Nu ştiu niciun pasaj din Scriptură care să fie răstălmăcit atât de mult ca Ioan 21. Chiar astăzi mi-a fost dat să aud nişte „dumiţe” (mici „dume”) la ora de studiu biblic. Ca atare, m-am hotărât să postez aici nişte note care să fie utile celor interesaţi.

v. 5 Formula de adresare „Copii, aveţi ceva de mâncare” (la Cornilescu) induce în eroare. Paidia trebuie tradus aici cu „băieţi” (cum am spune în engleză, „fellows” sau „guys”). Ar putea fi tradus şi cu „prieteni”. Pentru ucenici, Isus este pur şi simplu un străin care intră în vorbă cu ei şi le cere ceva de mâncare. Ar fi sunat ridicol să li se adreseze cu termenul „copii” (dat fiind că, din punctul lor de vedere, nu se cunoscuseră niciodată).

v. 9 Pe ţărm au văzut jăratic de cărbuni. În original, termenul folosit este anthrakia (foc de cărbuni), care mai apare şi în 18:18. Petru s-a lepădat de trei ori în preajma unui foc de cărbuni. Acum îşi va declara iubirea de trei ori tot în preajma unui foc de cărbuni. A treia întrebare îl doare, fiindcă referirea la episodul lepădării devine cât se poate de limpede.

v. 12 Niciunul dintre ucenici nu îndrăzneşte să-l întrebe: „Cine eşti?”, fiindcă ştiau că este Domnul. E clar, ceva s-a schimbat în înfăţişarea fizică a lui Isus. Maria Magdalena a crezut că e grădinarul, ucenicii de pe drumul Emausului au vorbit mult şi bine cu el, fără să-l recunoască. În acest pasaj ucenicii nu-l recunosc, deşi li s-a mai arătat deja de două ori. Mesajul este clar: pe Hristosul înviat nu-l mai cunoaştem din punct de vedere omenesc, fizic (kata sarka, 2 Cor. 5:16). Ne apropiem de el nu prin vedere, ci prin credinţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut. Ucenicii ştiu că este el, dar nu pentru că îl recunosc din punct de vedere fizic, ci pentru că el le dă acele repere care îi ghidează, activându-le credinţa. Pescuirea miraculoasă este semnul că au de-a face cu Cineva de dincolo de ei, de timp, de spaţiul şi de natura care adesea le este potrivnică.

v. 15 Am auzit o interpretare conform căreia întrebarea lui Isus ar trebui înţeleasă astfel: „Mă iubeşti tu mai mult decât acestea [plasele de pescuit, meseria ta]?” Interpretarea este ridicolă. Cine ar spune că îşi iubeşte meseria mai mult decât pe Domnul înviat? Întrebarea lui Isus bate în altă parte. Petru a promis că îşi va da viaţa pentru Isus (Ioan 13:37). El este primul care bravează „Chiar dacă va trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda” şi dă tonul unor promisiuni similare făcute de ceilalţi.

v. 15-17 Fiindcă în dialogul dintre Isus şi Pentru sunt folosite două verbe greceşti pentru „a iubi” (phileo şi agapao), predicatorii comentează de regulă astfel: Isus îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte cu forma cea mai înaltă de iubire (agape), dar Petru răspunde „philo”, deci recunoaşte că nu poate să-l iubească pe Isus la modul sacrificial etc. etc.

Întrebarea se repetă (agapas), la fel şi răspunsul (philo). A treia oară, Isus întreabă „phileis”, iar Petru răspunde „philo” şi se întristează, fiindcă îşi dă seama că Isus îl întreabă „Mă iubeşti măcar ca un prieten”? şi el nu poate să răspundă decât „Da, te iubesc [numai ca prieten]”.

Interpretarea aceasta este atât de trasă de păr, încât probabil de mulţi ani poartă perucă (altfel nu-mi explic cum se face că suceşte în continuare capetele predicatorilor, în număr atât de mare).

Argumentele împotriva ei sunt câtă frunză şi iarbă (sau câte fire în perucă). Dacă studiem modul în care sunt folosite cele două verbe în Ev. după Ioan, vom descoperi că ele nu conotează nimic special. E vorba doar de o variaţie stilistică. Nu intru în detalii. Ar fi mult de scris.

Cum dialogul dintre Isus şi Petru s-a purtat probabil în aramaică, distincţia îşi pierde sensul, fiindcă aramaica nu are sinonime de felul acesta.

Dacă Isus „bate în retragere”, înseamnă că restaurarea lui Petru e făcută pe jumătate. Isus se dă bătut de neputinţa lui Petru. Absurd! Mai ales că în versetul următor face aluzie la martirajul lui. Cum ar putea Petru să devină martir, dacă nu poate să-l iubească pe Isus în mod sacrificial (etc. etc.)?

v. 19 Am auzit astăzi că „îţi vei întinde mâinile” înseamnă aici „îţi vei întinde mâinile către Dumnezeu” (ca simbol al dependenţei de el). Absurd şi iar absurd. Textul fie sugerează slăbiciunea omului vârstnic care trebuie să ceară ajutor (întinzând mâinile către un altul, care să-l ajute), fie (mai probabil), întinderea mâinilor pentru a i se lega la spate aşa-numitul patibulum, partea transversală a crucii, pe care o va purta până la locul răstignirii. Un altul îl încinge şi îl duce la locul răstignirii (unde, dacă i s-ar oferi posibilitatea de a alege, nu ar voi să meargă). Referirea la moartea cu care Petru îl va proslăvi pe Dumnezeu dă de înţeles că „întinderea mâinilor” este o referire voalată la răstignire.

Foto: Biserica de la Taghba, locul unde, conform tradiţiei, s-a întâlnit Isus cu ucenicii, la Marea Tiberiadei. În interior se află Mensa Christi (Masa Domnului, centru). În curtea bisericii se află şi o statuie care prezintă momentul învestirii lui Petru ca păstor. Aşezământul este administrat de franciscani.