Postez mai jos a doua serie de fotografii făcute pe parcursul vizitei în clădirea Adunării Naționale.
Cele mai multe cadre înfățișează hemiciclul și biblioteca. Am avut impresia că fotoliile din sala de ședințe asigură confortul necesar, dar nu chiar cât să-i aducă pe aleșii poporului în situația de a-și face veacul de parlamentari picotind.
Am fost criticat pentru mai multe afirmații din postarea anterioară. În speță, pentru că am făcut constatarea obiectivă că nu există simboluri religioase în spațiul public. Da, știu că Franța s-a produs separația clară a religiei de stat printr-o lege adoptată la 9 decembrie 1905, lege care îi viza nu doar catolicismul, ci și celelalte culte (confesiunile protestante, cultul iudaic). Potrivit acestei legi, Republica franceză „ne reconnaît ni ne salarie aucun culte”. Dar istoria Franței nu începe cu 9 decembrie 1905. A scoate din spațiul public tot ceea ce ar putea aminti de o istorie mai veche mi se pare nedrept.
Trebuie adăugat că evenimentele care au pregătit „the great divorce” au rădăcini mai adânci. Programul anticlerical de separare a Bisericii de Stat a fost susținut, între alții, de Gambetta, într-un discurs din 1869. La începutul secolului XX, între promotorii acestei idei se număra senatorul Emil Combes, fost seminarist, ajuns prim-ministru în 1902. Precum se vede „petit Père Combes” (cum era poreclit) a preschimbat fervoarea religioasă în zel secularist, transformând valorile Republicii în „metafizică de stat”. Singura obsesie a cabinetului său a fost, constată Jean Sévillia, reducerea puterii religiei catolice în Franța.
Politica lui Combes are un aer sinistru: 3000 de școli catolice închise la scurtă vreme după asumarea funcției de prim-ministru. Parlamentul adoptă rapid o lege al cărei scop este să dea un răspuns negativ cererilor de autorizare depuse de diverse congregații religioase. În plus, 400 dintre acestea sunt interzise, iar călugărițele sunt alungate din mănăstiri. Pe 29 aprilie 1903 călugării de la Grande Chartreuse sunt siliți să părăsească așezământul, încadrați de forțele de ordine. În perioada 1901-1904, între 30.000 și 60.000 de călugări și călugărițe ajung să părăsească Franța.
O afacere tenebroasă este și programul de decatolicizare a armatei. Începând cu 1901, fiecărui ofițer i se întocmește o fișă în care se notează nu doar competențele sale, ci și ideile politice și comportamentul religios. Fișele, întocmite pornind de la indicațiile furnizate de lojele Marelui Orient, ajung la ministerul de război și permit împărțirea ofițerilor în două categorii: cei care trebuie îndepărtați și cei care trebuie promovați. Afacerea este făcută publică de un deputat moderat. Izbucnește un scandal uriaș, iar în ianuarie 1905 guvernul „părintelui Combes” se destramă. Totuși, forțele care conlucrează pentru secularizare sunt mai puternice, astfel că pe 9 decembrie 1905 este adoptată Legea separației, de care pomeneam mai sus. În mod straniu, la alegerile din 1906 dreapta mai pierde 60 de locuri. Îl las pe J. Sévillia să tragă concluziile: „Par une alchimie complexe où se mêlent l’esprit gallican et l’héritage de la Révolution, l’anticléricalisme fait recette”.
Pentru informațiile din această postare am folosit lucrarea lui Jean Sévillia, Histoire passionnée de la France, Perrin, 2013, un splendid dar primit recent din Franța.
Acum să vedem fotografiile.
Vaisamar 
12 aprilie 2014 at 11:01 am
Am un oarecare respect pentru Jean Sevilla mai ales ca am avut oportuniatea sa il cunosc personal si sa il intilnesc in doua ocazii. Dar nu treubie uitat ca uneori Sevilla este mai catolic decit istoric. In scrierile lui va mentiona putin pe protestanti si atunci cand o face este ca sa justifice reactia catolicilor.
Am scris la postarea precedenta ca Jean Calvin era pentru separarea intre stat si biserica.si cei care l-au rumat la fel intre el Edgar Quinet dar nu numai.
12 aprilie 2014 at 11:11 am
Si apropos de Marianele impletite sau „despletite” > La Republique este un substantiv feminin deci in mod normal reprezentat de o femeie, de altfel intr-una dintre sali, nu imi amintesc numele este pe un perete la Marianne iar pe celalat satuia intreaga a lui Henri IV primul Bourbon pe tronul Frantei. La liberté este tot feminin de acolo tabloul lui Delacroix pe care nu l-ati vazut; poate spre bine pentru ca se mai risca un comentariu :::::::si tot de acolo cele opt statui de la Place de la Concorde reprezentind cele opt orase mari ale Frantei.
Si daca englezii fac un amalgam nu stiu daca trebuie neaparat urmati. Fiecare tara isi are istoria ei. Cit despre US stiu ca am cantat The Anthem in College Chruch in campusul de la Wheaton College intr-o zi de 4 iulie. Nici macar nu mi s-a parut amuzant.
La Adunarea Nationala sunt insa niste inscriptii pe tavan; dar trebuia privit in sus. Si daca nu exista simboluri relifoase in cladirile guvernamentale veti gasi capele in toate spitalele, inclusiv spitalul citateda George Ppmpidu, nou nout, in toate garile si in toate aeroporturile. Dar oricum capela este si la Palais Bourbon.
12 aprilie 2014 at 12:59 pm
Da, ştiu că reprezentările alegorice sunt feminine fiindcă republica e feminină. Dar critica mea rămâne aceeaşi. Când o noţiune abstractă (republica) ajunge să stea la baza unui adevărat cult, iar valorile republicii iau locul religiei, nu va așteptați să păstrez o mină serioasă.
Oare nu se poate să fim republicani fără să punem peste tot statui de „fecioare despletite”? Oare nu putem fi republicani fără să dezvoltăm o adevărată „metafizică de stat”?
12 aprilie 2014 at 11:17 am
Par ailleurs, pentru ca era vorba de Voltaire in postarea precedenta, bibliotreca lui se afla la Ermitage, a vindut-o el lui Catherine la Grande cu care intretinea o corespendenta strinsa. Informatie, Stephan Berne,m au ca ou Jean Sevilla a une autre opinion<
14 aprilie 2014 at 10:06 am
Trebuie sa inteleg ca busturile Marianelor aveau nevoie de ‘sacrul’ batic penticostal? Si de unde este republica un cult? Separarea intre stat si biserica este un lucru bun. In Anglia madame este si capul biseericii si aici imi amintesc ceea ce spuenea adesea profesorul meu de ebraca „Her family it’s a zoo.”
14 aprilie 2014 at 2:11 pm
Când Dumnezeu este izgonit din spațiul public, evident că apar alte lucruri (Republica, valorile republicane) care ajuns să ia locul religiei. Principiile seculariste sunt transformate în dogmă și devin tiranice. Nu am o problemă cu republicanismul. Dar există forme de „republicanism cu iz religios” care mi se par rezultatul pervertirii instinctului religios. Iar „Marianele despletite” sunt rezultatul încercării de a crea o „mitologie” a republicanismului. Cum să fie republica fără figuri emblematice? Doar toate religiile au eroi, iconografie, personaje simbol, etc.
14 aprilie 2014 at 10:07 am
Adica Marieanelor le lipseste ‘sacrul’ batic penticostal. Femeii ii lipseste baticul ca sa fie respectata?
14 aprilie 2014 at 2:08 pm
Nu e vorba de batic aici. În definitiv, Marianele au bonetă. Dar nu ele sunt problema. Ce mă intrigă este încercarea revoluţionarilor de a propune valori „sacre” în condițiile în care „sacrul” nu poate fi gândit decât în interiorul spațiului religios. Aici văd o mare contradicție și nu mă pot abține de la mici comentarii răutăcioase. Altminteri, istoria și civilizația Franței mi se par extraordinare.
14 aprilie 2014 at 2:39 pm
Am extins un paragraf din prima postare, ca să înțelegeți de ce „marianele” îmi creează antipatie.
„Așadar, exces de „Mariane” și alte madame despletite (simboluri ale Republicii) care mi se par deopotrivă caricaturale și sinistre, fiindcă le asociez în mod inevitabil cu figura aprigei Thérèse Defarge din romanul dickensian A Tale of Two Cities.”
14 aprilie 2014 at 10:16 am
Si apoi cum pot critica ceva care cunosc atit de putin si in cuvite atit de sumare fara sa devin eu insusi o caricatura? Sau mai bine zis cum pot caricaturiza mereu, ba o traducere ba o privire asupra unei natiuni, primivre foarte putin informata de atfel, fara sa risc de a deveni eu insumi un fel de caricatura.
14 aprilie 2014 at 10:19 am
Intrebarea de mai sus este o intrebare adevarata si nu o acuzare nici o insinuare. Este poate o intrebare care nu ese rau sa ne-o punem in Saptamina Patimilor.
14 aprilie 2014 at 11:03 am
Vreau sa corectez o afirmatie facuta mai sus, aceea ca ik cunosc pe Jean Sévilla; corect era sa spun ca l-am intilnit in doua ocazii si am avut scurte conversatii despre cartile lui.
Si vrequ sa amitesc ca un citat se poate folosi si in mod tendentios sau ca acelasi eveniment poate fi privit din perspective diferite. Exemplu in istora Romaniei Lucian Boia prezinta cu sarcasm ocidentalizarea locuitorilor din Principatele Romane; pe cand Neagu Djuvara in cartea sa Intre Orient si Occident prezinta accelas proces intr-o maniera foarte pozitiva. A te occidentaliza, adica europeniza intr-o perioada atit de scurta dupa o peroada lunga de dominatie otamana este un lucur pozitiv, este laudabil. Tot Boia caricaturizeaza Scoala Ardeleana pe cand in urma cu 10 zile la Sorbonne in evaluare unei teze doctorale in istorie, o profesoara care reprezenta Facultatea de Isotie de la Atena avea cuvinte de lauda si admiratie pentru Socala Ardeleana.
Si cu asta am incheiat: