Pagini de istorie evanghelică



La români, situațiile când un personaj sus-pus le dă cu flit muritorilor de rând nu sunt deloc puține. Am văzut cam ce înseamnă un personaj care dă cu flit peste voturile a 3,51 milioane de alegători români.

Vedem în fiecare zi și ce înseamnă când un guvern condus de un personaj țâfnos și incompetent dă cu flit mesajelor venite de la 12 ambasadori profund îngrijorați de legislația care distruge sistemul judiciar și care ajunge să-i favorizeze pe subiecții unor importante dosare de corupție.

De curând am descoperit că în 1926 inclusiv Regina Maria a dat cu flit petiției venite din partea unei delegații de baptiști americani care doreau să o informeze pe regină în legătură cu abuzurile sistematice la care erau supuși coreligionarii lor din România.

Glorioasele decenii interbelice, prezentate în istoriografia noastră ca un soi de epocă a marilor noastre realizări, paradisul din care am căzut direct în iadul comunist, au fost de fapt o perioadă caracterizată de probleme majore în toate domeniile, inclusiv în domeniul libertății religioase.

În 1926, baptiștii, cu toată șicanele de care aveau parte, erau cel puțin avantajați de faptul că aveau în SUA un sprijin important. Acest scut, deși fragil, a contat în câteva momente, detensionând uneori situația confesională încordată, dar n-a putut împiedica interzicerea lor în 1940, în timpul demenței legionare.

Mai jos articolul din New York Times, 9 noiembrie 1926, p. 12

În același număr se făcea referire la alte demersuri făcute de baptiștii americani pentru a domoli persecuția minorităților religioase din țara noastră.

 

Reclame

Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.


Stabilirea datei intrării lui Cornilescu în monahism mi-a dat ceva de lucru. Abia acum am reușit să mă dumiresc. Traducătorul a făcut cererea în 1915, așadar când încă era student. Petiția a fost discutată într-o ședință a Sf. Sinod din 12 octombrie 1915.

Ceva totuși nu iese la socoteală. Dacă D. Cornilescu s-a călugărit în toamna lui 1915, a așteptat să termine studiile sau a mers direct la Stâncești pentru a traduce Biblia? Sau a rămas o vreme în București, a început lucrul și apoi, în 1916, s-a dus la Botoșani.

Pentru a stabili cronologia precisă mai trebuie să săpăm puțin.

Mai jos documentele oficiale privind hirotonirea.

Eugenia Gologan este cea care l-a ajutat pe Cornilescu să compileze calendarul cu meditații creștine.


Mi-a ajuns recent în atenție înregistrarea unui interviu pe care Cornilescu l-a dat în 1974, cu un an înainte de a muri.

De fapt, nu e vorba de un interviu în sensul clasic (întrebări pregătite dinainte), ci de o discuție înregistrată de Lidia Truța, soția pastorului Ionel Truța, care a slujit în Biserica Speranța din Arad.

Încă nu am reușit să ascult integral interviul, dar unele informații din această înregistrare sunt noi și ne ajută să înțelegem mai bine contextul în care a plecat Cornilescu din țară.

Conversația a fost înregistrată în Elveția, în casa lui Cornilescu, în jurul unei mese la care participau Ana Cornilescu (soția traducătorului), Iancu Moscovici (Hamburg), Lidia și Ionel Truța, Petru Truța (SUA) și Ieremia Hodoroabă (Franța) plus încă o persoană (rămasă neidentificată).

Fiindcă înregistrarea este „tăiată” (operatorul casetofonului pornit sau oprit banda după cum i s-a părut că este important), informațiile nu sunt tot timpul clare.

Din primele cinci minute însă rezultă că Dumitru Cornilescu discută despre criticile pe care le-au primit el și preotul Tudor Popescu, la începutul anilor 20.

Fac precizarea că româna vorbită de Cornilescu era marcată de unele calcuri întâlnite în „idiolectul” unei persoane care nu-și mai vorbește curent limba maternă. Vorbitorul scapă uneori cuvinte nemțești.

Fiindcă interviul este greu de urmărit pentru cineva care nu cunoaște informațiile de context, redau mai jos transcrierea cu adaosurile care explicitează firul narativ al intervievatului.

În prima parte, Cornilescu evocă o conversație pe care a avut-o cu patriarhul, în încercarea de a găsi o ieșire din impasul apărut la Biserica Sf. Ștefan. Scandalul de la Cubiul-cu-Barză izbucnise în presă și acum patriarhul căuta să stingă focul, propunându-i lui Cornilescu să plece temporar din țară, până la domolirea controversei.

Cornilescu, mult mai lucid, era conștient că problema nu se va rezolva doar cu plecarea lui temporară și că adversarii săi vor continua să-l critice, invocând Biblia și materialele deja traduse. Chiar dacă patriarhul ar fi putut invoca dispariția lui din România, efectele activității sale ar fi fost încă vizibile.

În orice caz, este cu totul remarcabil faptul că, potrivit mărturiei date de Cornilescu, patriarhul nu și-a dorit ca traducătorul să se retragă din monahism ori să plece din BOR.

Mai jos transcrierea primelor cinci minute, cu intervențiile mele.

[Vocea lui Cornilescu]: Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele… [Caseta se oprește].

[Cornilescu, redând conversația cu Miron Cristea:] Ah, nu mai merge. Până acum ați putut să ne sprijiniți, să ne apărați, dar acuma nu mai merge. Ce puteți să mai spuneți? Ce pot să vă dau eu acuma ca argument? Ceea ce ăia [T. Păcescu & Co] spun e adevărat. Nu pot să vă spun că nu e adevărat. Ce aveți să mai spuneți? Nu puteți să mai spuneți nimic.

Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele: Să spun ceva personal. Ei [criticii] spun: „Da, Cornilescu este acolo. Dar tocmai fiindcă el este acolo e primejdia. Cu Popescu… Popescu este un om bun… Cu Popescu putem noi să vorbim și noi îl vom atrage de partea noastră. Dar Cornilescu… el este «dracul cel mare». Și acuma, iată ce propun eu. Cornilescu verschwinde aus dem Land [să dispară din țară].

[Voce bărbătească: „Dispare din țară…”]

[Cornilescu:] Dispare… Dispare din țară șase luni. Și eu [Miron Cristea] voi spune atunci: „Cornilescu nu mai este acolo. Cornilescu nu mai e în țară. E numai Popescu… Popescu nu e primejdios.”

Și eu i-am spus [lui Miron Cristea]: Da, puteți foarte bine să spuneți ce ați spus: „Cornilescu nu mai e acolo.” Dar nu puteți să dovediți asta. Cornilescu nu mai e acolo, dar traducerea lui e acolo. Toate tractatele sunt acolo și se răspândesc mai departe. Asta nu pot să iau din țară. Ich hatte… Aveam o foaie de evanghelizare [Adevărul creștin]. Și i-am spus: Asta nu pot s-o opresc. Trebuie să meargă mai departe. Și acuma veți spune: „Cornilescu nu e acolo”. Și Cornilescu totuși e acolo. Ah, dar eu vă propun o altă… [soluție] mai bună. Eu îmi dau demisia din monahism și din Biserică.

[Miron Cristea]: „Nu! Asta nu vreau! Nu trebuie…, pentru că voi ați început în Biserică și trebuie să lucrați în Biserică mai departe. Mișcarea voastră e bună…” și așa mai departe.

[Voce bărbătească]: Miron Cristea?

[Cornilescu]: Da, Miron Cristea. Asta era lumea politică… Și eu i-am spus atunci: Nu puteți să faceți asta. Eu voi pleca… Voi pleca. Voi pleca pentru șase luni, cum ați spus, dar veți vedea că nu merge bine. [Miron Cristea:] „Probieren,” a spus. [Cornilescu:] „Na gut, încerc.” Și așa am plecat. Am plecat în Germania. La Bad Blankenburg. Trei și jumătate pe zi… [probabil referire la costul de cazare]. Când am ajuns acolo, era o conferință acolo ca la Keswick, in England.


Volumul Omul evanghelic a fost în lucru mulți ani de zile. După o lungă așteptare, vom putea vedea tipărită în sfârșit această colecție de studii, programată să apară la Editura Polirom în septembrie.

Coordonatorii volumului sunt Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu.

Detalii despre cuprins și autori găsiți pe blogul dedicat cărții (AICI).


Ajungem cu povestea la 1919, în preajma publicării primei ediții a NT Cornilescu. Mai jos puteți citi despre mesajele trimise de Adeney la sediul Societății Biblice Britanice.

***

Vestea că Dumitru Cornilescu și Ralu Callimachi pregătesc o nouă versiune a NT a ajuns la Casa Bibliei în martie 1919.[1] J. H. Adeney, care petrecuse aproape două decenii în România și care era profund preocupat nu doar de evanghelizarea evreilor, ci și de realizarea unei noi versiuni a Bibliei în limba română, l-a informat personal pe J. H. Ritson asupra noii traduceri. Totodată, Adeney propunea SBB să ia în considerare versiunea Cornilescu în vederea unei eventuale tipăriri a ei.[2] Revenit în țară, Adeney a continuat să trimită vești la Casa Bibliei, arătând beneficiile adoptării versiunii Cornilescu de către SBB: „Corectura și textul biblic nu vă vor costa nimic. Singura voastră cheltuială va fi tipărirea” (14 iulie 1919); „dacă puteți obține Biblia prințesei [Callimachi] fără costuri, ar fi cea mai bună alegere. În orice caz, ar fi mai bună decât actuala ediție; ortografia va fi cea recentă și nu vă va costa nimic” (19 august 1919); „Prințesa și Cornilescu vor să predea manuscrisul și să corecteze întreaga Biblie în mod gratuit. Prințesa o va tipări pe cheltuiala ei, dacă SBB nu o va prelua. Ar prefera să o preia SBB, iar ea va cumpăra un număr mare de exemplare” (28 august 1919).[3]

SBB n-a dat un răspuns imediat, fiindcă avea angajamente pe care trebuia să le onoreze: din 1911 era în tratative cu arhimandritul Scriban în vederea revizuirii NT.[4] Programul de lucru mult prea încărcat al lui Scriban și izbucnirea Primului Război Mondial, l-au împiedicat să realizeze revizuirea pe care o promisese. Fiindcă în 1914 arhimandritul recomandase Societăţii traducerea VT începută de episcopul Nicodim Munteanu,[5] SBB se vedea nevoită să acționeze cu prudență: pe de o parte, era interesată de noua versiune, pe de altă parte, nu putea întrerupe brusc şi fără explicaţii colaborarea cu doi clerici influenţi, care ar fi dat versiunii lor un important capital de prestigiu şi autoritate în plan bisericesc.

J. H. Adeney, capelanul anglican de la București, venise cu propunerea de a se realiza o colaborare între Scriban şi Cornilescu,[6] însă este puțin probabil să se fi încercat realmente formarea unei echipe. Probabil ideea lui Adeney a venit prea târziu, în condițiile în care versiunea lui Cornilescu urma să intre la tipar. Fiindcă Societatea a rămas în expectativă, Cornilescu şi prinţesa Callimachi au decis să publice noua traducere. În 6 decembrie 1919, Adeney îi scria lui R. Kilgour că Ralu Callimachi şi Cornilescu vor produce o ediţie independentă, întrucât sunt conştienţi că SBB are intenția de a publica VT tradus de Nicodim şi NT revizuit de Scriban.

[1] J. H. Adeney către J. H. Ritson, București, 14 iulie 1919 (Doc. nr. 2, rezumat în „ESC Minutes. Romanian”, p. 7). Pastorul anglican propunea chiar adoptarea ei de către SBB, dacă traducerea sa va corespunde sub aspectul calității.

[2] Notă internă privitoare la convorbirea cu J.H. Adeney (Doc. nr. 1).

[3] Vezi Doc. nr. 2, 4, 5 din prezentul volum.

[4] Cel care a luat legătura cu arhimandritul Iulius Scriban a fost M. A. Morrison, reprezentatul SBB la Berlin. În august 1911 arhimandritul l-a vizitat pe Morrison la Berlin, după ce corespondaseră deja de câtva timp. În arhiva SBB se păstrează o scrisoare a lui Scriban (14 sept. 1911), în care acesta cerea 600 de lei pentru munca de revizuire, cu 200 mai mult decât fusese prevăzut iniţial. Pentru alte detalii, vezi şi scrisoarea lui Morrison din 21 sept. către departamentul editorial al SBB.

[5] Vezi scrisorile lui A. Hartkopf din Berlin, datate 14 martie 1914 şi 6 ian. 1916 (BSA/E3/7/3/7).

[6] La data de 10 sept. 1919, Comitetul Editorial al SBB lua decizia publicării câtorva cărţi biblice traduse de Cornilescu, pentru a obţine reacţii critice. Totodată, îl delega pe Dr. Ritson ca în timpul vizitei sale în România să încerce să intermedieze colaborarea dintre Cornilescu şi Scriban.


Dănuț Mănăstireanu lansează pe blogul său o dezbatere interesantă și ridică o întrebare care mă preocupă și pe mine:

Știe cineva când aproximativ a fost folosit pentru prima dată în limba româna termenul de „neoprotestant” și în ce context, respectiv cu ce sens – la cine anume se referea – și cu ce scop?

Problema a fost ridicată cu alt prilej și de Otniel Vereș într-o postare de pe site-ul pe care îl administrează. Vezi detalii AICI.

Strict cu referire la termenul „neoprotestant” aș face următoarele observații.

Pentru dicționarul-tezaur al limbii române (DLR, republicat în 2010 în 19 tomuri) termenul „neprotestant” încă nu s-a inventat. Litera N a fost publicată în 1971. Dar să nu deznădăjduim. Poate în secolul următor filologii de la Academie vor afla că în România există vreo 600.000 de creștini care uneori sunt numiți „neoprotestanți”.

Intuiția filologică îmi spune că termenul „neoprotestant” era folosit frecvent încă din perioada interbelică. Dar deocamdată nu o pot verifica sistematic. La Biblioteca Academiei există un vraf de broșuri interbelice despre „secte” în care sunt sigur că se întâlnește și acest termen. Dacă vreodată un confrate neoprotestant va vrea să facă o teză de licență pe acest subiect, îi pot oferi și alte indicații prețioase.

Cert este că cea mai timpurie ocurență despre care știu e cea din prefața Bibliei Galaction-Radu (1938).

neoprotestant

Nu comentez afirmația nițel tendențioasă despre „aceeași Biblie” tipărită de vlădici și imaginea falsă proiectată asupra trecutului religios al românilor (transilvăneni) aflați în pragul sec. 18. Mă tem că mariajul religios fericit al celor două biserici „nebântuite de turburări iscate din pricina credinței” – despre care face vorbire Galaction – ar putea fi descris foarte bine cu ajutorul unui status întâlnit frecvent pe FB: „it’s complicated”. Ce merită observat însă e că pentru Galaction „secte” sunt nu doar cele „neoprotestante”, ci și cele „protestante”! Cum ar veni: Luther, Calvin? Niște sectanți! Anglicanii cu care purta negocieri ecumenice patriarhul Miron Cristea, uneori prin intermediul lui Galaction însuși? Sectanți și ei. Nu facem discriminări. Îi urâm pe toți la fel.

Termenul „neoprotestant” e folosit și de T. Arghezi. Volumul în care apare cuvântul a fost publicat în 1962, dar n-ar fi exclus să fie vorba de un articol publicat în interbelic și reluat într-un volum din ediția Opere. Fiindcă nu am acces la versiunea tipărită, mă mulțumesc să semnalez fragmentul pe care îl pot citi cu Google Books.

Tudor Arghezi – 1962.

La Geneva, unde l-am ascultat întîia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cîntări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămînd să asculte o elocvenţă fără 

Pagina următoare »