Procesul Mântuitorului. Noaptea lepădării lui Petru

Fiindcă e Joia Mare, care se încheie cu arestarea şi judecarea lui Isus (desfăşurate în paralel cu lepădarea lui Petru), am decis să-mi scot din BW 8.0 (NA27) textul grec al Evangheliilor pe coloane, să fac o „sinopsă” ad-hoc şi să văd cum sunt relatate evenimentele din această fatidică noapte.

Când citeşti Scriptura „sincron”, pe patru coloane, realizezi că cei patru Evanghelişti au relatat acest complex de evenimente alimentând-se din acelaşi izvor comun de tradiţii orale, dar inserând totodată nuanţe şi detalii complementare. Unele dintre ele, după cum vom vedea, sunt ireconciliabile în ciuda oricăror încercări de a le armoniza.

Probabil că prin paragraful de mai sus i-am alarmat deja pe cititorii care citesc Biblia fără astfel de complicaţii sau care consideră în mod simplist că „Dumnezeu se citează pe sine” şi că, prin urmare, îi inspiră pe Evanghelişti schimbând detaliile (de la o relatare la alta) după cum voieşte, conform unei logici care nouă ne scapă.

Perspectiva mea despre inspiraţie nu este una mecanicistă. Nu sunt de părere că Duhul Sfânt le dictează Evangheliştilor un text pe care ei îl scriu în transă ori că le înmânează o scrisoare pe care ei doar trebuie s-o ducă la destinaţie, fără a şti conţinutul ei. Luca ne spune că a făcut o investigaţie amănunţită (la concurenţă cu alte relatări care circulau în vremea lui) şi că ni le prezintă „ordonat” (καθεξῆς, kathexes). Consider că Duhul Sfânt lucrează mai profund şi mai subtil în scrierea Evangheliilor, folosind educaţia, stilul şi personalitatea autorilor pământeşti şi având în vedere nevoile diverselor categorii de cititori cărora li se adresează aceştia.

În cele ce urmează mă voi concentra asupra relatărilor privind lepădarea lui Petru.

Cei patru Evanghelişti prelucrează în mod diferit acest eveniment. Înainte de a face o analiză detaliată (într-o postare separată), cred că ar fi necesare câteva informaţii generale despre relaţia dintre episodul lepădării lui Petru şi ansamblul de evenimente din care face parte.

Marcu ne spune că Petru a intrat în curtea (αὐλὴν) marelui preot (nenumit), că stă împreună cu slujitorii şi că se încălzeşte la foc (14:54). Obiectivul se îndreaptă apoi spre Isus, care este supus anchetei de către preoţi şi cărturari. De la v. 66 firul acţiunii se reîntoarce la Petru, pe care îl lăsasem încălzindu-se la foc.

Cine citeşte doar Evanghelia după Marcu nu-şi poate da seama dacă Petru vede scena procesului, fiindcă evanghelistul nu ne spune nimic în această privinţă. Mai mult, după prima lepădare Petru iese din spaţiul respectiv, intrând într-un soi de vestibul (sau anticameră; gr. προαύλιον). Acolo se leapădă de Isus a doua şi a treia oară.

În v. 72 cântă cocoşul a doua oară şi Petru îşi aminteşte de cuvintele Mântuitorului. Capitolul se încheie brusc: καὶ ἐπιβαλὼν ἔκλαιεν, „Şi a izbucnit în plâns”.

Matei ne spune că Petru a intrat în curte şi că s-a aşezat cu ceilalţi slujitori, vrând să vadă sfârşitul (i.e. deznodământul celor începute în grădină).

Dacă am fi citit doar Evanghelia după Matei, n-am fi ştiut că Petru se încălzea la foc, fiindcă Evanghelistul omite acest detaliu.

Ca şi în Marcu, Petru iese imediat din scenă, iar atenţia naratorului se îndreaptă spre procesul lui Isus (26:59).

În v. 59 l-am lăsat pe apostolul Petru „înăuntru” (în curte), iar în v. 69 îl regăsim „afară în curte” (ἔξω ἐν τῇ αὐλῇ). Evident, în tot acest interval apostolul a rămas în acelaşi loc. Era atât „înăuntru” (prin raportare la drumul pe care venise), cât şi „afară” (prin raportare la încăperea în care se judeca procesul şi unde Petru probabil nu avea acces).

Precum în Marcu, după prima lepădare Petru bate în retragere înspre poartă (εἰς τὸν πυλῶνα). Acolo se leapădă de două ori şi cântă cocoşul. Petru iese pe poartă şi plânge cu amar. Nu doar izbucneşte în plâns (ca în Marcu), ci plânge cu amar (ἔκλαυσεν πικρῶς).

Luca foloseşte o construcţie narativă diferită de cea din Marcu-Matei.

La cei doi aveam o succesiune de tipul: (1) Aducerea lui Isus în casa marelui preot; (2) sosirea lui Petru în curte; (3) Procesul lui Isus; (4) Lepădarea lui Petru; (5) Judecata lui Pilat. În Luca secţiunile (2) şi (4) sunt puse în succesiune imediată. Aşadar, Isus este adus la casa marelui preot, Petru îl urmează de departe, Petru se leapădă, Isus este interogat de preoţi şi apoi adus la Pilat.

În scena lepădării, Petru pare să rămână pe loc. Tăgăduirea lui nu este însoţită de blesteme (ca în Marcu şi Matei).

Foarte interesant este că între a doua şi a treia lepădare trece aproape o oră.

Cel mai semnificativ aspect este însă că Isus are contact vizual cu Petru. Evanghelistul ne spune că Mântuitorul se întoarce şi îi aminteşte apostolului, cu privirea, despre profeţia pe care i-o făcuse. Ce trebuie să citim în această privire? Reproş sau iertare? Greu de spus. Poate amândouă.

Cert este că şi aici (ca în Matei), Petru a ieşit şi a plâns cu amar (ἔκλαυσεν πικρῶς).

Ioan dă dovadă, în opinia mea, de cea mai mare măiestrie literară. Dinamica firului narativ şi a planurilor este superbă. Să mă explic.

Isus este adus mai întâi la Annas, care fusese mulţi ani mare preot şi care încă exercita o influenţă uriaşă, atât prin fiii săi (preoţi), cât şi prin ginerele său, Caiafas. Urmează o paranteză importantă despre Caiafas.

Apoi este introdus în scenă Petru, despre care aflăm că este însoţit de un ucenic anonim cu bune conexiuni în lumea marelui cler (Cin’ să fie oare?). Ucenicul intră. Petru rămâne la poartă. Ucenicul anonim aranjează cu portăriţa să fie introdus şi Petru.

Nici bine nu trece pragul porţii, că şi încep necazurile. Portăriţa insinuează: „Nu eşti şi tu dintre ucenicii omului acestuia, nu-i aşa?” Petru nu spune decât „Nu sunt” şi merge să se aşeze lângă foc fiindcă, ne spune evanghelistul, aprozii făcuseră un foc (de cărbuni, ἀνθρακιὰν) şi se încălzeau. Era frig (detaliu care apare numai în Ioan).

În v. 18 îl lăsăm pe apostol încălzindu-se alături de servitori (ἦν δὲ καὶ ὁ Πέτρος μετ᾽ αὐτῶν ἑστὼς καὶ θερμαινόμενος) şi ne îndreptăm atenţia către interogatoriul făcut de Annas.

Dacă în Marcu şi Matei Isus este tăcut, aici el vorbeşte. Şi vorbeşte în aşa fel încât ai spune că el este judecătorul şi Annas inculpatul.

La scurt timp, Isus este trimis la Caiafas şi Petru revine în prim-plan (Ἦν δὲ Σίμων Πέτρος ἑστὼς καὶ θερμαινόμενος). Mai mulţi oameni din grupul aşezat lângă foc repetă întrebarea: „Nu eşti şi tu dintre ucenicii Lui, nu-i aşa?”. Iarăşi un „Nu sunt”.

Un servitor (rudă a celui căruia Petru îi tăiase urechea) insistă: „Nu te-am văzut eu în grădină cu el?”. Petru tăgăduieşte din nou. Cântă cocoşul.

Petru dispare ca din senin. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Nu vom mai auzi de el până în 20:2, când îl reîntâlnim în compania ucenicului preaiubit.

De remarcat că în Ioan lepădarea lui Petru este împletită cu interogatoriul lui Isus. Nu este nici înainte (Luca), nici după (Marcu şi Matei). În plus, focul de cărbuni din curtea marelui preot îl vom regăsi pe malul mării, în acel moment tulburător în care Isus îi reaminteşte lui Petru de întreita lui lepădare printr-o întreită întrebare („Mă iubeşti?”).

(Va urma, dacă am timp).