Carte



Hus

La Editura Oscar Print a apărut de curând volumul Scrieri despre credință (trad. Anca Irina Ionescu), cuprinzând selecții din opera preotului ceh ars pe rug la Konstanz, în 6 iulie 1415. Despre execuția acestuia Papa Ioan Paul II avea să afirme pe 18 decembrie 1999: „În pragul marelui jubileu al anului 2000, vreau să-mi exprim profundul regret în legătură cu moartea cruntă a lui Jan Hus.”

Mai jos puteți citi un fragment din ultima scrisoare a cărturarului ceh.

„Calea vieții mele se apropie încet de sfârșit și aceasta poate că este ultima mea scrisoare. Dar este mai bine să mori cu onoare, decât să continui să trăiești mai departe în nedreptatea lumii. Cel care se teme de moarte, pierde bucuria vieții, de aceea voi păși pe rug cu capul sus, căci teama este pierzania neamului omenesc. Credeți că adevărul învinge mai presus de orice, iar cel care este ucis va învinge.

În noaptea trecută am avut un vis foarte deosebit. Mi s-a arătat în el Isus Cristos pe cruce și mi-a spus: «Jan, așa cum li se poruncește oamenilor să asculte cele spuse în lucrurile îngăduite și de cinste, tot așa li se poruncește să se împotrivească, când trăiesc în potrivnicie cu poruncile mele, așadar, să nu-ți retractezi adevărul nici la ultima judecată, căci într-o zi adevărul va birui minciuna.»

Cuvintele lui vi le transmit și vouă pentru ca, în clipa în care vă voi părăsi, voi să stăruiți mai departe cu hotărâre în gândul nostru comun. Da, vor veni alți oameni care vă vor sili spre alte credințe, dar cea adevărată este numai una, cea înfățișată în Biblie, după care trebuie să se judece și țăranul nevoiaș, și papa însuși. Căci un țăran bun este mai presus și mai destoinic decât un episcop.

Cu moartea nu se termină nimic și nimic nu durează veșnic.”


C. Bădiliță tocmai mi-a trimit anunțul despre o altă lucrare pe care a publicat-o recent: Cele mai vechi texte despre apostolul Andrei.

Mai jos câteva fotografii primite de la traducător și informații despre carte.

DSC00973

***

„Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei, prezentate și traduse de Cristian Bădiliță, ilustrate de Marian Zidaru. la Editura Vremea, București. Volumul de față pune la dispoziția cititorilor români, de toate confesiunile, pentru prima data în cultura noastră, cele mai vechi texte despre fratele lui Petru, „cel dintâi chemat”, conform tradiției înrădăcinate în Evanghelia după Ioan. Volumul cuprinde un studiu amplu despre figura apostolului în Noul Testament, în Faptele lui Andrei, Faptele lui Andrei și Mathias, Faptele lui Petru și Andrei, hagiografia lui Grégoire de Tours, precum și în tradițiile folclorice românești. Partea a doua conține traducerea, însoțită de cca 250 note explicative și comentarii, a „Minunilor fericitului Andrei” de Grégoire de Tours (sec. VI). Partea a treia prezintă ediția latină a hagiografiei lui Grégoire de Tours. Volumul beneficiază de 34 planșe formidabile, realizate de marele artist Marian Zidaru, precum și de o paginare cu totul aparte, datorată directoarei Editurii Vremea, Silvia Colfescu.

DSC00969

Meritul principal în concretizarea acestui proiect îi aparţine doamnei Filofteia Pally, directoarea Complexului muzeal Goleşti, judeţul Argeş, care, împreună cu doamna Malvine Mocenco, m-a însoţit în această nouă aventură patristico-etnologică. De altfel, volumul face parte din planul de cercetare Muzeul Goleşti. Pentru Studiul introductiv am beneficiat de ajutorul bibliografic al prietenilor Emanuel Contac şi Alin Suciu, cărora ţin să le mulţumesc şi pe această cale. Mulțumiri speciale i se cuvin clasicistei Ioana Munteanu, care a corectat, salutar, versiunea latina. Mâine volumul va fi prezentat, cu toate informațiile necesare, pe site-ul Editura Vremea, unde va putea fi și comandat. Va costa cca 35 lei, la jumătate din cât ar costa în mod normal. Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat sa transform o carte clasică de patristică într-o adevărată bijuterie grafică.”

DSC00972


Am bucuria să anunț apariția în limba română a unei cărți-eveniment: traducerea biografiei lui C.S. Lewis, de A. McGrath.

Traducerea este semnată (și făcută) de Natan Mladin.

Nu cred să fi văzut înainte, în altă parte, fotografia aleasă pentru coperta românească. În orice caz, e o alegere foarte bună.

Felicitări amicului N. Mladin pentru traducere (și mai ales pentru foarte inspiratul subtilu al cărții). ;)

Lewis


O carte pe care o aștept cu mare interes de mai mult timp este lucrarea publicată recent de Ioan Florin Florescu la Editura Universității Al. I. Cuza din Iași. Mi-am comandat deja ieri un exemplar de la editură și îl aștept cu nerăbdare. Dacă obligațiile profesionale îmi vor îngădui, voi face o prezentare mai pe larg a lucrării într-o postare viitoare.

Deocamdată îl felicit pe autor, cu nădejdea că vom mai avea prilej să stăm la voroavă cu privire la istoria fascinantă a traducerii Sf. Scripturi în limba română.

1357

Mai jos câteva informații despre carte și autorul ei, preluate de AICI.

Descriere. Axate pe traducerile româneşti ale Scripturii din secolele al XVI-lea – al XVII-la (Tetraevanghelul de la Sibiu, ms. 45 BAR Cluj, ms. 4389 BAR, Biblia de la 1688), studiile din prezentul volum se remarcă atât prin complexitatea cercetării biblico-filologice, cât şi prin informaţiile noi pe care le aduc cu privire la tradiţia biblică românească. Volumul de faţă cuprinde o serie de studii şi articole care au stat la baza lucrării de doctorat în Filologie, cu titlul Literalism şi traducere liberă în tradiţia biblică românească, susţinută de autor la Universitatea din Iaşi, în anul 2011 şi apreciată de membrii comisiei doctorale cu distincţia summa cum laude.

Din cuprins: Semnificaţiile unei alegeri: cum a ajuns o ediţie protestantă a Septuagintei textul-sursă al primei Biblii româneşti; Când dezacordul nu mai este o greşeală: o licenţă stilistică în traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu; Împăraţi, regi şi crai în tradiţia biblică românească. Un caz de condiţionare politică în traducerea Bibliei; „Duhovnici” şi „farisei” în Tetraevanghelul de la Sibiu. Un caz de adaptare culturală după un model originat în cele mai vechi traduceri ceheşti ale Bibliei; Contribuţii cu privire la sursele Tetraevanghelului de la Sibiu

Despre autor. Ioan-Florin Florescu (n. 1970) este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi, preot misionar şi doctor în Filologie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; între 2009-2012 a fost cercetător ştiinţific în cadrul Centrului de Studii Biblico-Filologice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, co-fondator şi secretar de redacţie al publicaţiei Biblicum Jassyense. Romanian Journal for Biblical Philology and Hermeneutics. Este coautor al volumului Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars IX – Paralipomenon I, Paralipomenon II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011 şi unul dintre coordonatorii proiectului Septuaginta, 8 vol., Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, 2004-2011. Împreună cu Adrian Muraru a fondat la Editura Polirom colecţia bilingvă „Tradiţia creştină”. Din 2011 locuieşte în Scoţia, Marea Britanie.


După o lungă pauză am reluat lectura memoriilor lui C. Argetoianu și am ajuns la începutul anilor ’30 (Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 09, partea a VIII-a, 1930-1931). Fără a avea pretenții de istoric, consider jurnalul lui Argetoianu o carte de căpătâi pentru înțelegerea istoriei României interbelice.

Sunt cu lectura la anul 1930, în vremea Restaurației. Regele Carol II a „picat din cer” cu aeroplanul și se încearcă formarea unui guvern extraparlamentar. Încrederea lui Argetoianu în regimul parlamentar va fi atins un minim istoric, fiindcă iată ce îi scria regelui proaspăt restaurat, într-un memoriu:

„Regimul pseudo-democratic sub care trăim a distrus ierarhia valorilor nesocotind munca, cinstea şi competenţa în favoarea intereselor electorale şi consideraţiilor de gaşcă; a zdruncinat adânc principiul autorităţii de Stat subordonând toate actele de guvernământ intereselor celor mai meschine de partid; a slăbit în fine la extrem sentimentul răspunderii publice, prin impunitatea asigurată tuturor ca să se poată salva partizanii şi prin declinarea spiritului de iniţiativă, diluare datorită sporirii neîncetate a funcţiilor şi funcţionarilor. […] Funcţiile politice au ajuns să fie simple sinecuri destinate să procure traiul sau luxul (după categorii) oamenilor devotaţi şi protejaţilor acestora.”

Dacă ne uităm la clasa politică actuală, la parlamentarii corupți, chemați pe bandă rulantă la DNA, la decizia scandaloasă a guvernului Ponta de a reduce bugetul Departamentului Național Anticorupție, avem motive să credem că România de astăzi seamănă izbitor de mult, în anumite privințe, cu cea interbelică.

Mă întreb cum trebuie să fi arătat Parlamentul interbelic dacă Argetoianu a ajuns să considere că parlamentul, instituția care definește democrația, este o pacoste!

„Un asemenea Guvern vremelnic, cu un program de realizat, definit şi mărginit, ar urma să funcţioneze fără Parlament şi mai ales fără piedicile partidelor. Partidele ar trebui dizolvate căci acţiunea lor asupra maselor, în opoziţie, este tot atât de dăunătoare ca acţiunea lor la Guvern. […] Dar putem garanta consensul Poporului care în unanimitatea lui cere să fie scăpat — în afară de orice consideraţie de ordin politic sau economic — de pacostea parlamentarismului şi de boala electoralitei.”

Dar să lăsăm pacostea parlamentarismului și să trecem la rege, care avea să devină el însuși o pacoste pentru România, odată cu întoarcere Elenei Lupescu.

„În lunga mea carieră am cunoscut oameni de tot felul; n-am întâlnit niciodată însă o fire mai imprecisă, mai sucită, mai schimbătoare — o lipsă atât de totală de armătură morală şi de legătură între concepţie şi execuţie. […]

Am văzut pentru prima dată pe Prinţul Carol la Viena. Eram secretar la Legaţia de acolo; Prinţul împlinise 9 ani şi a venit cu Regele Carol I, să fie prezentat împăratului Franz-Joseph. M-am dus cu ministrul Emil Ghica la gară să îi primim. Regele României Mici călătorea în condiţii mult mai modeste ca Regele României Mari: un vagon agăţat de acceleratul ordinar. Nu văzusem pe Prinţul Carol niciodată; pe când salutam pe Rege, care, binevoitor cum era, s-a întreţinut un moment cu noi, copilul lipise nasul de geamul uşii care da pe peron şi urmărea cu atenţie încordată evoluţia locomotivelor. Protocolul cerea să salut şi pe Alteţa Sa Regală; m-am apropiat de uşă — în acelaşi timp colonelul Baranga, aghiotantul Regelui, a înşfăcat pe Prinţ de umeri, l-a întors spre mine şi s-a răstit la el: ʻDobitocule, nu cunoşti pe Domnul?ʼ Dobitocul s-a uitat în ochii mei, n-a spus o vorba şi mi-a scos o limbă de un cot! Din fericire scena se petrecuse iară martori; obişnuit cu eticheta Curţilor Străine şi mai ales cu cea de la Viena, am rămas înmărmurit de ʻmaniereleʼ de la Bucureşti — şi am trecut mai departe.

A doua întrevedere a avut loc tot la Viena după câţiva ani. De data asta Prinţul Carol trecea — dacă nu mă înşel spre Sigmaringen — cu mamă-sa, Principesa Maria şi cu Principesele Elisabeta şi Mignon. Era în vremea eroică a automobilismului, eram însărcinat cu afaceri şi m-am dus cu automobilul meu, un Mercedes splendid pentru acele vremuri, sa iau Familia Princiară de la Staatsbahnhof şi să o duc la Westbahnhof de unde trebuia să continue călătoria. Cum a văzut automobilul, Prinţul Carol — ajuns băiat de vreo 16 ani — s-a repezit lângă şofer, s-a vârât între volan şi aparatele de reglaj, s-a agăţat de toate manivelele şi a început să ne ceară mie şi mecanicului lămuriri după lămuriri asupra fiecărei piese. O adevărată patimă îi lucea în ochi, nimic alt în afară de maşină nu mai exista pentru el. ʻOh, Carol adore les automobilesʼ, mi-a explicat Principesa Maria; se vedea şi fără explicaţie. Multă vreme, viitorul şi cel de-al treilea Rege al României, mi-a rămas caracterizat prin cele două trăsături — una fizică: limba scoasă de un cot, alta morală: vocaţia de mecanic.”


Vaisamar:

Not long ago I finished reading this informative book which I recommend to all conscientious students of NT Greek.

Originally posted on Biblical and Early Christian Studies:

NTLE

2014.11.19 | Chrys C. Caragounis. New Testament Language and Exegesis: A Diachronic Approach (WUNT I/323). Tübingen: Mohr Siebeck, 2014. pp. xiii + 409. Cloth. ISBN: 9783161527647

Reviewed by Emanuel Conțac, Theological Pentecostal Institute of Bucharest.

Many thanks to Mohr Siebeck for providing a review copy.

Readers familiar with Chrys Caragounis’ landmark book The Development of Greek and the New Testament will find new and engaging contributions in the latest volume published by the Lund-based NT scholar. Caragounis, arguably the most energetic advocate of diachrony applied to the study of what is conventionally called “NT Greek”, presents new evidence in defense of the basic tenet that the Greek of the NT should not be studied in isolation from the later Greek, because the history of the language is more organic and interconnected than is usually believed.

The book is divided into two large sections, the first of which (“The Scope and Importance…

View original 1,900 more words


Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.

Pagina următoare »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,515 alți urmăritori