Interesele mele „multilateral dezvoltate” m-au condus recent la un articol excelent despre cultele (neo)protestante în comunism.

Autorul articolului este Gheorghe Modoran, lector universitar la Institutul Adventist de la Cernica şi cercetător care a petrecut mulţi ani în arhivele CNSAS.

Redau mai jos doar un fragment (dar ce fragment!)  din concluzia studiului său intitulat  „Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului comunist: 1945-1965”. Cei interesaţi îl pot citi în Romanian Political Science Review, vol. VII, no. 3, 2007.

Citatul mi-a atras atenţia fiindcă mi-a confirmat intuiţiile şi bănuielile pe care am început să le am de îndată ce m-am acreditat ca cercetător la CNSAS.


…sau despre devize evanghelice devenite caduce

Unul dintre laitmotivele evanghelizărilor întreprinse de evanghelici în anii post-revoluţionari (şi poate şi înainte de Revoluţie) era (şi este?) acesta: „Nu vă chemăm la un cult anume, ci la Isus Hristos. Nu vă chemăm la o religie, ci la o relaţie personală cu Isus Hristos.”

Cartea Răscumpărarea memoriei a pus în evidenţă, între alte lucruri, cât de puţin credem de fapt în această deviză.

Cum aşa?

Am auzit pe mulţi oameni spunând: „Păi cum o să se mai pocăiască acum lumea, dacă văd că în rândurile penticostalilor au fost atâţia colaboratori?”.

În substratul acestei întrebări trebuie citit: „Cum o să mai adere oamenii la cultul nostru, dacă se dovedeşte că în rândurile lui au fost atâţia colaboratori?”

Ne putem întreba la fel de bine: „Cum de s-a mai pocăit lumea când s-a ştiut toată vremea că Petru are în cazier o lepădare groaznică, iar Pavel a fost o vreme torţionar cu acte în regulă? Sau că Toma a fost un mare necredincios, ucenicii au fost cândva nişte oameni fireşti, ahtiaţi după funcţii? Cum de s-au mai întors la Hristos oamenii, dacă s-a ştiut toată vremea că ucenicii au fost nişte laşi, fiindcă au dat bir cu fugiţii în Ghetsimani? Sau că unii membri ai bisericii din Corint erau oameni de moravuri uşoare (în vreme ce alţii erau de moravuri grele)?

Cred că trebuie să facem una din două: fie să schimbăm deviza la evanghelizări şi, dacă nu credem că îi chemăm pe oameni la Hristos, să le-o spunem cinstit: „Vă chemăm la cultul nostru” (atunci dorinţa de a ne cosmetiza imaginea devine firească, în oricare dintre sensurile acestui cuvânt); fie să abandonăm mentalitatea păguboasă/găunoasă care pune, înainte de orice, imaginea. Există în decalog un imperativ clar: „Să nu-ţi faci chip cioplit”. Ce nu e clar, deci trebuie explicat este aplicaţia: „… nici măcar din propria ta denominaţiune”.

Nu în ultimul rând, să mai dăm voie din când în când şi Duhului Sfânt să-i convertească pe oameni. Prea adesea ne comportăm ca şi când reputaţia, educaţia şi calităţile noastre sunt factorii determinanţi în întoarcerea oamenilor la Hristos.

P.S. Pentru cei care n-au sesizat, ultimul paragraf este o ironie la adresa „iconodulismului” de factură evanghelică (neoprotestantă).


Între fotografiile primite de la cunoştinţa din Elveţia, una cu adevărat „eye-opening”. Un soi de adunare sărbătorească a Creştinilor după Evanghelie, din 1906 sau 1907. Deşi cronologic e vorba de sec. XX, practic fotografia constituie o fereastră spre lumea sec. XIX. Asta se vede clar din îmbrăcăminte şi coafură.

Dacă doriţi să vedeţi fotografia la rezoluţie mai mare, faceţi CLICK pe ea.

19072

De remarcat banderolele purtate de femei, în genul „sufragetelor”.