Disclaimer: opiniile exprimate în acest text (și pe această pagină) aparțin exclusiv autorului și nu angajează în niciun fel instituțiile cu care acesta are contracte de colaborare.

Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.

În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.

Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.

Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.

Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.

Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).

După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.

Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.

În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”

Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.

Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.

P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.