Biblico-filologice



Dovezile că NT de la Bălgrad e tradus în mare parte din latină (de regulă, versiunea lui Beza, iar uneori și din Vulgata) se pot aduna relativ ușor dacă cititorul are alături o diglotă a lui Beza.

Astăzi, citind declarația „căpitanului” din Fapte 22:28, am fost intrigat de folosirea termenului „oraș”, mai ales fiindcă știam că din grecescul politeia nu prea ai cum să ajungi la „oraș”.

În schimb, termenul latinesc ciuitas poate avea două înțelesuri: (1) cetățenie și (2) oraș (mai ales în textele post-augustane).

Evident, când Beza a folosit termenul ciuitas, avea în minte politeia.

Traducătorul transilvan nu a realizat că sensul de care avea nevoie în context pentru ciuitas nu putea fi „oraș” (termen pe care îl folosește când vorbește de o așezare).

De notat că în NT de la Bălgrad în finalul versetului avem glosa „pârgariu” care este termenul vechi pentru „cetățean”. Cred că a fost folosit fiindcă în latină avem adaosul ciuis la finalul versetului 28.

P.S. Căutând pe Google Books informații despre „pârgariu”, am dat peste un fragmențel dint-un articol al cărui autor pare să creadă că episodul cu Pavel și căpitanul roman este din… Evanghelia după Ioan!

 

Reclame

În pregătirea unei conferințe pe care trebuie să o țin luna asta la Beijing, la Universitatea Minzu, m-am aplecat din nou asupra unor traduceri vechi ale Scripturii în limba română.

Mi se confirmă iar și iar că editorul sau traducătorul de texte vechi trebuie să cunoască din scoarță în scoarță materialul pe care îl editează / traduce.

Văd în transcrierea Evangheliei după Ioan o eroare de împărțire care își are cauza în insuficienta cunoaștere a conținutului pericopei transcrise.

Secvența „Și tremișii era de la farisei și întrebară etc.” constituie începutul unui enunț nou. Din neatenție, editorul textului l-a pus după „Isaia proroc”.


Am trăit să o văd și pe asta. Traducere „cu de toate” într-o versiune de Nifon Bălășescu.

E o premieră pentru spațiul românesc să traduci atât de „desfășurat”.

Așadar, Cornilescu nu a inventat traducerea parafrazată pe înțelesul omului de rând.

Când credeai că ai aflat totul, apare câte o „lebădă neagră” de tipul „Nifol Bălășescu” și îți dă peste cap clasificările.

Citiți și minunați-vă.


Despre NT 1648 am scris în numeroase rânduri. Din când în când mă întorc la acest text care continuă să mă intrige, fiindcă folosește în mod evident formulări diferite de ceea ce ne-am aștepta să găsim dacă traducătorii ar fi lucrat direct cu textul grec.

Evident, editorul volumului publicat la Alba Iulia pomenește frecvent „izvodul grecesc”, invocă textul slavonesc și nu-l uită pe Ieronim (menționare neobișnuită, având în vedere contextul răsăritean). Nu suflă, în schimb, niciun cuvințel despre textul lui Beza.

Or, dacă ne apucăm să comparăm sistematic NT 1648 și versiunea latinească a lui Beza, putem descoperi multe asemănări izbitoare.

Mai jos găsiți câteva din Galateni 1, capitolul în care Pavel își face o mică prezentare autobiografică și descrie relația sa cu apostolii de la Ierusalim.

***

13. Că auzit-ați cum m-am purtat oarecând între jidovime, că foarte-am supărat beseareca lui Dumnezău și o am risipit pre ia.

14. Și creșteam întru jidovime mai mult de vârstnicii miei în ruda mea, mai cu mare râvne fiind cătră rânduialele carele am luat de la părinții miei.

Textul grec zice: τῶν πατρικῶν μου παραδόσεων „tradițiile strămoșești”.

Beza a preferat o variantă mai explicativă, pe care o regăsim trasă la indigo și în NT 1648 (cu deosebirea că în loc de mai mult ca perfect traducătorii transilvăneni au folosit perfectul simplu: traditionum quas à patribus meis acceperam.

15. Iară când plăcu lui Dumnezău, cel ce mă alease den pântecele maicii meale, și mă chemă den mila Lui,

16. Să arate pre Fiiul Lui pentru mine, ca să propovăduiesc pre El între păgâni, derept aceaia, nu m-am sfătuit cu trupul și cu sângele.

17. Nece m-am înturnat în Ierosalim cătră apostolii ceia ce era mainte de mine, ce mă duș în Araviia și iară mă întorș în Damasc.

Textul grec zice: οὐδὲ ἀνῆλθον εἰς Ἱεροσόλυμα, „nici nu m-am suit la Ierusalim”.

Cititorii obișnuiți cu idiomul biblic știu că adesea deplasarea în cetatea sfântă e descrisă în termeni de „urcare”. Și aici avem un verb care indică ascensiunea.

În mod straniu, Beza a preferat să dea o altă echivalare: neque redii Hierosolymam, nici nu m-am întors la Ierusalim sau, cum zice NT 1648: „Nece m-am înturnat în Ierosalim”.

18. După aceaia, după trei ani, înturnaiu în Ierosalim (Beza: redii Hierosolymam) să văz pre Pătru și rămaș la el cincisprăzeace zile.


Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)


Am trăit s-o văd și pe asta: ablativ absolut în limba greacă. Dixit DEX-us!

Din fericire, ultima ediție a scos această nerozie.

Întrebarea este cum a ajuns ea în DEX 98. În orice caz, faptul că sunt posibile asemenea greșeli, preluate apoi de alte dicționare, arată că nu stăm deloc bine cu studiul limbilor clasice (de ebraică și alte „articole de lux” nici nu mai pomenesc).

Nu există ablativ absolut în greacă. Există o construcție care se numește „genitiv absolut” și care are valoare temporală. De pildă, în Marcu 4:23 (Καὶ λέγει αὐτοῖς ἐν ἐκείνῃ τῇ ἡμέρᾳ ὀψίας γενομένης·), ultimele două cuvinte (în traducere liberă, „la căderea serii”) reprezintă un genitiv absolut.

Să vedem acum niște definiții (luate din dexonline).

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus. sursa: DEX ’98 (1998)

ablativ1 s.n. (gram.) Caz al declinării, în unele limbi (indo-europene), care exprimă punctul de plecare, despărțirea de un loc, instrumentul acțiunii, cauza etc., fiind cazul unui complement circumstanțial de loc, de cauză, al unui complement instrumental etc. ◊ (adj.) A trecut substantivul la cazul ablativ.Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și dintr-un participiu în cazul ablativ, având rol de propoziție circustanțială care exprimă multiple relații. • pl. -e. /<fr. ablatif, it. ablativo, germ. Ablativ, lat. ablativus, -i <ablatus part. trecut al lui auferre „a lua cu sine”. sursa: DEXI (2007)

ablatív1 s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif). sursa: MDN ’00 (2000)

 

 


De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).

Pagina următoare »