie citit: „Cum o să mai adere oamenii la cultul nostru, dacă se dovedeşte că în rândurile lui au fost atâţia colaboratori?”
Ne putem întreba la fel de bine: „Cum de s-a mai pocăit lumea când s-a ştiut toată vremea că Petru are în cazier o lepădare groaznică, iar Pavel a fost o vreme torţionar cu acte în regulă? Sau că Toma a fost un mare necredincios, ucenicii au fost cândva nişte oameni fireşti, ahtiaţi după funcţii? Cum de s-au mai întors la Hristos oamenii, dacă s-a ştiut toată vremea că ucenicii au fost nişte laşi, fiindcă au dat bir cu fugiţii în Ghetsimani? Sau că unii membri ai bisericii din Corint erau oameni de moravuri uşoare (în vreme ce alţii erau de moravuri grele)?
Cred că trebuie să facem una din două: fie să schimbăm deviza la evanghelizări şi, dacă nu credem că îi chemăm pe oameni la Hristos, să le-o spunem cinstit: „Vă chemăm la cultul nostru” (atunci dorinţa de a ne cosmetiza imaginea devine firească, în oricare dintre sensurile acestui cuvânt); fie să abandonăm mentalitatea păguboasă/găunoasă care pune, înainte de orice, imaginea. Există în decalog un imperativ clar: „Să nu-ţi faci chip cioplit”. Ce nu e clar, deci trebuie explicat este aplicaţia: „… nici măcar din propria ta denominaţiune”.
Nu în ultimul rând, să mai dăm voie din când în când şi Duhului Sfânt să-i convertească pe oameni. Prea adesea ne comportăm ca şi când reputaţia, educaţia şi calităţile noastre sunt factorii determinanţi în întoarcerea oamenilor la Hristos.
P.S. Pentru cei care n-au sesizat, ultimul paragraf este o ironie la adresa „iconodulismului” de factură evanghelică (neoprotestantă).
Vaisamar 
1 octombrie 2010 at 11:23 am
Chestia cu chemarea la o relatie este relativ noua in comunitatile penticostale die-hard.
Acum 30-35 de ani inca se considera ca numai penticostalii sunt mantuiti asa ca grija pentru puritatea imaginii lor era fireasca. De exemplu o casatorie intre un penticostal si o baptista era privita aproape ca o tradare, o cadere de la credinta. Fara vorbirea in limbi nu exista mantuire. Punct.
Ma intreb cat la suta din populatia declarat penticostala mai are inca asemenea convingeri?
1 octombrie 2010 at 4:21 pm
da, asta este una dintre prostiile des spuse de la amvoanele noastre, am putea face o colectie de astfel de lozinci in care nici noi nu credem.
2 octombrie 2010 at 11:19 am
La care `asta` v-ati referit, frate Marius? La care lozinca? La cea in care oamenii sunt chemati la o relatie cu Cristos?
1 octombrie 2010 at 6:25 pm
Merita sa ne aducem aminte de o pilda a Domnului Isus prezentata de Marcu 4:26-29
El a mai zis: „Cu Împaratia lui Dumnezeu este ca atunci când arunca un om samânta în pamânt; fie ca doarme noaptea, fie ca sta treaz ziua: samânta încolteste si creste fara sa stie el cum. Pamântul rodeste singur: întâi un fir verde, apoi spic, dupa aceea grâu deplin în spic; si când este coapta roada, pune îndata secera în ea, pentru ca a venit secerisul.”
Slujba noastra e sa aruncam samanta. Si ea incolteste fara sa stim noi cum.
Incoltirea Cuvantului e lucrul cel mai tainic de pe lumea asta. Si pe asta nu-l putem noi face nici cu chemari pe fond muzical, nici cu lacrimi, nici cu alte metode mai putin emotionale. Asta o rezolva Duhul Sfant fara sa stim noi cum.
Dupa incoltire revine rolul lucratorului. Si aici biserica locala trebuie sa creeze cadrul necesar cresterii spirituale a membrilor sai.
Din pacate incercam sa ne substituim Duhului la incoltire ( si uneori din obisnuita ne incoltim si unii pe altii) si uitam ca e datoria noastra sa ne ocupam de crestere.
De prea multe ori aducem oameni in biserica locala (denominitionala) prin metode care mai de care mai „eficiente”, dar ii abandonam imdeiat dupa. Din pacate, unii nu cresc ci se usuca si mor.
Probabil, daca cineva ar avea acces la scriptele diverselor misiuni evanghelice din RO si ar face socoteala pe baza rapoartelor evanghelistilor, am constata ca in ultimii 20 de ani s-au predat Domnului peste 30 de milioane de romani. Pacat ca intre timp am ramas vreo 21 milioane (din 23) si din astia frecventeaza biserici evanghelice doar cel mult 1 milion (cu tot cu cei din diaspora).
1 octombrie 2010 at 8:26 pm
In predicile mele am uzat si eu de aceasta lozinca , dar o spuneam la modul cel mai sincer.Nu invitam oamenii sa adere la un cult, ci ii invitam sa adere la Isus Hristos.Dar ce facem cu oamenii care au hotarat sa se intoarca la Dumnezeu ,prin pocainta si sa-l urmeze ? unde-i integram ? ii lasam de izbeliste ? ei trebuie sa faca parte dintr-o comunitate crestina , unde li se asigura cresterea spirituala.Primii crestini s-au organizat ( nu intr-un cult)si au format mai multe biserici locale . In cartea Apocalipsa ,gasim sapte biserici locale ( organizate) : Efes,Pergam, Laodicea, etc. ESte bine de stiut ca cultul sau religia nu mantuie pe nimeni !
1 octombrie 2010 at 8:33 pm
Evident că o formă de organizare este inevitabilă. Nu asta am criticat eu. Ci faptul că de la un punct organizaţia devine mai importantă decât Isus Hristos. În consecinţă, ataşamentul faţă de organizaţie, imaginea, prestigiul etc. organizaţiei devin prioritare faţă de ataşamentul de Hristos.
2 octombrie 2010 at 12:15 am
Caduc este un termen juridicesc… ce interesant! 🙂
2 octombrie 2010 at 8:12 am
„Caduc” vine de la „caducus”, „căzător”. Înainte de a fi termen juridicesc, cum spuneţi, a fost un termen din limba omului de rând. „Folia caduca” înseamnă „frunze care cad”. Aveţi genul ăsta de expresii în limbajul juridicesc? :))) Mă tem că şi limbajul juridic tot pe spinarea limbajului simplu s-a ridicat. (Ceea ce, în fond, e în profund acord cu faptul că avocăţimea iscusită s-a ridicat şi ea pe spinarea omului simplu…). No harm meant. Just some caducous reflections… 🙂