Pagini de istorie evanghelică



Ajungem cu povestea la 1919, în preajma publicării primei ediții a NT Cornilescu. Mai jos puteți citi despre mesajele trimise de Adeney la sediul Societății Biblice Britanice.

***

Vestea că Dumitru Cornilescu și Ralu Callimachi pregătesc o nouă versiune a NT a ajuns la Casa Bibliei în martie 1919.[1] J. H. Adeney, care petrecuse aproape două decenii în România și care era profund preocupat nu doar de evanghelizarea evreilor, ci și de realizarea unei noi versiuni a Bibliei în limba română, l-a informat personal pe J. H. Ritson asupra noii traduceri. Totodată, Adeney propunea SBB să ia în considerare versiunea Cornilescu în vederea unei eventuale tipăriri a ei.[2] Revenit în țară, Adeney a continuat să trimită vești la Casa Bibliei, arătând beneficiile adoptării versiunii Cornilescu de către SBB: „Corectura și textul biblic nu vă vor costa nimic. Singura voastră cheltuială va fi tipărirea” (14 iulie 1919); „dacă puteți obține Biblia prințesei [Callimachi] fără costuri, ar fi cea mai bună alegere. În orice caz, ar fi mai bună decât actuala ediție; ortografia va fi cea recentă și nu vă va costa nimic” (19 august 1919); „Prințesa și Cornilescu vor să predea manuscrisul și să corecteze întreaga Biblie în mod gratuit. Prințesa o va tipări pe cheltuiala ei, dacă SBB nu o va prelua. Ar prefera să o preia SBB, iar ea va cumpăra un număr mare de exemplare” (28 august 1919).[3]

SBB n-a dat un răspuns imediat, fiindcă avea angajamente pe care trebuia să le onoreze: din 1911 era în tratative cu arhimandritul Scriban în vederea revizuirii NT.[4] Programul de lucru mult prea încărcat al lui Scriban și izbucnirea Primului Război Mondial, l-au împiedicat să realizeze revizuirea pe care o promisese. Fiindcă în 1914 arhimandritul recomandase Societăţii traducerea VT începută de episcopul Nicodim Munteanu,[5] SBB se vedea nevoită să acționeze cu prudență: pe de o parte, era interesată de noua versiune, pe de altă parte, nu putea întrerupe brusc şi fără explicaţii colaborarea cu doi clerici influenţi, care ar fi dat versiunii lor un important capital de prestigiu şi autoritate în plan bisericesc.

J. H. Adeney, capelanul anglican de la București, venise cu propunerea de a se realiza o colaborare între Scriban şi Cornilescu,[6] însă este puțin probabil să se fi încercat realmente formarea unei echipe. Probabil ideea lui Adeney a venit prea târziu, în condițiile în care versiunea lui Cornilescu urma să intre la tipar. Fiindcă Societatea a rămas în expectativă, Cornilescu şi prinţesa Callimachi au decis să publice noua traducere. În 6 decembrie 1919, Adeney îi scria lui R. Kilgour că Ralu Callimachi şi Cornilescu vor produce o ediţie independentă, întrucât sunt conştienţi că SBB are intenția de a publica VT tradus de Nicodim şi NT revizuit de Scriban.

[1] J. H. Adeney către J. H. Ritson, București, 14 iulie 1919 (Doc. nr. 2, rezumat în „ESC Minutes. Romanian”, p. 7). Pastorul anglican propunea chiar adoptarea ei de către SBB, dacă traducerea sa va corespunde sub aspectul calității.

[2] Notă internă privitoare la convorbirea cu J.H. Adeney (Doc. nr. 1).

[3] Vezi Doc. nr. 2, 4, 5 din prezentul volum.

[4] Cel care a luat legătura cu arhimandritul Iulius Scriban a fost M. A. Morrison, reprezentatul SBB la Berlin. În august 1911 arhimandritul l-a vizitat pe Morrison la Berlin, după ce corespondaseră deja de câtva timp. În arhiva SBB se păstrează o scrisoare a lui Scriban (14 sept. 1911), în care acesta cerea 600 de lei pentru munca de revizuire, cu 200 mai mult decât fusese prevăzut iniţial. Pentru alte detalii, vezi şi scrisoarea lui Morrison din 21 sept. către departamentul editorial al SBB.

[5] Vezi scrisorile lui A. Hartkopf din Berlin, datate 14 martie 1914 şi 6 ian. 1916 (BSA/E3/7/3/7).

[6] La data de 10 sept. 1919, Comitetul Editorial al SBB lua decizia publicării câtorva cărţi biblice traduse de Cornilescu, pentru a obţine reacţii critice. Totodată, îl delega pe Dr. Ritson ca în timpul vizitei sale în România să încerce să intermedieze colaborarea dintre Cornilescu şi Scriban.


Dănuț Mănăstireanu lansează pe blogul său o dezbatere interesantă și ridică o întrebare care mă preocupă și pe mine:

Știe cineva când aproximativ a fost folosit pentru prima dată în limba româna termenul de „neoprotestant” și în ce context, respectiv cu ce sens – la cine anume se referea – și cu ce scop?

Problema a fost ridicată cu alt prilej și de Otniel Vereș într-o postare de pe site-ul pe care îl administrează. Vezi detalii AICI.

Strict cu referire la termenul „neoprotestant” aș face următoarele observații.

Pentru dicționarul-tezaur al limbii române (DLR, republicat în 2010 în 19 tomuri) termenul „neprotestant” încă nu s-a inventat. Litera N a fost publicată în 1971. Dar să nu deznădăjduim. Poate în secolul următor filologii de la Academie vor afla că în România există vreo 600.000 de creștini care uneori sunt numiți „neoprotestanți”.

Intuiția filologică îmi spune că termenul „neoprotestant” era folosit frecvent încă din perioada interbelică. Dar deocamdată nu o pot verifica sistematic. La Biblioteca Academiei există un vraf de broșuri interbelice despre „secte” în care sunt sigur că se întâlnește și acest termen. Dacă vreodată un confrate neoprotestant va vrea să facă o teză de licență pe acest subiect, îi pot oferi și alte indicații prețioase.

Cert este că cea mai timpurie ocurență despre care știu e cea din prefața Bibliei Galaction-Radu (1938).

neoprotestant

Nu comentez afirmația nițel tendențioasă despre „aceeași Biblie” tipărită de vlădici și imaginea falsă proiectată asupra trecutului religios al românilor (transilvăneni) aflați în pragul sec. 18. Mă tem că mariajul religios fericit al celor două biserici „nebântuite de turburări iscate din pricina credinței” – despre care face vorbire Galaction – ar putea fi descris foarte bine cu ajutorul unui status întâlnit frecvent pe FB: „it’s complicated”. Ce merită observat însă e că pentru Galaction „secte” sunt nu doar cele „neoprotestante”, ci și cele „protestante”! Cum ar veni: Luther, Calvin? Niște sectanți! Anglicanii cu care purta negocieri ecumenice patriarhul Miron Cristea, uneori prin intermediul lui Galaction însuși? Sectanți și ei. Nu facem discriminări. Îi urâm pe toți la fel.

Termenul „neoprotestant” e folosit și de T. Arghezi. Volumul în care apare cuvântul a fost publicat în 1962, dar n-ar fi exclus să fie vorba de un articol publicat în interbelic și reluat într-un volum din ediția Opere. Fiindcă nu am acces la versiunea tipărită, mă mulțumesc să semnalez fragmentul pe care îl pot citi cu Google Books.

Tudor Arghezi – 1962.

La Geneva, unde l-am ascultat întîia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cîntări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămînd să asculte o elocvenţă fără 


Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.

Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?

Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.

Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.

(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).

Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?

N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.

Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.

Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.

Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.

Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.

Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!

X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.


Mi-a ajuns la urechi vestea că TVR a început să cerceteze subiectul „Evanghelistul”, pentru a face un film documentar. Producătorii vizitează bisericile în care a predicat Billy Graham şi iau interviuri.

Probabil vor lua interviuri şi personajelor-cheie care au participat la organizarea acestei vizite, oamenilor din diferite culte care într-un fel sau altul au avut un aport.

Nu am deocamdată informaţii despre data difuzării acestui documentar. Dacă alte persoane vor afla detalii, le rog să lase un comentariu pe blogul meu.

Fiindcă un prieten din America mi-a trimis recent o scanare după un diapozitiv făcut cu ocazia vizitei lui Billy Graham la Vorona, îl inserez mai jos.

P.S. W., mulţumesc pentru fişierul trimis. Dacă mai ai şi altele, spune-ne, ca să-i anunţăm pe cei de la TVR. 🙂


Dl Paul Dan, cu care am avut onoarea să intru în dialog cu mai mult timp în urmă, a descoperit pe blogul meu o postare despre T. Popescu şi a lăsat următorul comentariu:

Domnule Contac,

Multumesc pentru raspunsul prompt. Trebuie insa sa facem niste precizari de natura istorica si teologica cu privire la reforma. Erea de asteptat ca, contextul istoric din vremea lui Luther sa fie diferit de cel a lui Tudor Popescu. Argumentul cu protectia electorului Saxoniei nu sta in picioare. Comparind pe Tudor Popescu si Cornilescu cu reformatorii radicali, nu va suparati, este o insulta, daca va referiti la reformatorii radicali Germani. Aceea ereau niste sectanti periculosi.

Asemanarea dintre reforma lui Luther si reforma in cadrul Ortodoxiei din Romania vizeaza aspectul teologic, si anume: si Luther si Tudor Popescu au pastrat botezul copiilor mici, amandoi au predicat Evanghelia harului, si in amindoua cazuriile a fost reformata biserica institutionala a vremii (desigur la scari diferite). Cind m-am referit la asemanare, nu am pus semnul de identitate intre ele.

Sper sa postati acest comentariu al meu, deoarece vreau sa va spun ca va inteleg retineriile de a nu intra in acest subiect, dar ma opresc aici….mai vorbim alta data.

Pastor Paul Dan

P.S. Stiati ca este o traducere a Noului Testament direct din limba Greaca intro forma mai literala, facuta de Gheorghie Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu? Gheorghie Cornilescu a fost un exceptional profesor de Greaca.

Din ceea ce am citit până acum de(spre) T. Popescu şi D. Cornilescu aş spune că e greu de clasificat cu precizie gândirea teologică a celor doi.

Pe de o parte, au păstrat elemente de teologie din BOR (botezul copiilor), pe de altă parte, au adoptat idei teologice de la John Neslon Darby (doctrina Răpirii) care sunt în contradicţie cu învăţăturile lui Luther şi Calvin.

Un episcop anglican l-a vizitat pe T. Popescu în toamna anului 1925 (la mai bine de un an după excomunicarea lui) şi a încercat să afle poziţia teologică a fostului preot. Accentul pe relaţia personală cu Hristos îl apropie pe T. Popescu de pietism şi de Reforma Radicală.

Mai jos puteţi citi o pagină din raportul făcut de episcopul respectiv. Pentru a-mi proteja cercetarea nu voi putea publica integral documentul respectiv pe internet.

Click pe fotografie, pentru a o vedea mai mare.

Se pare că şi în privinţa eclesiologiei, diferenţele dintre Luther şi T. Popescu sunt fundamentale. T. Popescu, potrivit raportului făcut de prelatul anglican, considera că oricine poate să săvârşească euharistia (Cina Domnului) şi că oricine poate predica. Nu cred că Luther ar fi fost de-acord cu această concepţie.

Aşadar, o comparaţie între cei doi reformatori (dacă admitem că şi T. Popescu a fost un reformator, păstrând proporţiile) ar trebui să fie sistematică, nu selectivă, cum e cea făcută de pastorul Paul Dan.


Atunci când am primit dosarele deschise de Siguranţă/Securitate pe numele lui Teodor Popescu, liderul ramurii „tudoriste” a Creştinilor după Evanghelie, am avut emoţii. Mă întrebam dacă nu cumva, pe măsură ce voi începe să dau paginile dosarului, se va mai prăbuşi încă un mit.

Ei bine, am descoperit că, deşi T. Popescu a fost urmărit ani buni, s-a arătat ferm în relaţia cu regimul. A fost considerat „element duşmănos” şi chiar la un moment dat au fost lansate ameninţări că ar putea fi arestat şi trimis la Canal. Cred însă că autorităţile au stat în expectativă, întrebându-se dacă n-ar fi bine să acţioneze efectiv numai când ar fi avut informaţii că liderul religios „unelteşte contra ordinii sociale”. În acest scop, au fost recrutaţi numeroşi informatori din biserica de pe Carol Davila nr. 48, dar cei mai mulţi dintre ei s-au dovedit inutili („prea fanatici în credinţa lor ca să dea informaţii relevante”, după cum constatau ofiţerii care s-au ocupat de caz).

Din fericire pentru Popescu, singurele „uneltiri” ale sale au fost predicile ţinute cu consecvenţă în localul din str. Carol Davila sau în alte locuri. În rest, n-a complotat să răstoarne regimul, dar nici nu i-a cântat osanale. Ar fi putut să cânte, fiindcă totuşi comunismul, cu tot răul lui, aducea o schimbare benefică pentru mişcarea lui: făcea mai suportabilă presiunea Bisericii Ortodoxe, care până atunci fusese uriaşă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, dosarul de urmărire al lui T. Popescu din perioada interbelică (până la instaurarea comunismului) ar putea face obiectul unui excelent studiu de caz cu privire la relaţia nefirească (în opinia mea) dintre stat şi Biserică pe tărâm românesc.

P.S. Pentru mine T. Popescu rămâne o figură admirabilă, deşi nu i-a prea avut la inimă pe penticostali. Nu cred că ne dădea vreo şansă să intrăm în cer vorbind în limbi! 🙂


Astăzi am văzut la CNSAS dosarele lui Teodor Popescu. A fost urmărit de Siguranţă încă de la sfârşitul lui 1923. Am cerut dosarele lui fiindcă vreau să reconstitui, pe cât posibil, biografia lui Cornilescu şi să pot scrie un material serios despre contribuţia lui la traducerea Bibliei în limba română.

Într-un raport al ministerului de interne se precizează că D. Cornilescu a plecat din ţară fiindcă a fost pus sub acuzare pentru o faptă penală. E a doua sursă (independentă) care confirmă că lui Cornilescu i s-a intentat un proces. Din păcate, până acum n-am reuşit să aflu alte detalii. Mai mult ca sigur e vorba de o acuzaţie trucată.

Una dintre stupizeniile solemne pe care le-am citit în dosarul lui T. Popescu este că D. Cornilescu ar fi fost adept al lui… Steiner! Steiner antropozoful!

Pe măsură ce aprofundez subiectul, se face încet-încet, lumină.