Poezie



Simone Weil loved this poem. And it’s not difficult to see why.

***

Love bade me welcome: yet my soul drew back,

Guiltie of dust and sinne.

But quick-ey’d Love, observing me grow slack

From my first entrance in,

Drew nearer to me, sweetly questioning,

If I lack’d any thing.

A guest, I answer’d, worthy to be here:

Love said, You shall be he.

I the unkinde, ungratefull? Ah my deare,

I cannot look on thee.

Love took my hand, and smiling did reply,

Who made the eyes but I?

Truth Lord, but I have marr’d them: let my shame

Go where it doth deserve.

And know you not, sayes Love, who bore the blame?

My deare, then I will serve.

You must sit down, sayes Love, and taste my meat:

So I did sit and eat.


O baladă pentru zilelele fără soare.

Textul în engleză.

Donal Og
It is late last night the dog was speaking of you;
the snipe was speaking of you in her deep marsh.
It is you are the lonely bird through the woods;
and that you may be without a mate until you find me.

You promised me, and you said a lie to me,
that you would be before me where the sheep are flocked;
I gave a whistle and three hundred cries to you,
and I found nothing there but a bleating lamb.

You promised me a thing that was hard for you,
a ship of gold under a silver mast;
twelve towns with a market in all of them,
and a fine white court by the side of the sea.

You promised me a thing that is not possible,
that you would give me gloves of the skin of a fish;
that you would give me shoes of the skin of a bird;
and a suit of the dearest silk in Ireland.

When I go by myself to the Well of Loneliness,
I sit down and I go through my trouble;
when I see the world and do not see my boy,
he that has an amber shade in his hair.

It was on that Sunday I gave my love to you;
the Sunday that is last before Easter Sunday
and myself on my knees reading the Passion;
and my two eyes giving love to you for ever.

My mother has said to me not to be talking with you today,
or tomorrow, or on the Sunday;
it was a bad time she took for telling me that;
it was shutting the door after the house was robbed.

My heart is as black as the blackness of the sloe,
or as the black coal that is on the smith’s forge;
or as the sole of a shoe left in white halls;
it was you put that darkness over my life.

You have taken the east from me, you have taken the west from me;
you have taken what is before me and what is behind me;
you have taken the moon, you have taken the sun from me;
and my fear is great that you have taken God from me!


„Von guten Mächten” e ultima poezie a lui Bonhoeffer, scrisă în decembrie 1944, pentru Anul Nou 1945.

E remarcabil că în acele luni de anchetă în temniţa Gestapo-ului de pe strada Prinz-Albrecht (Berlin), Bonhoeffer a mai avut resurse pentru a scrie acest poem care emană o nădejde supraomenească şi o ancorare extraordinară în voia lui Dumnezeu.

Versurile au fost puse pe muzică. Imnul rezultat a fost inclus în Evangelisches Gesangbuch în 1993.

Mai jos versurile şi trei interpretări. Regret că nu am timp să fac o traducere. Poate mă ajută prietenii care ştiu germană. :)

Von guten Mächten treu und still umgeben,
behütet und getröstet wunderbar,
so will ich diese Tage mit euch leben,
und mit euch gehen in ein neues Jahr.

Von guten Mächten wunderbar geborgen
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend und am Morgen
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Noch will das Alte unsre Herzen quälen,
noch drückt uns böser Tage schwere Last.
Ach, Herr, gib unsern aufgeschreckten Seelen
das Heil, für das Du uns geschaffen hast.

Und reichst Du uns den schweren Kelch, den bittern
des Leids, gefüllt bis an den höchsten Rand,
so nehmen wir ihn dankbar ohne Zittern
aus Deiner guten und geliebten Hand.

Doch willst Du uns noch einmal Freude schenken
an dieser Welt und ihrer Sonne Glanz,
dann woll’n wir des Vergangenen gedenken,
und dann gehört Dir unser Leben ganz.

Laß warm und hell die Kerze heute flammen,
die Du in unsre Dunkelheit gebracht,
führ, wenn es sein kann, wieder uns zusammen!
Wir wissen es, Dein Licht scheint in der Nacht.

Wenn sich die Stille nun tief um uns breitet,
so laß uns hören jenen vollen Klang der Welt,
die unsichtbar sich um uns weitet,
all Deiner Kinder hohen Lobgesang.

Von guten Mächten wunderbar geborgen,
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend uns am Morgen,
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Update: Virgil Croitor ne oferă o versiune în română (fără rimă).

Mângâiat şi ocrotit de puterile bune
care mă înconjoară tăcut, dar cu credincioşie.
Aşa aş vrea să petrec aceste zile ,
Şi să intrăm împreună în anul nou.

Protejaţi de puterile bune în chip minunat
aşteptăm cu încredere ce va veni.
Dumnezeu este cu noi seara şi dimineaţa
Şi, cu siguranţă, din nou, în fiecare zi.

Cele vechi mai încearcă să ne chinuie inima,
Povara grea a zilelor rele încă ne mai apasă.
O, Doamne, dă sufletelor noastre tulburate mântuirea pentru care ne-ai creat.

Şi dacă ne întinzi paharul greu, amar
al suferinţei, umplut până sus,
îl luăm cu recunoştinţă, fără ezitare
din mâna ta bună şi iubitoare.

Dar dacă vrei să ne mai îngădui odată
Să ne bucurăm de strălucirea soarelui, de această lume, atunci vom medita la cele trecute
Şi apoi viaţa noastră îţi va aparţine în întregime.

Fie ca lumânarea adusă de tine în întuneric
să ardă luminos, cu căldură!
Dacă se poate, adu-ne din nou împreună
Noi ştim că lumina ta strălucește în noapte!

Acum, când liniştea se aşează în jurul nostru
Ajută-ne să auzim acel sunet de afară
Care se întinde nevăzut în jurul nostru,
Cântecul de laudă al copiilor Tăi!

Păziţi de puterea Lui în chip minunat
Aşteptăm liniştiţi ce va veni.
Domnul este cu noi seara, dimineaţa
Şi cu siguranţă, din nou zi de zi.


Hugo n-a fost tocmai un creştin (cel puţin în partea a doua a vieţii). Dar se pare că talentul nu este distribuit pe criterii confesionale. Parafrazându-l pe Kogălniceanu: “Noi vom admira opera, nicidecum pe autor” :)

Mai jos, o poezie despre visul lui Boaz şi arborele lui Iese din care avea să vină Mântuitorul.

1  Booz s’était couché de fatigue accablé ;
Il avait tout le jour travaillé dans son aire ;
Puis avait fait son lit à sa place ordinaire ;
Booz dormait auprès des boisseaux pleins de blé.

2  Ce vieillard possédait des champs de blé et d’orge ;
Il était, quoique riche, à la justice enclin ;
Il n’avait pas de fange en l’eau de son moulin ;
Il n’avait pas d’enfer dans le feu de sa forge.

3  Sa barbe était d’argent comme un ruisseau d’avril.
Sa gerbe n’était point avare ni haineuse ;
Quand il voyait passer quelque pauvre glaneuse :
— Laissez tomber exprès des épis, disait-il.

4  Cet homme marchait pur loin des sentiers obliques,
Vêtu de probité candide et de lin blanc ;
Et, toujours du côté des pauvres ruisselant,
Ses sacs de grain semblaient des fontaines publiques.

5  Booz était bon maître et fidèle parent ;
Il était généreux, quoiqu’il fût économe ;
Les femmes regardaient Booz plus qu’un jeune homme,
Car le jeune homme est beau, mais le vieillard est grand.

6  Le vieillard qui revient vers la source première,
Entre aux jours éternels et sort des jours changeants ;
Et l’on voit de la flamme aux yeux des jeunes gens,
Mais dans l’œil du vieillard on voit de la lumière.

7  Donc, Booz dans la nuit dormait parmi les siens.
Près des meules, qu’on eût prises pour des décombres,
Les moissonneurs couchés faisaient des groupes sombres ;
Et ceci se passait dans des temps très anciens.

8  Les tribus d’Israël avaient pour chef un juge ;
La terre, où l’homme errait sous la tente, inquiet
Des empreintes de pieds de géants qu’il voyait,
Était encor mouillée et molle du déluge.

9  Comme dormait Jacob, comme dormait Judith,
Booz, les yeux fermés, gisait sous la feuillée ;
Or, la porte du ciel s’étant entre-bâillée
Au-dessus de sa tête, un songe en descendit.

10  Et ce songe était tel, que Booz vit un chêne
Qui, sorti de son ventre, allait jusqu’au ciel bleu ;
Une race y montait comme une longue chaîne ;
Un roi chantait en bas, en haut mourait un Dieu.

11  Et Booz murmurait avec la voix de l’âme :
— Comment se pourrait-il que de moi ceci vînt ?
Le chiffre de mes ans a passé quatre-vingt,
Et je n’ai pas de fils, et je n’ai plus de femme.

12  — Voilà longtemps que celle avec qui j’ai dormi,
Ô Seigneur ! a quitté ma couche pour la vôtre ;
Et nous sommes encor tout mêlés l’un à l’autre,
Elle à demi vivante et moi mort à demi.

13  — Une race naîtrait de moi ! Comment le croire ?
Comment se pourrait-il que j’eusse des enfants ?
Quand on est jeune, on a des matins triomphants ;
Le jour sort de la nuit comme une victoire ;

14  — Mais, vieux, on tremble ainsi qu’à l’hiver le bouleau ;
Je suis veuf, je suis seul, et sur moi le soir tombe,
Et je courbe, ô mon Dieu ! mon âme vers la tombe,
Comme un bœuf ayant soif penche son front vers l’eau.

15  Ainsi parlait Booz dans le rêve et l’extase,
Tournant vers Dieu ses yeux par le sommeil noyés ;
Le cèdre ne sent pas une rose à sa base,
Et lui ne sentait pas une femme à ses pieds.

16  Pendant qu’il sommeillait, Ruth, une moabite,
S’était couchée aux pieds de Booz, le sein nu,
Espérant on ne sait quel rayon inconnu,
Quand viendrait du réveil la lumière subite.

17  Booz ne savait point qu’une femme était là,
Et Ruth ne savait point ce que Dieu voulait d’elle.
Un frais parfum sortait des touffes d’asphodèle ;
Les souffles de la nuit flottaient sur Galgala.

18  L’ombre était nuptiale, auguste et solennelle ;
Les anges y volaient sans doute obscurément,
Car on voyait passer dans la nuit, par moment,
Quelque chose de bleu qui paraissait une aile.

19  La respiration de Booz, qui dormait,
Se mêlait au bruit sourd des ruisseaux sur la mousse.
On était dans le mois où la nature est douce,
Les collines ayant des lis sur leur sommet.

20  Ruth songeait et Booz dormait ; l’herbe était noire ;
Les grelots des troupeaux palpitaient vaguement ;
Une immense bonté tombait du firmament ;
C’était l’heure tranquille où les lions vont boire.

21  Tout reposait dans Ur et dans Jéridameth ;
Les astres émaillaient le ciel profond et sombre ;
Le croissant fin et clair parmi ces fleurs de l’ombre
Brillait à l’occident, et Ruth se demandait,

22  Immobile, ouvrant l’œil à moitié sous ses voiles,
Quel Dieu, quel moissonneur de l’éternel été,
Avait, en s’en allant, négligemment jeté
Cette faucille d’or dans le champs des étoiles.


Pentru iubitorii de Scriptură transcriu mai jos un psalm în versuri, fără a oferi alte detalii. Să vedem cine ştie de sub pana cui a ieşit această creaţie. :)

La apa Vavilonului

Jelind de ţara Domnului,

Acolό şezum şi plînsăm

La voroavă ce ne strînsăm,

Şi cu inemă amară,

Prin Sion şi pentru ţară,

Aducîndu-ne aminte,

Plîngeam cu lacrimi herbinte.

Şi bucine ferecate

Lăsam prin sălci aninate,

Că acolό ne-ntrebară

Aceia ce ne prădară

Să le zîcem viers de carte

Într-acea steinătate,

Ca-n svînt muntele Sionul

Cîntări ce cîntam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemînă

A cînta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svîntă,

Atuncea să-mi vie smîntă,

Şi direapta mea să uite

A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba

De gingini, jelindu-mi scîrba,

De te-aş mai putea uita-te

Ierusalim cetate

Nainte de nu te-aş pune

În pomene-n zîle bune.

Să nu uiţ, Doamne svinte,

De Edom ce-au zîs cuvinte

Svintei cetăţi împrotivă,

Cu rău din gură zglobivă:

„Răsîpiţî-i zidiuri nalte,

Deşertaţ de bunătate!”

Tu, fată vavilonească,

Răul va să te tîlnească!

Va fi ş-acela-n ferice

Ce-ţ-va veni să te strice,

Că ţî să va-ntoarce darul,

Cum ne-nchini tu cu păharul,

Cînd cuconii tăi de ziduri

Vor zdrobi-i ca neşte hîrburi.


Schimbam recent prin email cu D. impresii despre John Donne şi George Herbert, doi dintre poeţii „metafizici” englezi. Primisem nişte versuri din Donne, despre moarte, şi m-am simţit dator să răspund cu o poezie întreagă, pe care aş vrea să o împărtăşesc şi cu cititorii blogului. Nu ştiu dacă se va încumeta cineva să facă o traducere (pentru anumiţi termeni ar trebui să mă consult şi eu cu oameni mai „pedepsiţi” în limba engleză decât mine).

Death

Death, thou wast once an uncouth hideous thing,
Nothing but bones,
The sad effect of sadder grones:
Thy mouth was open, but thou couldst not sing.
For we consider’d thee as at some six
Or ten yeares hence,
After the losse of life and sense,
Flesh being turn’d to dust, and bones to sticks.
We lookt on this side of thee, shooting short;
Where we did finde
The shells of fledge souls left behinde,
Dry dust, which sheds no tears, but may extort.
But since our Saviours death did put some bloud
Into thy face;
Thou art grown fair and full of grace,
Much in request, much sought for as a good.
For we do now behold thee gay and glad,
As at dooms-day;
When souls shall wear their new aray,
And all thy bones with beautie shall be clad.
Therefore we can go die as sleep, and trust Half that we have
Unto an honest faithful grave;
Making our pillows either down, or dust.


Anunţam în postarea anterioară că voi publica şi versiunea în limba engleză a poeziei Wer bin ich.

Who Am I?
by Dietrich Bonhoeffer

Who am I? They often tell me
I stepped from my cell’s confinement
Calmly, cheerfully, firmly,
Like a squire from his country-house.

Who am I? They often tell me
I used to speak to my warders
Freely and friendly and clearly,
As though it were mine to command.

Versurile „figurează” în filmul Bonhoeffer: Agent of Grace (2000).

Who am I? They also tell me
I bore the days of misfortune
Equally, smilingly, proudly,
Like one accustomed to win.

Am I then really all that which other men tell of?
Or am I only what I myself know of myself?
Restless and longing and sick, like a bird in a cage,
Struggling for breath, as though hands were compressing my throat,
Yearning for colors, for flowers, for the voices of birds,
Thirsting for words of kindness, for neighborliness,
Tossing in expectation of great events,
Powerlessly trembling for friends at an infinite distance,
Weary and empty at praying, at thinking, at making,
Faint, and ready to say farewell to it all?

Câteva fragmente sunt recitate (cu un fermecător accent german) şi de actorul Klaus Maria Brandauer în documentarul Bonhoeffer. Pastor. Pacifist. Nazi Resister. Recitarea începe la minutul 2:16 din clipul de mai sus.

Who am I? This or the other?
Am I one person today and tomorrow another?
Am I both at once? A hypocrite before others,
And before myself a contemptibly woebegone weakling?
Or is something within me still like a beaten army,
Fleeing in disorder from victory already achieved?
Who am I? They mock me, these lonely questions of mine.
Whoever I am, Thou knowest, O God, I am Thine!


bonhoefferUna dintre cele mai tulburătoare poezii pe care le-am citit şi auzit vreodată este Wer bin ich, de D. Bonhoeffer, scrisă în Tegel, temniţa unde a stat optsprezece luni. Am încercat o traducere (şi adaptare) după originalul german, cu un ochi la traducerea engleză. Nu este grand poetry, dar asta nu înseamnă că nu poate să emoţioneze profund, mai ales că vine de la un om atât de ancorat în realitate, dar şi în Dumnezeu.

P.S. Într-o viitoare postare voi include traducerea englezească  a lui J. B. Leishman şi un clip audio cu fragmente din poezie recitate.

Cine sunt?

Cine sunt? Mi se spune adesea
Că am păşit din celulă
Calm şi senin, cu pas ferm
Ca un stăpân din castelul său.

Cine sunt? Mi se spune adesea
Că vorbeam cu paznicii
Liber, prietenos, lămurit,
Ca şi când aş fi putut porunci.

Cine sunt? Mi se spune, de-asemeni,
Că am înfruntat acea zi nefastă
Netulburat, zâmbitor, mândru,
Ca unul obişnuit să învingă.

Sunt cu adevărat ce se spune despre mine că sunt?
Sau sunt numai ce eu cunosc despre mine?
Fără tihnă, plin de doruri, lânced, ca o pasăre în colivie,
Suflând greu, ca-n strânsoarea unor mâini nemiloase
Flămând de culori, de flori şi de triluri
Însetat de cuvinte blajine, de prezenţă umană
Spumegând de mânie faţă de samavolnicii şi ocări meschine
Frământat de aşteptarea unor lucruri măreţe
Neputincios, plin de griji pentru prieteni din depărtări nesfârşite
Istovit şi pustiu în rugăciune, în gânduri, în faptă,
Stins şi gata să-mi iau rămas-bun de la toate?

Cine sunt? Acesta ori celălalt?
Sunt astăzi cineva şi mâine un altul?
Sunt ambii deodată? Un prefăcut faţă de semeni
Şi faţă de mine un laş plin de vaiete şi bun de dispreţ?
Sau a mai rămas încă în mine ceva asemănător unei oşti zdrobite,
Care fuge răvăşită de pe câmpul unei biruinţe deja câştigate?

Cine sunt? Întrebări singuratice îşi râd crud de mine.
Cine sunt, Tu mă ştii, Doamne, sunt al Tău!

Wer bin ich?

Wer bin ich? Sie sagen mir oft,
ich träte aus meiner Zelle
gelassen und heiter und fest
wie ein Gutsherr aus seinem Schloß.

Wer bin ich? Sie sagen mir oft,
ich spräche mit meinen Bewachern
frei und freundlich und klar,
als hätte ich zu gebieten.

Wer bin ich? Sie sagen mir auch,
ich trüge die Tage des Unglücks
gleichmütig, lächelnd und stolz,
wie einer, der Siegen gewohnt ist.

Bin ich das wirklich, was andere von mir sagen?
Oder bin ich nur das, was ich selbst von mir weiß?
Unruhig, sehnsüchtig, krank, wie ein Vogel im Käfig,
ringend nach Lebensatem, als würgte mir einer die Kehle,
hungernd nach Farben, nach Blumen, nach Vogelstimmen,
dürstend nach guten Worten, nach menschlicher Nähe,
zitternd vor Zorn über Willkür und kleinlichste Kränkung,
umgetrieben vom Warten auf große Dinge,
ohnmächtig bangend um Freunde in endloser Ferne,
müde und zu leer zum Beten, zum Denken, zum Schaffen,
matt und bereit, von allem Abschied zu nehmen?

Wer bin ich? Der oder jener?
Bin ich denn heute dieser und morgen ein anderer?
Bin ich beides zugleich? Vor Menschen ein Heuchler
und vor mir selbst ein verächtlich wehleidiger Schwächling?
Oder gleicht, was in mir noch ist, dem geschlagenen Heer,
das in Unordnung weicht vor schon gewonnenem Sieg?

Wer bin ich? Einsames Fragen treibt mit mir Spott.
Wer ich auch bin, Du kennst mich, Dein bin ich, o Gott!

Gedicht aus: Widerstand und Ergebung von Dietrich Bonhoeffer
Broschiert – 234 Seiten – Gütersloher Verlagshaus 2002


Experimentul meu, început AICI, s-a soldat cu traducerea integrală a poeziei. Ligia ne-a dat continuarea, până la final. Acest ultim fragment a fost tradus şi de mine. De menţionat şi încercarea Sabinei (un fragment la final).

Călătorul întârziat

Începutul, în varianta mea

Un cer de plumb; ploua turbat, cu picuri mari şi grei.

Sus, la fereastră, ai lui Noe fii veghează câteşitrei.

„Jivinele-au intrat! Ce văd? sări Iafet vioi.

La uşă cine bate oare, vrând să-l luăm cu noi?”

„Să scape singur, de-o putea, prinse a râde Ham.

Suntem prea mulţi, loc nu mai e! De ce atât tam-tam?”

***

Traducere, până la final, în varianta Ligiei

Loveşte iar! Ce sunet de copite nărăvaşe,

Şi ce miresme dinspre el ne-nvăluie gingaşe…”

„Destul acum! Cumva de tata-aude zarva asta,

Să îl primim, să-l primenim, pe noi cade năpasta!”

Într-adevăr, de undeva se-aude-acuma Noe:

„La uşă bate cineva – să intre daţi-i voie.”

***

Îi strigă Ham, spre fraţii săi să tacă semn făcând:

„Ba nu, e doar Iafet ce bate cuie-ntr-un intrând.”

Dar Noe: „Ăsta-i sunet de copită, măi băieţi.”

„Ei aş, sunt doar rafalele de ploaie pe pereţi.”

Cu greu pe punte urcă bătrânul şi priveşte-

Şi-şi smulge barba, alb e ca varul când şopteşte:

„Priviţi, priviţi! Se-ntoarce,-o ia la trap… oh, iată-l dus!

Frumos vă mai purtarăţi, feţii mei, nimic de spus!

Nici de-aş putea s-alerg să-l chem, el n-ar  veni-napoi;

Dispreţ, atâta doar e drept să aibă pentru noi.

O, mândru animal, hain mi te lăsară-n drum;

Ci staul unde vei găsi, şi iesle, de acum?

***

O tu, cu coama ninsă şi cu scânteieri în trap,

Cu gâtul ca un val sculptat sub nobilul tău cap…

Dureri ascunse şi-ndelungi Pământul va-ndura

Până ce staulul şi ieslea iar te vor vedea,

Pe-ntunecate şi piezişe căi vom rătăci

Puterea ca o floare uscată ne va fi;

Şi toţi te-or blestema, o, Ham, dincolo de mormânt,

Căci fără Unicorn, de-acum, umbla-vom pe Pământ.”

Finalul, în varianta mea

Copite iuţi, coamă de nea, pe gâtul arcuit

Şi nări ce freamătă sireap gonesc spre asfinţit.

Vai, plugul timpului ce-adânc în inimi va brăzda

Până ce-n staul şi la iesle iarăşi te-om afla.

Pe-ntunecoase şi piezişe căi vom pribegi,

Iar floarea stirpei lui Adam amar s-o ofili.

Pe tine, Ham, întreg pământ cumplit te-o blestema,

Căci Unicornul a rămas afar’, din vina ta!

Fragment, în varianta Sabinei

„Din partea mea, îşi spuse Ham, n-are decât să bată!

Şi-aşa suntem înghesuiţi. Und’ vrea să mai încapă?”

„Întruna bat copitele şi tună la intrare

Dar tot de’acolo”- simţi Sem, „vin dulci, îmbietoare,

Miresme.” „Taci, tu măcar! Vrei să-l trezeşti pe tata?

Că de-află ce-i la uşa lui, cu tihna noastră-i gata.”

P.S. Sabina, numele românesc al lui Shem este Sem. Ai lipsit de la lecţiile de şcoală duminicală? :) J/k!


Mulţumesc tuturor celor ce au răspuns apelului meu în legătură cu Povestirile lui Chaucer. Le răsplătesc eforturile cu nişte fragmente din Prolog. Unul despre maica-stareţă şi unul despre diacul din Oxford. (Some things never change) :)

La final puteţi citi (sau măcar încerca să citiţi) fragmentul despre stareţă în engleza lui Chaucer. :)

Şi-apoi o maică STAREŢĂ era.
Sfios zâmbea ea pururi, cu sfinţie,
Şi nu jura decât pe Sânt Elie;
Cânta la slujbe dumneaei – minune…
Cucernic ce ştia pe nas să-ngâne
Măicuţa Eglantina. Şi-apoi încă,
Grăia simandicos pre limba frâncă,
Cum o-nvăţau la Stratford cu dichis
Căci nu ştia frânceasca din Paris.
La mese-avea aleasă-apucătură:
N-ar fi scăpat un dumicat din gură
Şi nu-ntingea adânc cu deştu-n zeamă;
Iar când ducea sub nas, băga de seamă
Un strop să nu cumva pe piept să-i pice.
Purtare-aleasă o făcea ferice.
Pe buze se ştergea aşa de tare
De nu lăsa nici umbră de unsoare
În băutură din potir, când bea;
Şi gingaş din bucate ciugulea.
Alene cunoştea să se compoarte,
Cu farmec mult şi cu mişcări învoalte.
Se străduia măicuţa să „imite”
De pe la curte feţele cinstite
Ca toţi să-i dovedească plecăciune.
De fire ei vorbind, putem a spune
Că mult era miloasă dumneaei:
Să fi văzut un şoarec mort, alei!
Sau sângerat în cursă, păi bocea…
Şi-avea căţei o droaie de-i hrănea
Cu lapte şi colac şi cu pârjoală,
Cum mai plângea dacă-i murea de boală
Vreun dolofan, sau de-l croiai cu-o joardă…
Atât era la inimă de caldă.

Şi un DIAC DIN OXFORD am zărit,
În logică de fraged pedepsit.
Ca grebla era gloaba lui de cal,
Ci supt era la chip şi supt la burtă.
Rărită rău era jiletca-i scurtă,
Căci de-ale lumii nu voia să ştie
Şi nu-i luase încă parohie.
La căpătâi mult îi erau mai drage
Din piele neagră-au roşie hârţoage
De Aristot şi-a sa filosofie
Decât scumpeturi, scripcă sau cinghie.
Măcar că filosof era, de viţă,
Nu-i zornăiau mulţi galbeni în lăcriţă;
Iar de-i făceau de bani prieteni parte,
Îi da pe cărţi să ca să-nveţe carte
Şi se ruga să-i apere de boli
Pe cei ce-l ajutau să stea prin şcoli.
Era-nsetat de slovă, şi mintos:
N-ar fi zvârlit o vorbă de prisos
Ci îşi rostea cuvântul cu măsură,
Pe scurt, dar greu de tâlc şi-nvăţătură
Şi de virtutea cea moralicească:
Şi foarte-i mai plăcea să dăscălească.

Portretul stareţei în engleza lui Chaucer
(de pe vremea când la noi abia se întemeiaseră Ţările Române)

Ther was also a Nonne, a Prioresse,
That of hir smylyng was ful symple and coy;
Hire gretteste ooth was but by Seinte Loy;
And she was cleped madame Eglentyne.
Ful weel she soong the service dyvyne,
Entuned in hir nose ful semely,
And Frenssh she spak ful faire and fetisly,
After the scole of Stratford atte Bowe,
For Frenssh of Parys was to hire unknowe.
At mete wel ytaught was she with alle:
She leet no morsel from hir lippes falle,
Ne wette hir fyngres in hir sauce depe;
Wel koude she carie a morsel and wel kepe
That no drope ne fille upon hire brest.
In curteisie was set ful muchel hir lest.
Hir over-lippe wyped she so clene
That in hir coppe ther was no ferthyng sene
Of grece, whan she dronken hadde hir draughte.
Ful semely after hir mete she raughte.
And sikerly she was of greet desport,
And ful plesaunt, and amyable of port,
And peyned hire to countrefete cheere
Of court, and to been estatlich of manere,
And to ben holden digne of reverence.
But, for to speken of hire conscience,
She was so charitable and so pitous
She wolde wepe, if that she saugh a mous
Kaught in a trappe, if it were deed or bledde.
Of smale houndes hadde she that she fedde
With rosted flessh, or milk and wastel-breed.
But soore wepte she if oon of hem were deed,
Or if men smoot it with a yerde smerte;
And al was conscience and tendre herte.


unicorn

Ştiaţi că C. S. Lewis a scris şi poezie la viaţa lui? Atât înainte de convertire, cât şi după. Sora mea cea mai mică îmi trimite această splendidă poezie pe care a găsit-o într-o antologie.

Pentru cei care ar putea avea dificultăţi de interpretare, o cheiţă: unicornul este singurul animal fabulos nezămislit de frica omenească. Potrivit imaginarului medieval unicornul este un animal solitar, bun, pur şi de o mare frumuseţe. Numai că puţini pot să-l admire, fiindcă este greu de prins. Totuşi, el poate fi îmblânzit de o fecioară. La vederea ei, unicornul se apropie, îşi pune capul în poala ei şi adoarme. Acestea şi alte caracteristici au făcut ca unicornul să fie folosit ca simbol al lui Hristos (care se întrupează  prin Sfânta Fecioară). Lewis se foloseşte de acest simbolism pentru a scrie o poezie care mie mi se pare foarte reuşită.

THE LATE PASSENGER

The sky was low, the sounding rain was falling dense and dark,

And Noah’s sons were standing at the window of the Ark.

The beasts were in, but Japhet said, ‘I see one creature more

Belated and unmated there come knocking at the door.’

‘Well let him knock,’ said Ham, ‘Or let him drown or learn to swim.

We’re overcrowded as it is; we’ve got no room for him.’

‘And yet it knocks, how terribly it knocks,’ said Shem, ‘Its feet

Are hard as horn – but oh the air that comes from it is sweet.’

‘Now hush,’ said Ham, ‘You’ll waken Dad, and once he comes to see

What’s at the door, it’s sure to mean more work for you and me.’

Noah’s voice came roaring from the darkness down below,

‘Some animal is knocking. Take it in before we go.’

Ham shouted back, and savagely he nudged the other two,

‘That’s only Japhet knocking down a brad-nail in his shoe.’

Said Noah, ‘Boys, I hear a noise that’s like a horse’s hoof.’

Said Ham, ‘Why, that’s the dreadful rain that drums upon the roof’

Noah tumbled up on deck and out he put his head;

His face went grey, his knees were loosed, he tore his beard and said,

‘Look, look! It would not wait. It turns away. It takes its Right.

Fine work you’ve made of it, my sons, between you all to-night!

‘Even if I could outrun it now, it would not turn again

- Not now. Our great discourtesy has earned its high disdain.

‘Oh noble and unmated beast, my sons were all unkind;

In such a night what stable and what manger will you find?

‘Oh golden hoofs, oh cataracts of mane, oh nostrils wide

With indignation! Oh the neck wave-arched, the lovely pride!

‘Oh long shall be the furrows ploughed across the hearts of men

Before it comes to stable and to manger once again,

‘And dark and crooked all the ways in which our race shall walk,

And shrivelled all their manhood like a flower with broken stalk,

‘And all the world, oh Ham, may curse the hour when you were born;

Because of you the Ark must sail without the Unicorn.’

P.S.

Dacă mai aveam nevoie să mă conving că nu sunt un traducător talentat pentru poezie, mi-am încercat dinţii pe primele trei distihuri. Ceva-ceva a ieşit. Nu mare scofală. Voilà

Călătorul întârziat

Un cer de plumb; ploua turbat, cu picuri mari şi grei.

Sus, la fereastră, ai lui Noe fii veghează câteşitrei.

Jivinele-au intrat! Ce văd? sări Iafet vioi.

La uşă cine bate oare, vrând să-l luăm cu noi?

Să scape singur, de-o putea, prinse a râde Ham.

Suntem prea mulţi, loc nu mai e! De ce atât tam-tam?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,615 other followers