Filipeni



Citind astăzi din Filipeni 2:20, am avut o strângere de inimă.

Apostolul Pavel constată că în afară de Timotei nu mai are pe nimeni altcineva care să gândească atât de asemănător cu el (i.e. apostolul).

Termenul pe care îl foloseşte este ἰσόψυχον, isopsychon, întâlnit numai aici în NT (cf. Ps. 54:14 în Septuaginta) şi destul de greu de tradus.

Vulgata foloseşte unanimem (adică un-animis), iar KJV foloseşte likeminded.

(Ce-au făcut traducătorii români cu acest termen nu mă interesează deocamdată).

Constat că da, suntem toţi fraţi în credinţă, dar trebuie să acceptăm că nu suntem isopsychoi. Nu gândim în toate privinţele la fel. E greu să-ţi găseşti adesea un „tovarăş de idei”, fiindcă nu suntem compatibili idealiceşte. Din păcate, unii oameni devin ultimativi şi cer, în virtutea înfrăţirii de credinţă, ceva de genul: aut ἰσόψυχον, aut nihil!

Îl înţeleg perfect pe C.S. Lewis, care scria în Surprins de bucurie:

De aceea, dacă prieteniile au fost de departe principala sursă a fericirii mele, cunoştinţele sau societatea lărgită n-au însemnat niciodată prea mult, şi nu pot pricepe de ce şi-ar dori cineva să cunoască mai mulţi oameni decât cei care i-ar putea fi prieteni adevăraţi.

De fapt, Lewis pricepe foarte bine de ce şi-ar dori cineva să cunoască mai mulţi oameni!

Răspunsul este: „din interes”, căci iată ce scrie în aceeaşi carte:

Spiritual vorbind, elementul fatal din viaţa şcolii, care o domina aproape în întregime, era lupta socială; preocuparea de căpătâi era să reuşeşti, să parvii sau, odată ajuns în vârf, să rămâi acolo. Desigur, foarte adesea această preocupare se întâlneşte şi în viaţa de adult; dar nu am văzut încă o societate de adulţi care să fi cedat acestui impuls într-o asemenea măsură. Din el, atât la şcoală, cât şi în lume, izvorăsc tot felul de josnicii; linguşirea celor plasaţi câteva trepte mai sus, cultivarea prieteniilor cu cei pe care nu strică să-i cunoşti, abandonarea rapidă a prieteniilor care nu mai ajută la ascensiune, disponibilitatea de a lua parte la blamarea celor nepopulari, motivaţia ascunsă din spatele fiecărei acţiuni.

Anunțuri

Cunosc câţiva oameni pentru care, din nefericire, a trăi este un act eroic, o sforţare titanică, un travaliu. Oameni care socotesc că a muri este un câştig. Viaţa i-a surmenat în aşa măsură, încât nu-şi mai doresc să o păstreze. Unul dintre ei a încercat chiar să şi-o ia. Din fericire, n-a reuşit.

Chiar dacă nu ne place să recunoaştem asta, există printre noi mulţi Iovi care se întrebă, asemenea celui biblic: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce sufere, şi viaţă celor amărâţi la suflet, 21 care aşteaptă moartea şi nu vine; măcar că o doresc mai mult decât o comoară, 22 care n-ar mai putea de bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul?”

Colegii mei pastori îmi dau uneori de înţeles că sunt un şoarece de bibliotecă al cărui singur orizont sunt cărţile. Că n-aş şti că „viaţa [cu toate zbaterile şi pulsaţiile ei dureroase] e în altă parte”. Cum s-ar spune, sunt un soi de Siddhārtha care încă n-a apucat să cadă din turnul de fildeş al cărţii în brazdele necruţătoare ale vieţii celei „adevărate”… Nu se gândesc că foarte adesea oamenii se suie în turnul de fildeş al cărţii tocmai fiindcă ştiu ce înseamnă să fii aruncat pe brazdele necruţătoare ale vieţii.

Am citit astăzi declaraţia ap. Pavel din Filipeni: „pentru mine să mor este un câştig”. Nu este declaraţia unui om învins de viaţă, prins în roata ei nebunească. Este declaraţia unui om pentru care „a trăi este Hristos”, care scrie cu luciditate şi cu ancorare. Luciditatea celui care ştie ce este viaţa şi ancorarea celui care vede dincolo de ea.

Acest echilibru între perspectiva morţii şi disponibilitatea de a trăi pentru a sluji celorlalţi mi se pare formidabil. Rădăcinile lui nu sunt în lumea noastră, în sfaturile pe care le dau psihoterapeuţii celor pentru care viaţa nu mai înseamnă nimic şi care socotesc moartea un imens câştig. Rădăcinile lui sunt în Hristos, cel din care ne tragem seva spirituală.

Nu vreau să dau un verdict generalizator, dar mi se pare că uneori suntem obosiţi de viaţă fiindcă trăim numai pentru noi înşine. Vechiul sindrom surprins de Luther în expresia cor curvum in se („inima preocupată de ea însăşi”). Citiţi şi recitiţi Filipeni 1 (în mai multe traduceri) şi îmi veţi da dreptate.


Gata cu politica. Ridziada s-a cam terminat (deşi n-am înţeles unde s-a dus până la urmă atâta bănet) şi am temeiuri serioase să cred că Românika va deveni în curând o adevărată republică universitară (prin cei 100.000 de intelectuali cu diplomă pe care îi expediază pe piaţă în mod generos înaltul aşezământ cultural ctitorit de tov. Bondrea). Tovarăşi, viitorul sună bine (dar aveţi grijă să închideţi ochii şi să vă ţineţi cu străşnicie de nas)!

Eu unul revin la preocupările mele de biblist-filolog. Mi-a atras recent atenţia versetul din Fil. 1:13, care conţine o secvenţă („curtea împărătească”) susceptibilă să dea naştere la interpretări eronate.

În trad. Cornilescu 1924 (=1921) versetul sună astfel:

În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos.

Cum înţelegeţi sintagma „curtea împărătească”? La prima vedere, eu sunt tentat să o iau metonimic. Prin „curte împărătească” aş înţelege „suita imperială”, sau, în sens mai larg, aristocraţia + artiştii + funcţionarii + trepăduşii + diverşii care se foiau prin palatul împăratului (mai ales dacă locul întemniţării e Roma).

Când ne uităm în original, descoperim că termenul grecesc corespunzător este praitōrion, care în NT apare de 8 ori. Termenul este de origine latinească (praetorium) şi are o istorie un pic mai complicată, de-a lungul căreia a dobândit diverse înţelesuri: 1) reşedinţa oficială a unui guvernator; 2) garda pretoriană (ulterior garda de corp a împăratului); 3) conac sau palat.

Dacă Pavel le scria filipenilor de la Roma, atunci praetorium (praitōrion) ar fi desemnat cel mai probabil garnizoana imperială.

În orice caz, de-a lungul timpului, pentru praitōrion s-au mai propus diverşi echivalenţi (NT 1648 giudecata; Bibl. 1688 şi Micu 1795 divanul), dar în final s-a optat pentru un împrumut: pretoriu, folosit iniţial în Bibl. Iaşi 1874 şi preluat de aproape toate traducerile ulterioare (mai puţin Cornilescu 1921 şi 1924).


Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijelaţii aceia!

La cine face referire apostolul Pavel când vorbeşte de „scrijelaţii aceia”? În româneşte, verbul „a scrijeli” se defineşte astfel: A SCRIJEL//Í ~ésc tranz. 1) (obiecte) A tăia la suprafaţă cu o unealtă ascuţită. 2) (imagini) A reprezenta prin tăiere (pe suprafaţa unui obiect). [Var. a scrijela] /Din scrijea

După definiţie, ai impresia că se referă la persoane care se tatuează scrijelindu-şi mesaje ori simboluri pe corp. Avem deci de-a face cu recomandarea de a evita asocierea cu astfel de persoane? Să vedem ce spune originalul – blepete tēn katatomēn.

Verbul blepō înseamnă „a vedea” sau, în acest caz, „a fi atent”, „a avea grijă la”.

Substantivul katatomē înseamnă „mutilare” şi aici are sensul de „cei care se mutilează”.

Dar, cine sunt aceştia „care se mutilează”?

Versetul care urmează (3:3) conţine cheia interpretării. Pavel spune: „Căci cei tăiaţi împrejur [peritomē] sîntem noi, cari slujim lui Dumnezeu…” Contextul arată clar că „cei care se mutilează” sunt „cei care se circumcid” (iudeo-creştini), deşi Pavel nu foloseşte termenul consacrat (peritomē), ci unul ironic-zeflemisitor (katatomē). Avem aşadar de-a face cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte intraductibile, din NT.

Ideea lui Pavel este limpede: pentru credincioşii dintre Neamuri, circumcizia nu mai are nicio relevanţă. Dimpotrivă, în lumina revelaţiei aduse de Hristos, acest obicei echivalează cu o mutilare.

Bartolomeu Anania încearcă să păstreze jocul de cuvinte, dar fără succes:

Păziţi-vă de’mprejurul tăierii (katatomē = împrejurul tăierii?!). Noroc cu nota de subsol care ne lămureşte ce e cu „împrejurul tăierii” şi cu „tăierea-mprejur”.

Traducerile englezeşti redau corect ideea:

(NET/NRS) Beware of those who mutilate the flesh!

(NIV) Watch out for […] those mutilators of the flesh.

(TEV) Watch out for those […] who insist on cutting the body.

(NEB) introduce şi o explicaţie în text, pentru a transmite ceva din spiritul îndemnului: Beware of those who insist on mutilation – “circumcision” I will not call it;


În versiunea Cornilescu, Fil. 1:22 sună astfel: Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.

Expresia „face să trăiesc” traduce (eronat) grecescul touto moi karpos ergou, care, poate fi redat (literal) astfel: aceasta pentru mine [înseamnă] rod al muncii.

Genitivul karpos ergou se numeşte „genitiv atribuit” (şi exemplifică doar una dintre cele aproape 30 de valori pe care le poate avea genitivul în limba greacă). Un astfel de genitiv se traduce cu „muncă rodnică”, ceea ce înseamnă că versetul trebuie redat astfel:

Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, aceasta înseamnă pentru mine o lucrare rodnică şi nu ştiu ce prefer.

Vezi, spre comparaţie, şi următoarele traduceri:

(NET) Now if I am to go on living in the body, this will mean productive work for me

(NIV) If I am to go on living in the body, this will mean fruitful labor for me

(NRS) If I am to live in the flesh, that means fruitful labor for me

P.S.

Trebuie spus că versetul implică o problemă de sintaxă, iar traducerile ortodoxe (de la Galaction la Bartolomeu Anania) interpretează construcţia condiţională astfel: Dacă a trăi… înseamnă a lucra şi a avea rod… atunci

Totuşi, Pavel nu pune sub semnul îndoielii rodnicia lucrării sale; dimpotrivă, el este sigur că rămânerea în trup înseamnă [în mod cert] o lucrare roditoare, de aceea mai potrivit ar fi să interpretăm textul astfel:

Dacă… este să trăiesc în trup… atunci aceasta înseamnă o lucrare roditoare…


Binecunoscutul text din Fil. 2:6, „El [Hristos] n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (gr. ouch charpagmon hēgēsato to einai isa theō), a impus în vocabularul evanghelic sintagma „lucru de apucat”, folosită adesea în exprimări de tipul „să nu luăm cutare aspect/fapt/chestiune ca un lucru de apucat” (i.e. în uşor, în mod uşuratic).

În consecinţă, atitudinea lui Hristos în relaţia Lui cu Tatăl este interpretată în aceeaşi cheie: „Hristos n-a tratat egalitatea cu Tatăl în chip uşuratic” (deci nici noi să nu tratăm în mod uşuratic viaţa de credinţă etc.)

Cheia pentru interpretarea corectă a pasajului este termenul charpagmos, unul destul de problematic, care însă trebuie înţeles altfel decât îl interpretează mulţi evanghelici (via Cornilescu). Variantele de interpretare sunt (cel puţin) două:

(1) El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n-a considerat egalitatea cu Dumnezeu o pradă (ceva ce poate fi luat/păstrat prin forţă)

(2) El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, nu s-a prevalat de egalitatea cu Dumnezeu, ci s-a golit de sine…

Prefer această a doua variantă (chiar dacă este mai liberă), pentru că mi se pare mai în spiritul pasajului: Hristos era egal cu Dumnezeu, dar nu s-a cramponat de această egalitate (ea n-a fost argumentul de care s-a folosit pentru a evita întruparea), ci s-a golit de sine (s-a smerit), a luat chip de rob etc.

P.S. Bartolomeu Anania traduce: „a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare”.