Jurnal de Egipt



Azi a fost ultima zi a conferinţei, dar n-am apucat încă să povestesc nimic despre penultima zi, în care am avut parte de un tur cultural finalizat cu o cină pe Nil (într-un vas trietajat).

Nu cred că aspectele tehnice (de management al şcolii) interesează pe cititori, aşa că voi povesti lucrurile mai „suculente” care mi-au atras atenţia.

Între prezentările de astăzi s-a remarcat în mod net cea a lui Peter Kuzmič. Deşi n-a fost un punct important în speech-ul său, am reţinut o critică severă (şi cât se poate de justă) faţă de modul în care şi-au onorat unii bursieri Langham din România angajamentul de a se întoarce în ţară şi de a lucra în domeniul educaţiei teologice. Fiindcă sunt român, a trebuit să recunosc (nu fără o considerabilă jenă) că ceea ce a făcut organizaţia lui John Stott pentru aceşti români care n-au mai revenit în patria mumă este o „failed investment” (citat din P.K.).

Una peste alta, mă şi întreb: a făcut cineva vreodată o analiză a modului în care au evoluat profesional bursierii Langham? Ştiu că există oameni care şi-au onorat promisiunea şi care aduc un suflu proaspăt în şcolile teologice româneşti. Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

Cred că rolul cel mai important al acestor întâlniri este conectarea oamenilor din diferite zone ale lumii. Am avut prilejul de a vorbi pe îndelete cu participanţi din Palestina, Cehia, Pakistan, Belgia şi Polonia. Deşi nu mă socoteam o persoană tocmai ignorantă, a trebuit să dezvăţ multe idei preconcepute despre Orientul Mijlociu.

Să povestesc acum câte ceva despre turul nostru în Cairo. Deocamdată nu pot ilustra cele scrise cu ajutorul fotografiilor, dar urmează şi ele.

Impresia cea mai puternică despre capitala Egiptului este că se dezvoltă necontrolat, într-un ritm prea alert pentru o gestionare satisfăcătoare. Zonele rezidenţiale luxoase alternează cu zonele sărace şi mizere.

Minaretele se ivesc la tot pasul, vechi şi noi, în toate stilurile arhitectonice, în funcţie de perioada istorică. Unele moschei sunt adevărate bijuterii. Altele dau lejer impresia de kitsch (instalaţii cu globuri multicolore şi tuburi fluorescente colorate ţipător).

Judecând oraşul după aspectul lui general, aş spune că urbea egipteană păstrează o decenţă pe care Occidentul a pierdut-o de multişor. Aici încă nu se simte nimic din atmosfera hedonistă pe care o emană, de pildă, reclamele agresive care capitonează clădirile Vienei. (E drept, în ultima vreme municipalitatea vieneză a mai jumulit penajul publicitar care făcea din acest oraş un fel de papagal multicolor dezgustător).

Totuşi, bat vânturi de schimbare. Tinerele umblă îmbrobodite, dar poartă jeans. În această privinţă Egiptul s-a emancipat. Din păcate, unele trenduri sunt regretabile: rata divorţurilor în rândul creştinilor evanghelici a crescut.

În privinţa religiei, mi-e clar că islamul joacă un rol fundamental în viaţa omului de rând. Nu ştiu cât de mult cred oamenii în preceptele islamului. Dar e clar că viaţa lor e structurată în mod decisiv în jurul riturilor religioase.

Forţa religiei nu e atestată doar de sutele de moschei şi minarete care domină linia oraşului şi care se întâlnesc la tot pasul, ci şi de chemările la rugăciune care se aud în fiecare seară din difuzoare.

Scutierii postaţi în Piaţa Eliberării (Tahrir) îşi fac rugăciunile în public, fie separat, fie în grupuri de 4-5, de o manieră care ar fi inacceptabilă în Europa. Pus în faţa unei astfel de scene, ajungi inevitabil să te întrebi: cum te raportezi la acest gest? Eşti de-acord cu manifestările religioase în spaţiul public? Întrebarea este cu două tăişuri. Probabil tindem să răspundem afirmativ, dacă suntem majoritari, şi negativ, dacă suntem minoritari.

Anunțuri

Iată că am reuşit finalmente să „sclipuiesc” câteva fotografii de pe CD-ul cu materialele conferinţei.

Precizez că participarea mea şi a colegului meu Ciprian Terinte la această conferinţă s-a realizat prin bunăvoinţa organizaţiei Overseas Council International, care a suportat integral costul deplasării. Cu ocazia vizitei la Seminarul Teologic Evanghelic din Cairo am văzut ce ajutor extraordinar este această organizaţie pentru şcolile teologice evanghelice din Orientul Mijlociu.

Postez mai jos câteva. Evident, cele mai interesante sunt încă pe cardul aparatului foto al colegului meu, C.T.

(P.S. Când l-am întrebat pe colegul meu cum de nu a luat şi cablul de transfer, mi-a replicat ceva din care am înţeles că avea deja prea mult bagaj. Ca Iliescu, atunci când sunt pus în situaţii care mă depăşesc din punct de vedere intelectual, „nu comentez”). :)))))

Sala de conferinţe a hotelului. La pupitru este Atef Gendy, rectorul Seminarului Teologic Evanghelic din Cairo, afiliat cu Biserica Prezbiteriană din Egipt.

La masa noastră se lucrează intens, precum se vede. În dreapta lui Ciprian Terinte este Bishara Awad, rectorul Colegiului Biblic din Betleem, de la care am primit în dar o excelentă carte despre istoria conflictului israelo-palestinian.

Carisma şi umorul lui Peter Kuzmič au fost sarea şi piperul acestor zile. Cine îl cunoaşte ştie de ce. 🙂

Un referat prezentat de Atef Gendy, rectorul ETSC, şcoală fondată de prezbiterieni în secolul XIX.

Fotografie de grup aproape de finalul conferinţei.

Altă perspectivă.


Am avut o zi plină, cu un excelent tur al capitalei, multe fotografii, şi o croazieră (cu cină) pe Nil. Din păcate, sunt prea obosit ca să-mi pot aduna gândurile de o manieră coerentă. Nu uitaţi, ne-am întors la hotel la 00.10. Afară încă se mai aud „şlagărele” de Ramadan, dar nu cred că voi avea probleme cu somnul.

Sper să revin cu o postare detaliată mâine. Fotografiile trebuie să mai aştepte până revenim în România.


Astăzi am avut deosebita onoare de a primi de la Bishara Awad, preşedintele seminarului biblic din Betleem, o splendidă carte scrisă de fratele său, Alex Awad: Palestinian memories: The Story of a Palestinian Mother and Her People.

Din păcate, cartea nu se mai găseşte de cumpărat pe amazon, dar este o lectură obligatorie pentru cei care vor să se pună la punct cu istoria conflictului israelo-palestinian. În momentul izbucnirii războiului arabo-israelian (1948), Alex Awad avea doar doi ani. Tatăl lui a fost ucis în timpul războiului, iar familia lui a trebuit să se refugieze din calea urgiei.

Cele 370 de pagini ale cărţii (într-o formulă grafică excepţională) conţin numeroase informaţii, nu doar de factură istorică, ci şi autobiografică. În perioada următoare intenţionez să parcurg cartea şi sper să am răgazul de a reveni cu detalii. Între timp, puteţi afla detalii despre autor pe site-ul lui.

Tot astăzi am aflat multe informaţii noi despre şcolile teologice din Orientul Mijlociu. Există atât de multe activităţi frumoase care au loc în Orientul Mijlociu, dar care sunt atât de puţin cunoscute.

Două referate foarte interesante au fost prezentate de Atef Gendy, preşedintele Seminarului Teologic Evanghelic din Cairo. Fiindcă nu pot intra în detalii, voi spicui câte ceva care mi-a atras atenţia şi care merită cunoscut.

Una dintre prezentările lui Atef Gendy a diagnosticat „trendurile” educaţionale care influenţează educaţia teologică în Orientul Mijlociu.

Evaluată global, educaţia (seculară) în Orientul Mijlociu nu arată prea bine. Gândirea critică sau cea analitică sunt descurajate, iar învăţământul este dominat de dictare, în detrimentul interacţiunii dintre studenţi. Principalele surse de informaţie ale studenţilor sunt notele de curs şi rezumatele. Se alocă prea puţin timp cercetării propriu-zise. Creativitatea nu preţuită.

Ca în România comunistă, se pune mare accent pe memorare şi pe reproducerea automată a informaţiilor, fără o procesare critică. Foarte interesant (şi îngrijorător), există o tendinţă de a introduce religia (mai exact, islamul) şi valorile islamice în toate aspectele vieţii. Învăţământul public nu este interesat de promovarea limbilor străine. Altfel spus, dacă vrei să ţii un popor într-o stare de îndobitocire, blochează-i accesul la sursele de informare străine. O limbă străină deschide orizonturi atât de largi, încât regimurile cu apucături totalitare nu vor să-şi bată singure cuie în talpă cu astfel de politici educaţionale.

Fie că vor sau nu, seminarele teologice evanghelice din Orientul Mijlociu sunt afectate de tendinţele generale din învăţământul de stat. N-am fost prea surprins să descopăr că plagiatul este o practică obişnuită în rândul studenţilor de la teologie. Dacă nu eşti obişnuit să gândeşti critic din liceu, cum poţi să produci o cercetare originală în primul an de facultate? De altfel, tendinţele de plagiat (în forma uşoară) sunt prezente şi în şcolile teologice din România.

Din cauza contextului islamic în care se găsesc, studenţii la teologie nu se simt prea în largul lor atunci când sunt confruntaţi cu întrebări critice (despre Dumnezeu, Biblie etc.). Celor mai mulţi le-ar plăcea să creadă că Biblia a picat din cer – cumva, în mod similar Coranului. (Evident, musulmanii nu cred despre Coran că a picat din cer, dar se comportă cu el de parcă aşa ar sta lucrurile).

Tot din cauza contextului islamic, studenţii creştini sunt mai degrabă intoleranţi faţă de cei care au opinii sau înţelegeri teologice diferite de ale lor. În privinţa teoriei despre inspiraţia Scripturii sau statutul femeii, studenţii „concurează” cu islamiştii. Fiindcă nu cunosc suficient de bine limba engleză, adesea nu se pot informa din surse adecvate.

(În paranteză fie spus, cunosc cel puţin un universitar din mediul teologic neoprotestant românesc care susţine o teorie de-a dreptul fantastă [dacă nu complet aberantă] despre inspiraţia Scripturii şi care consideră că locul femeii este la cratiţă. Ca să nu mai spun că nu cu mult timp în urmă mi-a ajuns la urechi părerea unui cunoscut pastor român – dintr-o influentă biserică românească din diaspora – care se declara oripilat că a trebuit să zboare cândva cu un avion pilotat de o femeie… De precizat că surghiunirea femeii de la manşă la cratiţă era făcută de la amvon, nu în particular. Iată cum, scumpii noştri păstori, în loc să predice Evanghelia, predică… „avioane”).

Ce probleme afectează seminarele din Egipt? Deoarece educaţia în universităţile de stat este puternic subvenţionată, oamenii au tendinţa de a crede că educaţia în sine este ieftină. Bisericile şi credincioşii au tendinţa de a crede că viaţa de pastoraţie este în sine un sacrificiu atât de mare, încât acesta merită răsplătit printr-o bursă integrală pe tot parcursul formării teologice. Aţi mai întâlnit undeva această mentalitate? Ca peste tot în lume, oamenii sunt mai dispuşi să doneze bani unui orfelinat sau unei organizaţii de reabilitate socială decât instituţiilor de învăţământ teologic.


Prima dimineaţă petrecută în Cairo. După micul dejun decidem că trebuie să facem o plimbare pe străzile din apropierea hotelului. Deşi e doar ora 10, zăduful este puternic. Ne vom plimba atât cât or să ne ţină picioarele. După nici câteva sute de metri deja apar primele broboane de sudoare pe frunte…

Circulaţia pe artera principală este năucitoare. Ceva în înfăţişarea noastră spune că nu suntem de prin partea locului. Aproape fără excepţie, taximetriştii care trec pe lângă noi se simt datori să ne claxoneze, ca să ne atragă atenţia că putem beneficia de serviciile lor. Nu ne obosim să dăm semne că, de vreme ce umblăm agale pe jos la ora asta, nu suntem interesaţi de o călătorie cu taxiul.

Unele zone prin care trecem sunt mai degrabă mizere. Altele, dimpotrivă, trădează afluenţă economică. Firmele occidentale sunt la tot pasul. Nu puteau să lipsească McDonald’s, KFC, Nike etc.

După o oră suntem deja obosiţi de căldură şi de mers. Desigur, traversarea străzilor se face conform uzanţei locale: te uiţi în stânga, în dreapta şi te avânţi nebuneşte printre maşini. Parcurgi o treime din stradă, te opreşti, te uiţi iar în jur şi tot aşa. La un moment dat, fiindcă ne cam lipseşte dexteritatea, aşteptăm până apare un localnic experimentat şi îl imităm sincron (cu toate riscurile de rigoare).

Moscheile, cu minaretele lor suple, se întâlnesc la tot pasul. Seara, din difuzoare se aud surate din Coran psalmodiate plângăreţ de cantori. Lumea intră şi iese din moschee cam cum se întâmplă în România în bisericile ortodoxe. Mulţi tineri.

Ne-am întors numai bine ca să ne pregătim pentru prânz şi pentru prima sesiune a conferinţei. Avem ocazia să întâlnim oameni din tot Orientul Mijlociu. Nu ştiam că există un seminar evanghelic la Betleem. De fapt, ar trebui să ne fie ruşine, ca evanghelici, că nu ştim mai nimic despre fraţii noştri palestinieni, ale căror voci sunt practic ignorate de publicaţiile „sioniste” creştine

Bishara Awad, preşedintele Bethlehem Bible College (chiar din Betleem, Cisiordania) ne povesteşte câte ceva despre ocupaţia israeliană şi despre interpretările abuzive ale Scripturii, practicate de cei care consideră Biserica un soi de paranteză neglijabilă în planurile lui Dumnezeu cu privire la poporul ales, Israel.

O conferinţă importantă menită să reducă efectele spălării creierelor în rândul evanghelicilor (mai ales cei americani) care dau impresia că existenţa statului modern Israel trebuie realizată printr-un soi de purificare etnică a zonei (de orice rămăşiţă palestiniană) se intitulează Christ at the checkpoint.

Deşi am făcut multe fotografii astăzi, nu pot posta nimic, fiindcă nu le pot descărca în laptop…

Gata, fug la somn. Nu sunt prea sigur că voi putea să dorm, fiindcă de undeva se aude muzică. Prin vecini se dă un bairam de Ramadan…


În aeroport suntem aşteptaţi de un funcţionar de la hotel care ne dă pe mâna unui şofer de microbuz. Uitându-mă la modul în care Faez (şoferul) ne pune bagajele în maşină, îmi dau seama că suntem în perimetrul bacşişului. De altfel, micul ghid de călătorie pe care l-am primit în avion ne şi avertizează asupra acestui aspect de căpătâi al savoir-faire-ului egiptean (de fapt, oriental). Totuşi, când nu ai parte de temenele şi politeţuri menite să te uşureze de un ciubuc, eşti întâmpinat cu răsteli şi arţag. Funcţionarul de la care trebuie să luăm viza de intrare se poartă cu noi ca un sergent cu noii recruţi.

De la şofer aflăm că egiptenii sunt în perioada Ramadanului. El e creştin (copt), deci nu posteşte. Tot el ne spune hâtru că populaţia capitalei creşte exponenţial. „Aici nu avem nevoie de Viagra. Aici avem nevoie de antiviagra”. Povestim despre Mubarak, revoluţie şi aspiraţiile poporului egiptean.

Ajungem la hotel şi ne resemnăm cu faptul că hamalii iau temporar ostatice bagajele noastre. Etica mea egalitaristă este împotriva distincţiei „domni”-„hamali”, dar mă tem că n-am de ales.

După o jumătate de oră în care ne tragem sufletele, decidem să ieşim la o scurtă plimbare de recunoaştere, în jurul hotelului. E aproape 7 seara, dar afară e zăpuşeală. Ciprian simte zăduful mai rău decât mine.

Atmosfera oraşului în zona prin care ne plimbăm e un amestec straniu de dolce farniente (la trecătorii) şi hustle and bustle & rat race (la şoferii care gonesc nebun pe şosele şi claxonează scurt şi preventiv la tot pasul). Cei doi europeni care se plimbă agale pe trotuar (în speţă, noi) fac probabil ca peisajul să fie şi mai ciudăţel.

Nu prea sunt câini „bagabonţi”. Există în schimb destule pisici „bagaboante”. Mai famelice decât cele pe care le ştiu în România. La câte un colţ de stradă se vinde un lichid maro cu aspect dubios, ambalat în nişte pungi de plastic sigilate, asemănătoare unor burdufuri. Presupun că e ceva de băut, dar nu mă aventurez să întreb (şi nici să cumpăr).

Am intrat într-o zonă cu blocuri muncitoreşti. Arhitectură socialistă monotonă, obositoare, deprimantă. Trecem peste o linie de tramvai dezafectată şi auzim prin văzduhul încins ecourile unei rugăciuni care face aerul să vibreze în faptul serii: „Alaaaahu akbar! Alaaahu akbar!” Ne îndreptăm, curioşi, către mica hagie de unde vine chemarea. Câţiva musulmani evlavioşi, îmbrăcaţi în haine evlavioase (ca nişte halate) se duc la rugăciune.

Se înserează şi decidem să facem calea întoarsă, spre hotel, apoi ieşim într-un bulevard larg, presărat pe o parte cu diverse clădiri guvernamentale pătrăţoase şi pe cealaltă cu sinistre blocuri-turn trase la indigo, depersonalizate, şi aparent pustii. Pe bulevard se circulă ca pe Magheru (în Bucureşti), cu precizarea că pe Magheru nu mai vezi astăzi Dacia 1310 şi autobuze din ani 1970.

Ajungem la o intersecţie mare dominată de prezenţa unui minaret. Arhitectura ar fi frumoasă, dacă n-ar fi instalaţiile de pom care îl „împodobesc” şi câteva neoane cu roz bombon şi cu verde crud (fosforescent).

Dar deja au început să mă roadă sandalele (în ciuda caracterului lor canonice), iar Ciprian se declară semirăpus de zăduf, aşa că decidem să revenim de urgenţă la hotel. Soarele deja a apus, deci putem trage nădejde că ni se va servi cina la ora 20.00. Mâine este prima zi a conferinţei.

(Va urma)


Am plecat cu noapte în cap la Istanbul, nodul de comunicare către Orient. Atât cel Mijlociu, cât şi cel Îndepărtat. Fiindcă agenţia de voiaj ne-a anulat zborul de legătură pe care l-am rezervat iniţial, am fost repartizaţi la un zborul programat la o oră mai puţin convenabilă. Am aterizat la Istanbul la 7.10 şi am plecat de acolo la 13.20.

Lungimea aeroportului turcesc şi numărul de curse (circa 3-4) care decolează simultan la fiecare câteva minute sunt indicii grăitoare ale importanţei acestuia pentru traficul regional.

De îndată ce ai intrat în Turcia, Orientul prinde contur. Îţi dai seama de asta în primul rând după caracterul pestriţ al călătorilor care mişună în aeroport: musulmani îmbrăcaţi în haine tradiţionale (robă lungă şi turban), siluete feminine de culoare neagră care privesc lumea printr-o „ferestruică” îngustă decupată în văl, familii orientale „cu căţel şi purcel”, în frunte cu patriarhul (pe care îl recunoşti după lungimea şi culoarea bărbii impozante).

Ştiind că aşteptarea zborului de legătură va fi lungă, ne-am luat cu noi cărţi. Colegul meu Ciprian citeşte „despre frumuseţea uitată a vieţii” (pe care o descoperă prin intermediul ultimei cărţi a lui Andrei Pleşu), iar eu citesc cu nesaţ bolnăvicios însemnările zilnice ale lui Dudu Velicu, o cronică a intrigilor politice şi bisericeşti (termenii sunt interschimbabili) din perioada primilor ani ai comunismului în România.

La un moment dat, am proasta inspiraţie să propun un schimb de „cărţi”. Rezultatul este îl parcurg în viteză pe Pleşu, fiindcă descopăr că multe dintre articole publicate în volum le-am citit deja în presă. Odată ajuns la coperta patru a cărţii, îmi doresc să revin la suprarealismul magic (cu tentă răsăriteană) din jurnalul lui Velicu. Dar Ciprian este deja atât de cufundat în miezul evenimentelor descrise de Velicu (mai ales că patriarhul Nicodim se pregăteşte să facă o vizită la Moscova), încât ajungem să citim amândoi pe de Kindle, cot la cot. Dacă la începutul călătoriei eram cam la jumătatea primului volum, când ne apropiem de Cairo regele deja a abdicat şi patriarhul Nicodim şi-a dat obştescul sfârşit.

Zborul către Cairo a fost mai lunguţ, cu un avantaj important: masa care ne-a fost servită a fost mai consistentă. Văzută de sus, capitala egipteană (circa 20 de milioane, cu tot cu zona metropolitană) se arată în toată aglomeraţia ei halucinantă. Peisajul e mai degrabă monocrom. Lipsa verdelui mi se pare neliniştitoare. Mă întreb cum se simte aerul la sol. Înainte de a pătrunde efectiv deasupra oraşului, vedem piramidele. Chiar şi de la această distanţă, sunt impresionante. Nădăjduiesc că vom reuşi să le vedem şi în mărime naturală, stând smeriţi la baza lor, nu privind la ele de sus, ca acum.

De cum ne îmbarcăm, ne dăm seama că suntem imersaţi într-o altă cultură, în care religia este mult mai prezentă în spaţiul public. Până să decolăm, din difuzoarele avionului se aude o rugăciune în arabă (afişată şi pe monitoare). La sfârşit pilotul spune ceva în arabă din care înţeleg doar „Inşallah”, pe care l-aş traduce prin „cu voia Domnului”.

(Va urma)