Ioan Ceuță, verdict de colaborare cu Securitatea lui Ceaușescu

Disclaimer: opiniile exprimate în acest text (și pe această pagină) aparțin exclusiv autorului și nu angajează în niciun fel instituțiile cu care acesta are contracte de colaborare.

Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.

În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.

Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.

Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.

Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.

Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).

După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.

Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.

În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”

Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.

Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.

P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.

 

Evocări: prima vizită în arhiva Societății Biblice Britanice

Luna viitoare se împlinesc 15 ani de când, prin circumstanțe nesperate, am ajuns la Cambridge pentru a studia o săptămână în arhiva Societății Biblice Britanice, găzduită în prezent de Biblioteca Universității.

Eram încă doctorand și încercam să lămuresc, măcar în linii mari, istoria traducerii Bibliei în limba română. Un capitol important îl ocupa versiunea care anul acesta împlinește o sută de ani. Fiindcă le creasem unor prieteni impresia că, deși nu mă pricep la acest subiect, sunt foarte interesat de aprofundarea lui, unul dintre ei mi-a cumpărat biletul de avion pentru Stansted. Alți prieteni mi-au asigurat o mică „diurnă”. Printr-o cunoștință din Cambridge am reușit să găsesc cazare pentru câteva zile, undeva în afara orașului. Din fericire, locuiam în apropierea unei stații de autobuz de pe linia celui care ajunge pe West Road, la doi pași de impozanta clădire a Bibliotecii Universității din Cambridge.

Nu se punea problema să mă cazez la un hotel din oraș, fiindcă prețurile erau astronomice pentru remunerația mică după buget de care dispunea un doctorand. În România, din păcate, cercetarea a fost și a rămas o Cenușăreasă.

Cum zic, la vremea respectivă mă interesa în mod deosebit istoria versiunii Cornilescu, dar știam că există în arhiva SBB și documente privitoare la versiunile mai vechi. SBB a publicat prima versiune românească în 1817, însă această venerabilă istorie a SBB este puțin cunoscută. Dacă mai ajung la pensie, promit că o să mă ocup de remedierea acestui neajuns.

De pe West Road, unde m-a lăsat autobuzul, am luat-o la picior pe aleea străjuită de gradul viu înalt de trei metri. M-am oprit din drum preț de câteva momente ca să admir cedrii de Atlas sădiți la capătul drumului, precum și tufele ornamentale tunse „la rotund”, dinspre aripa vestică a clădirii Bibliotecii.

În 2009, când am pășit eu prima dată în Sala Manuscriselor de la etajul al III-ea al Bibliotecii universitare, epoca digitală încă nu începuse. La „Manuscrise” nu intrai decât cu creionul și cu laptopul (pe care îl cărai într-o pungă de plastic transparentă, achiziționată loco). Fiindcă pe atunci fotografierea documentelor nu era permisă, m-am văzut nevoit să iau notițe în neștire, de dimineață până la ora 19.00, când se închidea sala. Eram disperat că nu voi putea citi într-o săptămână toate dosarele care îmi fuseseră aduse și pe care voiam să le parcurg filă cu filă. Am rugat-o apoi pe doamna Rosemary Mathew, bibliotecara care îngrijea colecția BFBS, să facă niște fotocopii care mi-au fost trimise prin poștă după vreo câteva săptămâni. Dacă îmi aduc bine aminte, m-am dus apoi la Banc Post (da, pe atunci încă exista Banc Post!) pentru a plăti contravaloarea serviciului făcut. Nu a fost ieftin, dar cu pasiunile arzătoare nu te pui.

La vremea aceea interesul meu pentru versiunea Cornilescu era pur cărturăresc. Nu puteam bănui că vor apărea organizații românești care să pună în discuție problema copyrightului versiunii Cornilescu. Ce am descoperit atunci în documentele studiate mi-a dat posibilitatea de a recunoaște și de a contrazice toate legendele urbane (sau suburbane) care circulau (și încă mai circulă) în legătură cu Biblia Cornilescu.

Uneori sunt întrebat în ce calitate mă pronunț pe o temă sau alta legată de istoria versiunii Cornilescu. Răspunsul ar trebui să fie evident pentru orice om de bună credință: mă pronunț fiindcă știu despre ce vorbesc. Sunt unul dintre puținii români care au făcut efortul de a studia sursele primare care ne spun istoria primelor decenii ale acestei versiuni. Un alt excelent cunoscător al acestui subiect a fost istoricul Mihai Ciucă, trecut la Domnul în 2021. După ce am publicat documentele din dosarele BFBS, i-am pus lui Mihai la dispoziție copii ale documentelor pe care am reușit să le fotografiez în 2012 și mă bucur că le-a folosit în scrierea unui capitol din monumentala sa „Istorie a baptiștilor”, publicată recent.

 

De ce se încăpățânează Editura Casa Cărții să apere un plagiat grosolan?

Toate argumentele invocate de Editura Casa Cărţii pentru a menține în portofoliu un manual care conține ample secțiuni plagiate sunt nule.

Ideea că “se cere” acestă carte nu exonerează editura de responsabilitate etică. Există o mare cerere de droguri în România. Să ne reprofilăm oare pe domenii mai rentabile doar fiindcă “e mare cererea”?

Este regretabil că direcțiunea Editurii Casa Cărții nu a înțeles miza acestei dezbateri. Cred că autorul comunicatului nu cunoaște (sau se face că nu cunoaște) definiția plagiatului.

Urmează etapa confruntării cu faptele. Voi reveni cu anatomia plagiatului comis de Sorin Săndulache și publicat de Editurii Casa Cărții.

Vom vedea de ce faptul că “îți asumi” furtul nu te scutește de efectele produse de furt în plan moral și legal.

În comunicatul publicat astăzi de Editura Casa Cărţii apar niște informații calomnioase cu privire la mine și la presupusa mea participare într-un proiect care ar fi leza drepturile respectivei edituri. Resping integral, ca mincinoase, afirmațiile din paragraful respectiv și cer retragerea lor, însoțită de scuzele de rigoare.

Spre știință: eu colaborez cu trei edituri mari: Humanitas, Societatea Biblică Interconfesională și Ratio et Revelatio. În plus, sunt și redactorul-șef al Jurnalului Pleroma, care apare sub egida ITP. Îl invit pe directorul editurii Vasile Gabrian să spună clar, cu subiect și predicat, ce proiect “am asumat eu” și în ce fel i-am lezat interesele.

Autorii comunicatului anunță că nu vor mai polemiza public pe această temă în spațiul public. Eu, dimpotrivă, îmi rezerv dreptul de a face publice rezultatele anatomiei plagiatului adunat între coperțile Manualului de Consiliere publicat de Editura Casa Cărții. Sunt foarte curios ce explicații publice va da Editura.

 

Curiosul caz al plagiatului comis de Sorin Săndulache

Revin cu niște clarificări privitoare la postarea mea despre cartea „Consiliere și psihoterapie pastorală”, republicată în 2023 la Editura Casa Cărții.

Precizez din capul locului că nu am nicio miză personală în această chestiune. De altfel, două dintre traducerile mele (Exegeza Vechiului Testament – Douglas Stuart; Exegeza Noului Testament – Gordon Fee) sunt publicate la această editură în condiții excelente.

Am aflat despre plagiatul din Manualul de consiliere al lui Sorin Săndulache de la studenți, în 2012. Am scris atunci pe blog un text intitulat „Omagiu plagiatorului cinstit”. Plagiatul fusese publicat în 2009.

Cum se întâmplă în România, câinii latră, plagiatorul cinstit trece…

Volumul de „Consiliere și psihoterapie pastorală” continua să apară la standul „Casa Cărții”, ori de câte ori această editură ne trecea pragul la ITP. Ca președinte al Comisiei de Etică și ca titular (o vreme) al cursului de Metodologie a cercetării științifice, am început să ridic din sprâncene. Adică noi le spunem studenților că plagiatul este inacceptabil, dar permitem unei edituri să vină cu produse plagiate? Oricât de util va fi fost acest volum acelor studenți care nu știu limba engleză, am hotărât că prezența lui la stand este inacceptabilă.

L-am informat pe directorul editurii în legătură cu plagiatul comis de Sorin Săndulache, în speranța (dovedită între timp deșartă) că acest volum va fi retras din catalogul editurii. În lumea editurilor preocupate de finețuri etice, astfel de incidente duc la realizarea unor anchete interne și la niște comunicate publice. Tirajul existent este retras din circulație și trimis la topit. (Editura Eerdmans a avut un incident de felul acesta și a retras comentariile afectate de plagiat.)

În pofida discuțiilor pe care le-am avut cu directorul Editurii „Casa Cărții”, plagiatul lui Săndulache a rămas neclintit și inamovibil. Intrigat de faptul că inclusiv în mediul evanghelic apar „plagiate inoxidabile”, am decis să urmăresc atent evoluția pe piață a acestui produs despre care ajunsesem să cred, ca despre Titanic, că numai Dumnezeu îl poate scufunda.

Prin 2021 din cartea lui Săndulache mai rămăseseră doar câteva exemplare la vânzare. „Așa deci! Unii balauri sunt sortiți să moară răpuși nu de sabia dreptății, ci de moarte bună, cu toate capetele pe umeri”, mi-am spus atunci.

Acum, în 2023, când am văzut din nou titlul în catalogul editurii, am crezut că halucinez. După toate semnalele de alarmă pe care le-am tras, cartea a reintrat în circuitul editorial! Un strigoi care refuză să moară!

Pentru ca totul să fie anapoda pe de-a-ntregul, ediția din 2023 are ISBN-ul ediției din 2009. Potrivit normelor în domeniu, fiecare nouă ediție a unei cărți trebuie să aibă o nouă casetă CIP și un nou ISBN.

Constatarea că o editură evanghelică ajunge să publice cu bună știință o carte despre care se știa că are secțiuni plagiate mi-a lăsat un gust amar.

Pentru ca demersul meu să fie nu doar zadarnic, ci și sentențios, mai am o singură observație: pe lumea asta cam orice se poate cumpăra cu bani. Dar există și lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Între acestea se numără și reputația.

 

File de istorie penticostală: o scrisoare a lui Pavel Budean (oct. 1946)

Scotocind prin publicațiile periodice penticostale din perioada mai veche, am descoperit și câteva informații legate de liderii penticostali români timpurii.

În revista Church of God Evangel (vol. 37, nr. 34) apare o scrisoare a lui Pavel Budean care îi informează pe cititori că Gheorghe Bradin a primit ajutorul trimis din SUA și că guvernul român le-a acordat penticostalilor români o libertate religioasă fără precedent. Condițiile actuale, spune Budean, sunt posibile ca urmare a victoriei americanilor în război.

 

Ultimul interviu al lui Dumitru Cornilescu? Un articol din Archiva Moldaviae

Am pomenit în mai multe rânduri pe blog despre un interviu pe care l-a dat Dumitru Cornilescu unui grup de evanghelici români care l-au vizitat în 1974. Am în sfârșit bucuria de a anunța că amplul material, însoțit de note și comentarii, a fost publicat în revista Archiva Moldaviae, 2019.

Pentru cei interesați de istoria versiunii Cornilescu vor fi câteva surprize plăcute, zic eu.

Eu unul am cunoștință de cel puțin încă un interviu consistent (luat de Iosif Țon), datând din aceeași perioadă. Poate că în perioada următoare voi găsi răgazul să mă ocup și de acela.

Textul interviului este disponibil online AICI.

 

 

Bucureștiul confesional. Un articol despre Strada Olteni nr. 45

Revista Dilema veche a publicat în numărul de săptămâna asta un dosar cu Bucureștiul confesional. În același număr apare și un material privitor la Strada Olteni nr. 45, locul în care a funcționat una dintre școlile întemeiate de Adeney.

Mai jos două fragmente din articol. Găsiți AICI tot materialul

***

În primăvara anului 1900 sosea în București un englez animat de proiectele misionare ale London Jews Society. În spiritul protestantismului englez de factură evanghelică, John Howard Adeney, absolvent al Universității din Cambridge, își propunea să răspîndească mesajul creștin între cei 50.000 de evrei din București. Marea Britanie trăia ultimul an al epocii victoriene, Imperiul Britanic era la apogeu, stima de sine a englezului mediu nu fusese niciodată mai solidă, iar creștinismul european încă nu fusese șubrezit de experiența „primului război german“. Asemenea multor evanghelici din lumea anglo-saxonă, Adeney reconcilia fără probleme zelul pentru convertirea evreilor la creștinism și sprijinul ferm pentru cauza sionistă. Răspunsul la problema antisemitismului din Europa, scrie el în The Jews of Eastern Europe, monografie publicată după două decenii de activitate în București, este „stabilirea unui ținut în care evreii să se autoguverneze“. Acest ținut, mai adăuga Adeney, nu poate fi decît Palestina.

În cele aproape patru decenii de ședere în București, Adeney și-a împărțit activitatea în mai multe domenii complementare. Venise în România nu doar ca să cîștige suflete pentru Hristos, ci și ca să ajute la procesul de emancipare socială a evreilor, a căror ostracizare socială o cunoștea foarte bine. Pentru a-și împlini viziunea, a ctitorit o școală în cartierul evreiesc, pe strada Olteni. Înainte ca Nicolae Ceaușescu să inaugureze stilul arhitectonic nord-coreean, care își găsește expresia cea mai „grafică“ în hidoșenia monumentală a „Casei Poporului“, zona Olteni ținea de la strada Clucerul Udricani, continua paralel cu strada Iuliu Baraș și se încheia în strada Mircea Vodă, în apropierea Bisericii Olteni, care astăzi nu mai există.

 

Cum evalua R. Wurmbrand situația religioasă din România în 1959?

R. Wurmbrand făcuse deja opt ani și jumătate de închisoare când scria aceste rânduri (17 martie 1959) ca parte a unei evaluări foarte critice a situației religioase din România.

Wurmbrand, care cunoștea din interior comunismul (fusese activist comunist în ilegalitate și schimbase tabăra încă din interbelic), știa de ce sunt în stare foștii săi tovarăși. Așadar, își permitea să spună lucrurilor pe șleau, conștient că, în sinea lor, securiștii îi vor fi dat dreptate, chiar dacă rămâneau prizonieri-călăi ai unui sistem diabolic care se banalizase prin ubicuitate.

Mai jos câteva pagini care arată cât de bine era informat Wurmbrand cu privire la întreg spectrul religios din România.

Wurmbrand nu avea ochiul atent la nuanțe academice. Făcea afirmații mari, „totalizante”, radicale. Dar asta era personalitatea lui profetică. Era un ins care nu lua prizonieri, dacă stătea de vorbă cu adversari care se complăceau în minciună.

Curajul lui Wurmbrand, vădit în această declarație, e cu atât mai mare cu cât știa că soarta lui este pecetluită și că va fi arestat a doua oară.

 

Apropierea lui R. Wurmbrand de mișcarea penticostală

Deși R. Wurmbrand și-a început viața de credință la Biserica anglicană din Str. Olteni nr. 45, sub îndrumarea pastorului John Howard Adeney (personaj crucial și în povestea vieții / Bibliei lui Cornilescu), după încheierea războiului a lucrat ca pastor luteran, ca parte a Misiunii Norvegiene, coordonate de Magne Solheim.

Când Solheim, acuzat de spionaj, a fost somat să părăsească România în 1948, Misiunea Norvegiană a intrat sub jurisdicția Bisericii Reformate.

Wurmbrand a fost arestat și el în 1948 și a făcut opt ani și șase luni de închisoare. Eliberat în 1956, și-a început și mai avan activitatea evanghelistică, fiind perceput ca personalitate ecumenică.

Apropierea lui de penticostali a fost atât de mare, încât a primit la un moment dat (25 noiembrie 1956) propunerea de a deveni evanghelist penticostal.

Mai jos documentul-sursă care atestă discuția dintre Wurmbrand și conducerea Cultului de la acea vreme.

 

Cum le-a dat Regina Maria cu flit baptiștilor americani și celor români

La români, situațiile când un personaj sus-pus le dă cu flit muritorilor de rând nu sunt deloc puține. Am văzut cam ce înseamnă un personaj care dă cu flit peste voturile a 3,51 milioane de alegători români.

Vedem în fiecare zi și ce înseamnă când un guvern condus de un personaj țâfnos și incompetent dă cu flit mesajelor venite de la 12 ambasadori profund îngrijorați de legislația care distruge sistemul judiciar și care ajunge să-i favorizeze pe subiecții unor importante dosare de corupție.

De curând am descoperit că în 1926 inclusiv Regina Maria a dat cu flit petiției venite din partea unei delegații de baptiști americani care doreau să o informeze pe regină în legătură cu abuzurile sistematice la care erau supuși coreligionarii lor din România.

Glorioasele decenii interbelice, prezentate în istoriografia noastră ca un soi de epocă a marilor noastre realizări, paradisul din care am căzut direct în iadul comunist, au fost de fapt o perioadă caracterizată de probleme majore în toate domeniile, inclusiv în domeniul libertății religioase.

În 1926, baptiștii, cu toată șicanele de care aveau parte, erau cel puțin avantajați de faptul că aveau în SUA un sprijin important. Acest scut, deși fragil, a contat în câteva momente, detensionând uneori situația confesională încordată, dar n-a putut împiedica interzicerea lor în 1940, în timpul demenței legionare.

Mai jos articolul din New York Times, 9 noiembrie 1926, p. 12

În același număr se făcea referire la alte demersuri făcute de baptiștii americani pentru a domoli persecuția minorităților religioase din țara noastră.

 

 

Anatomia unui caz de violență motivată religios. Această istorie care nu le lasă în pace

Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.

 

Când a intrat Cornilescu în monahism?

Stabilirea datei intrării lui Cornilescu în monahism mi-a dat ceva de lucru. Abia acum am reușit să mă dumiresc. Traducătorul a făcut cererea în 1915, așadar când încă era student. Petiția a fost discutată într-o ședință a Sf. Sinod din 12 octombrie 1915.

Ceva totuși nu iese la socoteală. Dacă D. Cornilescu s-a călugărit în toamna lui 1915, a așteptat să termine studiile sau a mers direct la Stâncești pentru a traduce Biblia? Sau a rămas o vreme în București, a început lucrul și apoi, în 1916, s-a dus la Botoșani.

Pentru a stabili cronologia precisă mai trebuie să săpăm puțin.

Mai jos documentele oficiale privind hirotonirea.

Eugenia Gologan este cea care l-a ajutat pe Cornilescu să compileze calendarul cu meditații creștine.

 

Cum a încercat patriarhul Miron Cristea să-l salveze pe Dumitru Cornilescu. Fragment dintr-un interviu cu Dumitru Cornilescu, Elveția, 1974

Mi-a ajuns recent în atenție înregistrarea unui interviu pe care Cornilescu l-a dat în 1974, cu un an înainte de a muri.

De fapt, nu e vorba de un interviu în sensul clasic (întrebări pregătite dinainte), ci de o discuție înregistrată de Lidia Truța, soția pastorului Ionel Truța, care a slujit în Biserica Speranța din Arad.

Încă nu am reușit să ascult integral interviul, dar unele informații din această înregistrare sunt noi și ne ajută să înțelegem mai bine contextul în care a plecat Cornilescu din țară.

Conversația a fost înregistrată în Elveția, în casa lui Cornilescu, în jurul unei mese la care participau Ana Cornilescu (soția traducătorului), Iancu Moscovici (Hamburg), Lidia și Ionel Truța, Petru Truța (SUA) și Ieremia Hodoroabă (Franța) plus încă o persoană (rămasă neidentificată).

Fiindcă înregistrarea este „tăiată” (operatorul casetofonului pornit sau oprit banda după cum i s-a părut că este important), informațiile nu sunt tot timpul clare.

Din primele cinci minute însă rezultă că Dumitru Cornilescu discută despre criticile pe care le-au primit el și preotul Tudor Popescu, la începutul anilor 20.

Fac precizarea că româna vorbită de Cornilescu era marcată de unele calcuri întâlnite în „idiolectul” unei persoane care nu-și mai vorbește curent limba maternă. Vorbitorul scapă uneori cuvinte nemțești.

Fiindcă interviul este greu de urmărit pentru cineva care nu cunoaște informațiile de context, redau mai jos transcrierea cu adaosurile care explicitează firul narativ al intervievatului.

În prima parte, Cornilescu evocă o conversație pe care a avut-o cu patriarhul, în încercarea de a găsi o ieșire din impasul apărut la Biserica Sf. Ștefan. Scandalul de la Cuibul-cu-Barză izbucnise în presă și acum patriarhul căuta să stingă focul, propunându-i lui Cornilescu să plece temporar din țară, până la domolirea controversei.

Cornilescu, mult mai lucid, era conștient că problema nu se va rezolva doar cu plecarea lui temporară și că adversarii săi vor continua să-l critice, invocând Biblia și materialele deja traduse. Chiar dacă patriarhul ar fi putut invoca dispariția lui din România, efectele activității sale ar fi fost încă vizibile.

În orice caz, este cu totul remarcabil faptul că, potrivit mărturiei date de Cornilescu, patriarhul nu și-a dorit ca traducătorul să se retragă din monahism ori să plece din BOR.

Mai jos transcrierea primelor cinci minute, cu intervențiile mele.

[Vocea lui Cornilescu]: Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele… [Caseta se oprește].

[Cornilescu, redând conversația cu Miron Cristea:] Ah, nu mai merge. Până acum ați putut să ne sprijiniți, să ne apărați, dar acuma nu mai merge. Ce puteți să mai spuneți? Ce pot să vă dau eu acuma ca argument? Ceea ce ăia [T. Păcescu & Co] spun e adevărat. Nu pot să vă spun că nu e adevărat. Ce aveți să mai spuneți? Nu puteți să mai spuneți nimic.

Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele: Să spun ceva personal. Ei [criticii] spun: „Da, Cornilescu este acolo. Dar tocmai fiindcă el este acolo e primejdia. Cu Popescu… Popescu este un om bun… Cu Popescu putem noi să vorbim și noi îl vom atrage de partea noastră. Dar Cornilescu… el este «dracul cel mare». Și acuma, iată ce propun eu. Cornilescu verschwinde aus dem Land [să dispară din țară].

[Voce bărbătească: „Dispare din țară…”]

[Cornilescu:] Dispare… Dispare din țară șase luni. Și eu [Miron Cristea] voi spune atunci: „Cornilescu nu mai este acolo. Cornilescu nu mai e în țară. E numai Popescu… Popescu nu e primejdios.”

Și eu i-am spus [lui Miron Cristea]: Da, puteți foarte bine să spuneți ce ați spus: „Cornilescu nu mai e acolo.” Dar nu puteți să dovediți asta. Cornilescu nu mai e acolo, dar traducerea lui e acolo. Toate tractatele sunt acolo și se răspândesc mai departe. Asta nu pot să iau din țară. Ich hatte… Aveam o foaie de evanghelizare [Adevărul creștin]. Și i-am spus: Asta nu pot s-o opresc. Trebuie să meargă mai departe. Și acuma veți spune: „Cornilescu nu e acolo”. Și Cornilescu totuși e acolo. Ah, dar eu vă propun o altă… [soluție] mai bună. Eu îmi dau demisia din monahism și din Biserică.

[Miron Cristea]: „Nu! Asta nu vreau! Nu trebuie…, pentru că voi ați început în Biserică și trebuie să lucrați în Biserică mai departe. Mișcarea voastră e bună…” și așa mai departe.

[Voce bărbătească]: Miron Cristea?

[Cornilescu]: Da, Miron Cristea. Asta era lumea politică… Și eu i-am spus atunci: Nu puteți să faceți asta. Eu voi pleca… Voi pleca. Voi pleca pentru șase luni, cum ați spus, dar veți vedea că nu merge bine. [Miron Cristea:] „Probieren,” a spus. [Cornilescu:] „Na gut, încerc.” Și așa am plecat. Am plecat în Germania. La Bad Blankenburg. Trei și jumătate pe zi… [probabil referire la costul de cazare]. Când am ajuns acolo, era o conferință acolo ca la Keswick, in England.

 

În curs de apariție: Omul evanghelic, Editura Polirom

Volumul Omul evanghelic a fost în lucru mulți ani de zile. După o lungă așteptare, vom putea vedea tipărită în sfârșit această colecție de studii, programată să apară la Editura Polirom în septembrie.

Coordonatorii volumului sunt Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu.

Detalii despre cuprins și autori găsiți pe blogul dedicat cărții (AICI).

 

„Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi” (8)

Ajungem cu povestea la 1919, în preajma publicării primei ediții a NT Cornilescu. Mai jos puteți citi despre mesajele trimise de Adeney la sediul Societății Biblice Britanice.

***

Vestea că Dumitru Cornilescu și Ralu Callimachi pregătesc o nouă versiune a NT a ajuns la Casa Bibliei în martie 1919.[1] J. H. Adeney, care petrecuse aproape două decenii în România și care era profund preocupat nu doar de evanghelizarea evreilor, ci și de realizarea unei noi versiuni a Bibliei în limba română, l-a informat personal pe J. H. Ritson asupra noii traduceri. Totodată, Adeney propunea SBB să ia în considerare versiunea Cornilescu în vederea unei eventuale tipăriri a ei.[2] Revenit în țară, Adeney a continuat să trimită vești la Casa Bibliei, arătând beneficiile adoptării versiunii Cornilescu de către SBB: „Corectura și textul biblic nu vă vor costa nimic. Singura voastră cheltuială va fi tipărirea” (14 iulie 1919); „dacă puteți obține Biblia prințesei [Callimachi] fără costuri, ar fi cea mai bună alegere. În orice caz, ar fi mai bună decât actuala ediție; ortografia va fi cea recentă și nu vă va costa nimic” (19 august 1919); „Prințesa și Cornilescu vor să predea manuscrisul și să corecteze întreaga Biblie în mod gratuit. Prințesa o va tipări pe cheltuiala ei, dacă SBB nu o va prelua. Ar prefera să o preia SBB, iar ea va cumpăra un număr mare de exemplare” (28 august 1919).[3]

SBB n-a dat un răspuns imediat, fiindcă avea angajamente pe care trebuia să le onoreze: din 1911 era în tratative cu arhimandritul Scriban în vederea revizuirii NT.[4] Programul de lucru mult prea încărcat al lui Scriban și izbucnirea Primului Război Mondial, l-au împiedicat să realizeze revizuirea pe care o promisese. Fiindcă în 1914 arhimandritul recomandase Societăţii traducerea VT începută de episcopul Nicodim Munteanu,[5] SBB se vedea nevoită să acționeze cu prudență: pe de o parte, era interesată de noua versiune, pe de altă parte, nu putea întrerupe brusc şi fără explicaţii colaborarea cu doi clerici influenţi, care ar fi dat versiunii lor un important capital de prestigiu şi autoritate în plan bisericesc.

J. H. Adeney, capelanul anglican de la București, venise cu propunerea de a se realiza o colaborare între Scriban şi Cornilescu,[6] însă este puțin probabil să se fi încercat realmente formarea unei echipe. Probabil ideea lui Adeney a venit prea târziu, în condițiile în care versiunea lui Cornilescu urma să intre la tipar. Fiindcă Societatea a rămas în expectativă, Cornilescu şi prinţesa Callimachi au decis să publice noua traducere. În 6 decembrie 1919, Adeney îi scria lui R. Kilgour că Ralu Callimachi şi Cornilescu vor produce o ediţie independentă, întrucât sunt conştienţi că SBB are intenția de a publica VT tradus de Nicodim şi NT revizuit de Scriban.

[1] J. H. Adeney către J. H. Ritson, București, 14 iulie 1919 (Doc. nr. 2, rezumat în „ESC Minutes. Romanian”, p. 7). Pastorul anglican propunea chiar adoptarea ei de către SBB, dacă traducerea sa va corespunde sub aspectul calității.

[2] Notă internă privitoare la convorbirea cu J.H. Adeney (Doc. nr. 1).

[3] Vezi Doc. nr. 2, 4, 5 din prezentul volum.

[4] Cel care a luat legătura cu arhimandritul Iulius Scriban a fost M. A. Morrison, reprezentatul SBB la Berlin. În august 1911 arhimandritul l-a vizitat pe Morrison la Berlin, după ce corespondaseră deja de câtva timp. În arhiva SBB se păstrează o scrisoare a lui Scriban (14 sept. 1911), în care acesta cerea 600 de lei pentru munca de revizuire, cu 200 mai mult decât fusese prevăzut iniţial. Pentru alte detalii, vezi şi scrisoarea lui Morrison din 21 sept. către departamentul editorial al SBB.

[5] Vezi scrisorile lui A. Hartkopf din Berlin, datate 14 martie 1914 şi 6 ian. 1916 (BSA/E3/7/3/7).

[6] La data de 10 sept. 1919, Comitetul Editorial al SBB lua decizia publicării câtorva cărţi biblice traduse de Cornilescu, pentru a obţine reacţii critice. Totodată, îl delega pe Dr. Ritson ca în timpul vizitei sale în România să încerce să intermedieze colaborarea dintre Cornilescu şi Scriban.

 

Când a fost folosit pentru prima oară în limba română termenul „neoprotestant”?

Dănuț Mănăstireanu lansează pe blogul său o dezbatere interesantă și ridică o întrebare care mă preocupă și pe mine:

Știe cineva când aproximativ a fost folosit pentru prima dată în limba româna termenul de „neoprotestant” și în ce context, respectiv cu ce sens – la cine anume se referea – și cu ce scop?

Problema a fost ridicată cu alt prilej și de Otniel Vereș într-o postare de pe site-ul pe care îl administrează. Vezi detalii AICI.

Strict cu referire la termenul „neoprotestant” aș face următoarele observații.

Pentru dicționarul-tezaur al limbii române (DLR, republicat în 2010 în 19 tomuri) termenul „neprotestant” încă nu s-a inventat. Litera N a fost publicată în 1971. Dar să nu deznădăjduim. Poate în secolul următor filologii de la Academie vor afla că în România există vreo 600.000 de creștini care uneori sunt numiți „neoprotestanți”.

Intuiția filologică îmi spune că termenul „neoprotestant” era folosit frecvent încă din perioada interbelică. Dar deocamdată nu o pot verifica sistematic. La Biblioteca Academiei există un vraf de broșuri interbelice despre „secte” în care sunt sigur că se întâlnește și acest termen. Dacă vreodată un confrate neoprotestant va vrea să facă o teză de licență pe acest subiect, îi pot oferi și alte indicații prețioase.

Cert este că cea mai timpurie ocurență despre care știu e cea din prefața Bibliei Galaction-Radu (1938).

Nu comentez afirmația nițel tendențioasă despre „aceeași Biblie” tipărită de vlădici și imaginea falsă proiectată asupra trecutului religios al românilor (transilvăneni) aflați în pragul sec. 18. Mă tem că mariajul religios fericit al celor două biserici „nebântuite de turburări iscate din pricina credinței” – despre care face vorbire Galaction – ar putea fi descris foarte bine cu ajutorul unui status întâlnit frecvent pe FB: „it’s complicated”. Ce merită observat însă e că pentru Galaction „secte” sunt nu doar cele „neoprotestante”, ci și cele „protestante”! Cum ar veni: Luther, Calvin? Niște sectanți! Anglicanii cu care purta negocieri ecumenice patriarhul Miron Cristea, uneori prin intermediul lui Galaction însuși? Sectanți și ei. Nu facem discriminări. Îi urâm pe toți la fel.

Termenul „neoprotestant” e folosit și de T. Arghezi. Volumul în care apare cuvântul a fost publicat în 1962, dar n-ar fi exclus să fie vorba de un articol publicat în interbelic și reluat într-un volum din ediția Opere. Fiindcă nu am acces la versiunea tipărită, mă mulțumesc să semnalez fragmentul pe care îl pot citi cu Google Books.

Tudor Arghezi – 1962.

La Geneva, unde l-am ascultat întîia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cîntări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămînd să asculte o elocvenţă fără …

 

Numai moartea i-a întrerupt colaborarea cu Securitatea

Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.

Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?

Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.

Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.

(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).

Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?

N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.

Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.

Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.

Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.

Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.

Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!

X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.

 

Afacerea „Evanghelistul”, subiect de film documentar la TVR

Mi-a ajuns la urechi vestea că TVR a început să cerceteze subiectul „Evanghelistul”, pentru a face un film documentar. Producătorii vizitează bisericile în care a predicat Billy Graham şi iau interviuri.

Probabil vor lua interviuri şi personajelor-cheie care au participat la organizarea acestei vizite, oamenilor din diferite culte care într-un fel sau altul au avut un aport.

Nu am deocamdată informaţii despre data difuzării acestui documentar. Dacă alte persoane vor afla detalii, le rog să lase un comentariu pe blogul meu.

Fiindcă un prieten din America mi-a trimis recent o scanare după un diapozitiv făcut cu ocazia vizitei lui Billy Graham la Vorona, îl inserez mai jos.

P.S. W., mulţumesc pentru fişierul trimis. Dacă mai ai şi altele, spune-ne, ca să-i anunţăm pe cei de la TVR. 🙂

 

T. Popescu, un „Luther” românesc?

Dl Paul Dan, cu care am avut onoarea să intru în dialog cu mai mult timp în urmă, a descoperit pe blogul meu o postare despre T. Popescu şi a lăsat următorul comentariu:

Domnule Contac,

Multumesc pentru raspunsul prompt. Trebuie insa sa facem niste precizari de natura istorica si teologica cu privire la reforma. Erea de asteptat ca, contextul istoric din vremea lui Luther sa fie diferit de cel a lui Tudor Popescu. Argumentul cu protectia electorului Saxoniei nu sta in picioare. Comparind pe Tudor Popescu si Cornilescu cu reformatorii radicali, nu va suparati, este o insulta, daca va referiti la reformatorii radicali Germani. Aceea ereau niste sectanti periculosi.

Asemanarea dintre reforma lui Luther si reforma in cadrul Ortodoxiei din Romania vizeaza aspectul teologic, si anume: si Luther si Tudor Popescu au pastrat botezul copiilor mici, amandoi au predicat Evanghelia harului, si in amindoua cazuriile a fost reformata biserica institutionala a vremii (desigur la scari diferite). Cind m-am referit la asemanare, nu am pus semnul de identitate intre ele.

Sper sa postati acest comentariu al meu, deoarece vreau sa va spun ca va inteleg retineriile de a nu intra in acest subiect, dar ma opresc aici….mai vorbim alta data.

Pastor Paul Dan

P.S. Stiati ca este o traducere a Noului Testament direct din limba Greaca intro forma mai literala, facuta de Gheorghie Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu? Gheorghie Cornilescu a fost un exceptional profesor de Greaca.

Din ceea ce am citit până acum de(spre) T. Popescu şi D. Cornilescu aş spune că e greu de clasificat cu precizie gândirea teologică a celor doi.

Pe de o parte, au păstrat elemente de teologie din BOR (botezul copiilor), pe de altă parte, au adoptat idei teologice de la John Neslon Darby (doctrina Răpirii) care sunt în contradicţie cu învăţăturile lui Luther şi Calvin.

Un episcop anglican l-a vizitat pe T. Popescu în toamna anului 1925 (la mai bine de un an după excomunicarea lui) şi a încercat să afle poziţia teologică a fostului preot. Accentul pe relaţia personală cu Hristos îl apropie pe T. Popescu de pietism şi de Reforma Radicală.

Mai jos puteţi citi o pagină din raportul făcut de episcopul respectiv. Pentru a-mi proteja cercetarea nu voi putea publica integral documentul respectiv pe internet.

Click pe fotografie, pentru a o vedea mai mare.

Se pare că şi în privinţa eclesiologiei, diferenţele dintre Luther şi T. Popescu sunt fundamentale. T. Popescu, potrivit raportului făcut de prelatul anglican, considera că oricine poate să săvârşească euharistia (Cina Domnului) şi că oricine poate predica. Nu cred că Luther ar fi fost de-acord cu această concepţie.

Aşadar, o comparaţie între cei doi reformatori (dacă admitem că şi T. Popescu a fost un reformator, păstrând proporţiile) ar trebui să fie sistematică, nu selectivă, cum e cea făcută de pastorul Paul Dan.

 

Teodor Popescu, inflexibil până în clipa morţii

Atunci când am primit dosarele deschise de Siguranţă/Securitate pe numele lui Teodor Popescu, liderul ramurii „tudoriste” a Creştinilor după Evanghelie, am avut emoţii. Mă întrebam dacă nu cumva, pe măsură ce voi începe să dau paginile dosarului, se va mai prăbuşi încă un mit.

Ei bine, am descoperit că, deşi T. Popescu a fost urmărit ani buni, s-a arătat ferm în relaţia cu regimul. A fost considerat „element duşmănos” şi chiar la un moment dat au fost lansate ameninţări că ar putea fi arestat şi trimis la Canal. Cred însă că autorităţile au stat în expectativă, întrebându-se dacă n-ar fi bine să acţioneze efectiv numai când ar fi avut informaţii că liderul religios „unelteşte contra ordinii sociale”. În acest scop, au fost recrutaţi numeroşi informatori din biserica de pe Carol Davila nr. 48, dar cei mai mulţi dintre ei s-au dovedit inutili („prea fanatici în credinţa lor ca să dea informaţii relevante”, după cum constatau ofiţerii care s-au ocupat de caz).

Din fericire pentru Popescu, singurele „uneltiri” ale sale au fost predicile ţinute cu consecvenţă în localul din str. Carol Davila sau în alte locuri. În rest, n-a complotat să răstoarne regimul, dar nici nu i-a cântat osanale. Ar fi putut să cânte, fiindcă totuşi comunismul, cu tot răul lui, aducea o schimbare benefică pentru mişcarea lui: făcea mai suportabilă presiunea Bisericii Ortodoxe, care până atunci fusese uriaşă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, dosarul de urmărire al lui T. Popescu din perioada interbelică (până la instaurarea comunismului) ar putea face obiectul unui excelent studiu de caz cu privire la relaţia nefirească (în opinia mea) dintre stat şi Biserică pe tărâm românesc.

P.S. Pentru mine T. Popescu rămâne o figură admirabilă, deşi nu i-a prea avut la inimă pe penticostali. Nu cred că ne dădea vreo şansă să intrăm în cer vorbind în limbi! 🙂