Despre episodul de la Marea Tiberiadei am scris într-o altă postare. De trei ori s-a lepădat Petru. De trei ori i se cere acum să-şi mărturisească iubirea. „Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?” Întrebarea pe care i-o adresează Isus ar putea fi citită şi altfel: „Susţii în continuare că mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?”

Deşi unii comentatori supralicitează distincţia dintre verbele phileo si agapao, folosite in dialogul dintre Isus şi Petru, ea este nesemnificativă, fiindcă Sf. Ioan le foloseşte practic interschimbabil.

În locul unui declaraţii năvalnice, un răspuns timid: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.” Când ştim că suntem failibili şi că ne-am trădat promisiunile (Eu îmi voi da viaţa pentru tine…) nu ne mai putem sprijini declaraţia pe nimic credibil. Nu ne mai rămâne decât să facem un ultim apel smerit la cunoaşterea Celui care ne ştie mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Cu doar câteva zile înainte, Mântuitorul cunoscuse adâncimea iubirii lui Petru şi i-o revelase şi lui. Acum celui lepădat i se dă ocazia să-şi proclame din nou iubirea. În inima Apostolului, focul iubirii creşte vulcanic (Când a auzit că Domnul este pe mal, Petru a coborât în grabă din corabie, venindu-i în întâmpinare), dar teama de eşec îl face să pună frâu declaraţiilor pripite. Ştii că te iubesc. Ştii că te-am iubit, chiar dacă în practică am eşuat. Iubesc! Ajută lipsei mele de iubire!

Fiecare proclamare a iubirii atrage după sine încredinţarea repetată a mandatului de slujitor. Dacă mă iubeşti, vei avea grijă de turma mea. Când întrebarea lui Isus persistă, ea devine dureroasă, fiindcă străbate toate cotloanele sufletului până acolo unde nimic nu mai poate fi ascuns. În faţa întrebării sfredelitoare a lui Isus, Petru se pleacă smerit. „Tu toate le ştii.” Acceptarea că Isus ştie totul echivalează cu o cedare a suveranităţii sale, a dreptului de a-şi mai conduce singur viaţa. Ce ai putea să-i spui Celui ce ştie totul? Ce ai putea să-i arăţi Celui ce vede totul?

Dialogul dintre Isus şi Petru este un exerciţiu de transparenţă în care ar trebui să ne angajăm cu toţii din când în când. Când nu mai avem nimic de ascuns în relaţia cu Isus, putem să stăm în sfârşit liberi în faţa lui, chiar dacă amintirea neputinţelor noastre încă ne doare.

Întâlnirea finală dintre Isus şi Petru este întâlnirea celui din urmă cu Adevărul necruţător. Dar nu cu acel adevăr de care ai vrea să fugi (Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos), ci cu acel adevăr dureros pe care îl iubeşti pentru că îţi guvernează viaţa şi te atrage mereu către el, chiar şi când l-ai lepădat vremelnic în chip ruşinos. Abia atunci Adevărul devine Suveran – acea realitate care ia sub autoritatea ei întreaga persoană umană.

Acest ultim adevăr, suveran, i se revelează lui Petru în cuvintele: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi mergeai unde voiai…” Vremea independenţei lui Petru a fost vremea tinereţii lui, a impetuozităţii şi iniţiativelor în nume propriu. Va veni însă şi o vreme a neputinţei, când va realiza că nu este stăpân peste propriul destin. Mâinile se vor întinde pentru a purta traversa crucii. Atunci Petru va merge „unde nu va voi”. Nu va dori martirajul, dar va avea parte de el, proslăvindu-l astfel pe Dumnezeu. Perspectiva care altădată îl paralizase va deveni acum o realitate glorioasă.

După ce i-a vorbit astfel, Isus i-a zis: „Vino după mine”. După cum spunea Dietrich Bonhoeffer într-o carte tulburătoare, întreaga viaţă a lui Petru stă între două chemări:

În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru, un singur har descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era acelaşi har al lui Hristos care l-a făcut pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, care a produs în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, care l-a chemat pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi astfel i-a iertat toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.