Pagini de istorie evanghelică



Revista Dilema veche a publicat în numărul de săptămâna asta un dosar cu Bucureștiul confesional. În același număr apare și un material privitor la Strada Olteni nr. 45, locul în care a funcționat una dintre școlile întemeiate de Adeney.

Mai jos două fragmente din articol. Găsiți AICI tot materialul

***

În primăvara anului 1900 sosea în București un englez animat de proiectele misionare ale London Jews Society. În spiritul protestantismului englez de factură evanghelică, John Howard Adeney, absolvent al Universității din Cambridge, își propunea să răspîndească mesajul creștin între cei 50.000 de evrei din București. Marea Britanie trăia ultimul an al epocii victoriene, Imperiul Britanic era la apogeu, stima de sine a englezului mediu nu fusese niciodată mai solidă, iar creștinismul european încă nu fusese șubrezit de experiența „primului război german“. Asemenea multor evanghelici din lumea anglo-saxonă, Adeney reconcilia fără probleme zelul pentru convertirea evreilor la creștinism și sprijinul ferm pentru cauza sionistă. Răspunsul la problema antisemitismului din Europa, scrie el în The Jews of Eastern Europe, monografie publicată după două decenii de activitate în București, este „stabilirea unui ținut în care evreii să se autoguverneze“. Acest ținut, mai adăuga Adeney, nu poate fi decît Palestina.

În cele aproape patru decenii de ședere în București, Adeney și-a împărțit activitatea în mai multe domenii complementare. Venise în România nu doar ca să cîștige suflete pentru Hristos, ci și ca să ajute la procesul de emancipare socială a evreilor, a căror ostracizare socială o cunoștea foarte bine. Pentru a-și împlini viziunea, a ctitorit o școală în cartierul evreiesc, pe strada Olteni. Înainte ca Nicolae Ceaușescu să inaugureze stilul arhitectonic nord-coreean, care își găsește expresia cea mai „grafică“ în hidoșenia monumentală a „Casei Poporului“, zona Olteni ținea de la strada Clucerul Udricani, continua paralel cu strada Iuliu Baraș și se încheia în strada Mircea Vodă, în apropierea Bisericii Olteni, care astăzi nu mai există.


R. Wurmbrand făcuse deja opt ani și jumătate de închisoare când scria aceste rânduri (17 martie 1959) ca parte a unei evaluări foarte critice a situației religioase din România.

Wurmbrand, care cunoștea din interior comunismul (fusese activist comunist în ilegalitate și schimbase tabăra încă din interbelic), știa de ce sunt în stare foștii săi tovarăși. Așadar, își permitea să spună lucrurilor pe șleau, conștient că, în sinea lor, securiștii îi vor fi dat dreptate, chiar dacă rămâneau prizonieri-călăi ai unui sistem diabolic care se banalizase prin ubicuitate.

Mai jos câteva pagini care arată cât de bine era informat Wurmbrand cu privire la întreg spectrul religios din România.

Wurmbrand nu avea ochiul atent la nuanțe academice. Făcea afirmații mari, „totalizante”, radicale. Dar asta era personalitatea lui profetică. Era un ins care nu lua prizonieri, dacă stătea de vorbă cu adversari care se complăceau în minciună.

Curajul lui Wurmbrand, vădit în această declarație, e cu atât mai mare cu cât știa că soarta lui este pecetluită și că va fi arestat a doua oară.


Deși R. Wurmbrand și-a început viața de credință la Biserica anglicană din Str. Olteni nr. 45, sub îndrumarea pastorului John Howard Adeney (personaj crucial și în povestea vieții / Bibliei lui Cornilescu), după încheierea războiului a lucrat ca pastor luteran, ca parte a Misiunii Norvegiene, coordonate de Magne Solheim.

Când Solheim, acuzat de spionaj, a fost somat să părăsească România în 1948, Misiunea Norvegiană a intrat sub jurisdicția Bisericii Reformate.

Wurmbrand a fost arestat și el în 1948 și a făcut opt ani și șase luni de închisoare. Eliberat în 1956, și-a început și mai avan activitatea evanghelistică, fiind perceput ca personalitate ecumenică.

Apropierea lui de penticostali a fost atât de mare, încât a primit la un moment dat (25 noiembrie 1956) propunerea de a deveni evanghelist penticostal.

Mai jos documentul-sursă care atestă discuția dintre Wurmbrand și conducerea Cultului de la acea vreme.


La români, situațiile când un personaj sus-pus le dă cu flit muritorilor de rând nu sunt deloc puține. Am văzut cam ce înseamnă un personaj care dă cu flit peste voturile a 3,51 milioane de alegători români.

Vedem în fiecare zi și ce înseamnă când un guvern condus de un personaj țâfnos și incompetent dă cu flit mesajelor venite de la 12 ambasadori profund îngrijorați de legislația care distruge sistemul judiciar și care ajunge să-i favorizeze pe subiecții unor importante dosare de corupție.

De curând am descoperit că în 1926 inclusiv Regina Maria a dat cu flit petiției venite din partea unei delegații de baptiști americani care doreau să o informeze pe regină în legătură cu abuzurile sistematice la care erau supuși coreligionarii lor din România.

Glorioasele decenii interbelice, prezentate în istoriografia noastră ca un soi de epocă a marilor noastre realizări, paradisul din care am căzut direct în iadul comunist, au fost de fapt o perioadă caracterizată de probleme majore în toate domeniile, inclusiv în domeniul libertății religioase.

În 1926, baptiștii, cu toată șicanele de care aveau parte, erau cel puțin avantajați de faptul că aveau în SUA un sprijin important. Acest scut, deși fragil, a contat în câteva momente, detensionând uneori situația confesională încordată, dar n-a putut împiedica interzicerea lor în 1940, în timpul demenței legionare.

Mai jos articolul din New York Times, 9 noiembrie 1926, p. 12

În același număr se făcea referire la alte demersuri făcute de baptiștii americani pentru a domoli persecuția minorităților religioase din țara noastră.

 


Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.


Stabilirea datei intrării lui Cornilescu în monahism mi-a dat ceva de lucru. Abia acum am reușit să mă dumiresc. Traducătorul a făcut cererea în 1915, așadar când încă era student. Petiția a fost discutată într-o ședință a Sf. Sinod din 12 octombrie 1915.

Ceva totuși nu iese la socoteală. Dacă D. Cornilescu s-a călugărit în toamna lui 1915, a așteptat să termine studiile sau a mers direct la Stâncești pentru a traduce Biblia? Sau a rămas o vreme în București, a început lucrul și apoi, în 1916, s-a dus la Botoșani.

Pentru a stabili cronologia precisă mai trebuie să săpăm puțin.

Mai jos documentele oficiale privind hirotonirea.

Eugenia Gologan este cea care l-a ajutat pe Cornilescu să compileze calendarul cu meditații creștine.


Mi-a ajuns recent în atenție înregistrarea unui interviu pe care Cornilescu l-a dat în 1974, cu un an înainte de a muri.

De fapt, nu e vorba de un interviu în sensul clasic (întrebări pregătite dinainte), ci de o discuție înregistrată de Lidia Truța, soția pastorului Ionel Truța, care a slujit în Biserica Speranța din Arad.

Încă nu am reușit să ascult integral interviul, dar unele informații din această înregistrare sunt noi și ne ajută să înțelegem mai bine contextul în care a plecat Cornilescu din țară.

Conversația a fost înregistrată în Elveția, în casa lui Cornilescu, în jurul unei mese la care participau Ana Cornilescu (soția traducătorului), Iancu Moscovici (Hamburg), Lidia și Ionel Truța, Petru Truța (SUA) și Ieremia Hodoroabă (Franța) plus încă o persoană (rămasă neidentificată).

Fiindcă înregistrarea este „tăiată” (operatorul casetofonului pornit sau oprit banda după cum i s-a părut că este important), informațiile nu sunt tot timpul clare.

Din primele cinci minute însă rezultă că Dumitru Cornilescu discută despre criticile pe care le-au primit el și preotul Tudor Popescu, la începutul anilor 20.

Fac precizarea că româna vorbită de Cornilescu era marcată de unele calcuri întâlnite în „idiolectul” unei persoane care nu-și mai vorbește curent limba maternă. Vorbitorul scapă uneori cuvinte nemțești.

Fiindcă interviul este greu de urmărit pentru cineva care nu cunoaște informațiile de context, redau mai jos transcrierea cu adaosurile care explicitează firul narativ al intervievatului.

În prima parte, Cornilescu evocă o conversație pe care a avut-o cu patriarhul, în încercarea de a găsi o ieșire din impasul apărut la Biserica Sf. Ștefan. Scandalul de la Cuibul-cu-Barză izbucnise în presă și acum patriarhul căuta să stingă focul, propunându-i lui Cornilescu să plece temporar din țară, până la domolirea controversei.

Cornilescu, mult mai lucid, era conștient că problema nu se va rezolva doar cu plecarea lui temporară și că adversarii săi vor continua să-l critice, invocând Biblia și materialele deja traduse. Chiar dacă patriarhul ar fi putut invoca dispariția lui din România, efectele activității sale ar fi fost încă vizibile.

În orice caz, este cu totul remarcabil faptul că, potrivit mărturiei date de Cornilescu, patriarhul nu și-a dorit ca traducătorul să se retragă din monahism ori să plece din BOR.

Mai jos transcrierea primelor cinci minute, cu intervențiile mele.

[Vocea lui Cornilescu]: Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele… [Caseta se oprește].

[Cornilescu, redând conversația cu Miron Cristea:] Ah, nu mai merge. Până acum ați putut să ne sprijiniți, să ne apărați, dar acuma nu mai merge. Ce puteți să mai spuneți? Ce pot să vă dau eu acuma ca argument? Ceea ce ăia [T. Păcescu & Co] spun e adevărat. Nu pot să vă spun că nu e adevărat. Ce aveți să mai spuneți? Nu puteți să mai spuneți nimic.

Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele: Să spun ceva personal. Ei [criticii] spun: „Da, Cornilescu este acolo. Dar tocmai fiindcă el este acolo e primejdia. Cu Popescu… Popescu este un om bun… Cu Popescu putem noi să vorbim și noi îl vom atrage de partea noastră. Dar Cornilescu… el este «dracul cel mare». Și acuma, iată ce propun eu. Cornilescu verschwinde aus dem Land [să dispară din țară].

[Voce bărbătească: „Dispare din țară…”]

[Cornilescu:] Dispare… Dispare din țară șase luni. Și eu [Miron Cristea] voi spune atunci: „Cornilescu nu mai este acolo. Cornilescu nu mai e în țară. E numai Popescu… Popescu nu e primejdios.”

Și eu i-am spus [lui Miron Cristea]: Da, puteți foarte bine să spuneți ce ați spus: „Cornilescu nu mai e acolo.” Dar nu puteți să dovediți asta. Cornilescu nu mai e acolo, dar traducerea lui e acolo. Toate tractatele sunt acolo și se răspândesc mai departe. Asta nu pot să iau din țară. Ich hatte… Aveam o foaie de evanghelizare [Adevărul creștin]. Și i-am spus: Asta nu pot s-o opresc. Trebuie să meargă mai departe. Și acuma veți spune: „Cornilescu nu e acolo”. Și Cornilescu totuși e acolo. Ah, dar eu vă propun o altă… [soluție] mai bună. Eu îmi dau demisia din monahism și din Biserică.

[Miron Cristea]: „Nu! Asta nu vreau! Nu trebuie…, pentru că voi ați început în Biserică și trebuie să lucrați în Biserică mai departe. Mișcarea voastră e bună…” și așa mai departe.

[Voce bărbătească]: Miron Cristea?

[Cornilescu]: Da, Miron Cristea. Asta era lumea politică… Și eu i-am spus atunci: Nu puteți să faceți asta. Eu voi pleca… Voi pleca. Voi pleca pentru șase luni, cum ați spus, dar veți vedea că nu merge bine. [Miron Cristea:] „Probieren,” a spus. [Cornilescu:] „Na gut, încerc.” Și așa am plecat. Am plecat în Germania. La Bad Blankenburg. Trei și jumătate pe zi… [probabil referire la costul de cazare]. Când am ajuns acolo, era o conferință acolo ca la Keswick, in England.

Pagina următoare »