Biblico-filologice



S-au împlinit luna asta doi ani de când am fost informat că manuscrisele din colecția Muzeului Național de Artă au fost digitalizate, dar că nu a fost identificată o soluție tehnică pentru prezentarea lor publică.

Această soluție există de peste zece ani (un centru american cu know-how, tehnologie ultimul răcnet și tot ce trebuie), dar instituțiile românești se încăpățânează să nu o pună în aplicare.

De ce?

Săptămâna asta voi trimite din nou o scrisoare către Muzeul de Artă, împreună cu răspunsul din februarie 2018.

Sunt perfect conștient că în ochii directorilor / managerilor de muzee și biblioteci am devenit mai odios decât Moise și Aaron înainte lui Faraon, dar nu mă pot resemna cu inacțiunea românească. Au trecut 11 ani de când am înaintat primele propuneri menite să ajute la promovarea patrimoniului nostru cultural. De atunci, nu s-a întâmplat nimic.

Nu voi înceta aceste eforturi decât atunci când vom avea manuscrisele grecești ale NT pe o platformă digitală construită și întreținută profesionist.

Puteți citi AICI documentul primit în 2018 de la MNAR.


Am bucuria de a anunța că demersurile făcute la Avocatul Poporului în legătură cu situația Tetraevanghelului de la Craiova dau roade.

Muzeul Olteniei mi-a transmis, prin intermediul AP, că Tetraevanghelul va fi digitalizat în cursul acestui an, urmând să fie expus public pe culturalia.ro, respectiv europeana.eu.

Eu am urmărit realizarea unui parteneriat între Muzeul Olteniei și specialiștii americani de la Centrul pentru Studierea Manuscriselor Grecești ale NT (Plano, Texas), dar dacă acesta, din cuvioase pricini, nu se poate realiza deocamdată, e bine cel puțin că vom putea vedea manuscrisul online pe o platformă românească.

Găsiți AICI mesajul primit astăzi de la Avocatul Poporului în legătură cu sesizarea mea.

În mesajul redactat de conducerea MO se precizează că decizia digitalizării nu a fost luată fiindcă așa au recomandat conservatorii muzeului. Aș fi foarte curios să citesc justificarea științifică făcută de conservatori, dar nu voi apela din nou la Avocatul Poporului pentru a afla aceste informații. Îmi ajunge informația că acest manuscris va fi digitalizat. Aștept cu interes să-l vizualizez online.

Sper ca inițiativa MO să fie una serioasă, iar site-ul să nu aibă soarta portalului Dacoromanica, a cărei funcționare este sub semnul întrebării.


Găsiți articolul integral AICI.

De mai bine de zece ani am dezvoltat o mică monomanie culturală: interesul pentru cele douăzeci de manuscrise grecești ale Noului Testament deținute de instituții din România. M-am pricopsit cu această „afecțiune” în 2008, în timpul unui stagiu de cercetare în Germania. S-a întâmplat ca institutul în care lucram să organizeze un simpozion internațional la care s-a adunat elita academică a unei discipline foarte exotice, care în România nu are niciun reprezentant: critica de text a Noului Testament.

Fiind vorba de un simpozion organizat în Germania, unde sentimentul propriei așezări în ierarhia academică se trăiește cu o devoțiune rar întâlnită în altă parte, ar fi de prisos să adaug că participarea mea, ca „junior”, la respectiva sindrofie academică însemna strădania de a afișa cea mai inteligentă privire de care eram în stare, precum și abținerea cu strășnicie de la întrebări, de teamă să nu ruinez buna impresie pe care ar fi putut să o creeze „tăcerea filozofică” asumată și cultivată cu mare grijă.

La recepția finală, ținută în aula primăriei din Münster, sub galeria de portrete ale ambasadorilor europeni veniți să semneze așa-numita „Pace Westphaliană” (menită să pună capăt războiului de treizeci de ani), l-am întâlnit pe profesorul american Daniel Wallace, a cărui masivă Sintaxă ocupa deja un loc de cinste în raftul meu cu gramatici de referință. Nu mai știu cum am ajuns să intru în vorbă cu el, dar ce știu sigur e că am ajuns la chestiunea manuscriselor grecești ale NT din România, de a căror existență nu aveam habar. Sub șocul descoperirii, mi-am luat angajamentul că voi face tot posibilul ca în cel mai scurt timp manuscrisele respective să fie digitalizate, pentru a putea fi vizualitate de specialiști.

În anul următor am început homerica mea luptă cu instituțiile românești: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Olteniei și Biblioteca Academiei Române. Dezideratul meu principal era „să vină americanii”. De ce să vină tocmai ei? Fiindcă nu știam cine altcineva ar fi putut face mai bine munca de digitalizare pe care o desfășuraseră cu mult succes în alte zeci de muzee din lume.

Multe și îndârjite au fost asalturile pe care le-am dat asupra celor trei onorabile instituții pomenite mai sus. M-am folosit de tot arsenalul letal de care dispune un desperado din mediul universitar: am folosit practica audienței pe post de berbec, pentru a dărâma zidurile groase ale suspiciunii și necunoașterii, am lansat în mod repetat bombarde nimicitoare sub forma unor apeluri publice (vezi Dosarul patrimoniului digital din Dilema), i-am potopit pe directori cu valuri de săgeți sub formă de SMS-uri, emailuri sau scrisori trimise prin poșta clasică. Nu în ultimul rând, am căutat să-i conving pe miniștrii de la Cultură Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu să intre în luptă pe flancuri „instituționale”. Deocamdată, troienii zăvorâți în fortărețele noastre culturale rezistă hotărât în fața celor mai iscusite stratageme la care am apelat. Lupta mea cu grava anomalie din România nu se va încheia decât atunci când manuscrisele respective vor fi fotografiate și postate online, în beneficiul publicului.

Ultimul episod al acestei epopei, care probabil este abia la jumătate, s-a consumat recent, în relația cu Biblioteca Academiei Române. Ca manevră tactică de început, am aruncat buzduganul în poarta domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. I-am scris că sunt membru în consiliul științific al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (SUA), instituție interesată de digitalizarea manuscriselor deținute de Academie, și l-am rugat să mă primească în audiență, ca să-i pot povesti pe larg ițele chestiunii. A doua zi am fost sunat de un angajat al cabinetului său care m-a îndrumat spre Biblioteca Academiei, unde eram așteptat să prezint detaliile despre o eventuală colaborare între CSNTM și BAR.

„I am cautiously optimistic”, m-am grăbit să-i scriu profesorului Daniel Wallace, la aflarea veștii. Președintele Academiei este favorabil unui parteneriat româno-american, dar realizarea lui cade în sarcina persoanelor care conduc destinele Bibliotecii. Fiindcă în prezent funcția de director al BAR este vacantă, am sunat-o pe doamna Gabriela Dumitrescu, șefa Serviciului Manuscrise. Mi s-a părut că detectez o anumită receptivitate față de ideea pe care o tot vânturasem în anii trecuți, astfel că după încheierea conversației i-am trimis din nou pe email lista manuscriselor despre care cred că ar trebuie să fie digitalizate prioritar de către americani.


Mă bucur să raportez că Avocatul Poporului  mi-a trimis un răspuns favorabil la petiția pe care am depus-o în legătură cu refuzul Muzeului Olteniei de a răspunde la cererile de informații pe care i le-am adresat.

Fiindcă am spus că voi relua mai intens campania de informare privind situația manuscriselor grecești ale NT din România, postez mai jos răspunsul primit. Intenționez să fac, pas cu pas, cronica eforturilor făcute în anii care urmează.

Au trecut deja zece ani de când le cer instituțiilor de cultură din România să-și facă treaba.


Petiția pe care am depus-o la Ministerul Culturii a primit un răspuns oficial pe care îl puteți citi AICI.

Dl. Ștefan-Emilian Gamureac nu răspunde punctual la problema semnalată de mine, ci mă informează cu privire la un proiect mai larg în care ar trebui (teoretic) să se regăsească și manuscrisele pe care le am în vedere eu.

Site-ul dedicat proiectului este http://culturalia.ro/

Potrivit informațiilor oficiale, durata de implementare a acestei inițiative este de 36 luni (13 iulie 2018 – 12 iulie 2021). Dacă pe 12 iulie 2021 nu vom putea vizualiza online manuscrisele grecești, înseamnă că instituțiile de cultură din România nu-și fac datoria. Vom trăi și vom vedea. Eu am răbdare…

Rămâne acum să aflu, prin informații solicitate punctual, dacă manuscrisele grecești ale NT figurează în acest proiect de digitalizare.

E doar începutul epopeei.


Am luptat zece ani cu indolența instituțională românească.

Am trecut în următoarea etapă. Alți zece ani la capătul cărora cred că vom vedea digitalizate manuscrisele grecești ale Noului Testament din muzeele românești.

16 octombrie 2019. Trimit către Muzeul Olteniei o cerere de informații privind consiliul de administrație, consiliul științific și proiectele de cooperare cu organizații neguvernamentale.

5 noiembrie 2019. Depun la Ministerul Culturii o cerere prin care cer sprijin instituțional pentru a rezolva blocajele întâlnite.

20 noiembrie 2019. Depun la Avocatul Poporului o petiție în care semnalez refuzul Muzeului Olteniei de a răspunde la solicitarea trimisă în 16 octombrie 2019.

Mai jos un fragment din această petiție.

Stimată Doamnă Renate Weber,

De peste zece ani fac eforturi pentru a ajuta Muzeul Olteniei din Craiova să digitalizeze Tetraevanghelul grecesc aflat în colecția acestui muzeu. Potrivit Legii nr. 311, un muzeu poate colabora „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic”.

Pe data de 16 oct. a.c. am trimis Muzeului Olteniei din Craiova (vedeți Anexa) o cerere de informații, în baza Legea nr. 544 privind liberul acces la informațiile de interes public, solicitând detalii privind componența consiliului de administrație al Muzeului Olteniei. Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, în alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere”.

În aceeași cerere solicitam informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din Legea nr. 311/2003, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

Deși au trecut treizeci de zile de la depunerea cererii, Muzeul Olteniei (Str. Popa Șapcă, nr. 8, Craiova) nu a dat curs solicitării pe care am făcut-o.

Prin prezenta vă cer sprijinul în relația cu instituția sus-menționată.

Anexez acestei cereri emailul trimis către Muzeul Olteniei pe 16 octombrie 2019.

(Urmează etapa „contencios administrativ”. Am o infinită răbdare…)


Pagina de început a Evangheliei după Luca din Tetraevanghelul aflat în colecția Muzeului Olteniei

De astăzi încep să curgă cele 30 de zile în care ar trebui să primesc răspuns la următoarea cerere de informații.

Voi trimite cereri către toate instituțiile de profil care de zece ani neglijează importante elemente de patrimoniu cultural, încălcând Legea muzeelor.

Prezicerea mea este că în următorii cinci ani vom avea deja digitalizate principalele manuscrise grecești ale NT.

Voi merge până la acțiuni în instanță și voi cere explicații pentru dezinteresul cronic manifestat de importante instituții de cultură din România.

Am avut răbdare zece ani. Vremea petițiilor a cam trecut. Urmează acțiuni legale. Cei vizați de aceste acțiuni vor trebui să dea răspunsuri la o întrebare elementară: ce au făcut pentru conservarea digitală a manuscriselor pe care le au în colecții?

Mai jos puteți citi mesajul trimis astăzi către Muzeul Olteniei.

***

Stimate Domnule Director,

Mă văd nevoit să vă scriu din nou în legătură cu Tetraevanghelul bizantin aflat în proprietatea Muzeului Olteniei.

Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere” (subl. mea).

Întrucât în ultimii zece ani solicitările mele privind digitalizarea și punerea în valoare a Tetraevanghelului deținut de Muzeul Olteniei s-au lovit de o inexplicabilă rezistență, intenționez să mă adresez membrilor Consiliului de administrație al Muzeului pe care îl conduceți.

Prin prezenta, solicit informații privind „componența, atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliului de administrație” (art. 27, alin. 2), întrucât doresc să mă asigur că membrii lui primesc informațiile necesare privind organizațiile non-guvernamentale de prestigiu care au ca principal scop conservarea digitală pro bono a manuscriselor.

În al doilea rând, solicit informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din legea mai sus-pomenită, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

În al treilea rând, solicit informații despre cooperarea Muzeului Olteniei „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic” (art. 12 din Legea muzeelor). Ce proiecte de cooperare a inițiat Muzeul Olteniei în vederea cercetării și punerii în valoare (inclusiv prin digitalizare) a Tetraevanghelului bizantin.

Vă reamintesc că în perioada 2009-2019 am pus la dispoziția Muzeului Olteniei informații despre posibile parteneriate cu organizații non-guvernamentale, dar mesajele trimise conducerii au fost ignorate.

Consider că această situație este inacceptabilă și intenționez să trimit sesizări pe acest subiect către Ministerul Culturii, Avocatul Poporului și Consiliul Județean Dolj.

Deoarece în trecut unele cereri pe care le-am trimis către Muzeul Olteniei au rămas fără răspuns, mă voi adresa instanței de contencios administrativ, în cazul în care prezenta cerere nu va fi soluționată în termenul legal de treizeci de zile.

Cu mulțumiri,

Conf. univ. dr. Emanuel Conțac


Dovezile că NT de la Bălgrad e tradus în mare parte din latină (de regulă, versiunea lui Beza, iar uneori și din Vulgata) se pot aduna relativ ușor dacă cititorul are alături o diglotă a lui Beza.

Astăzi, citind declarația „căpitanului” din Fapte 22:28, am fost intrigat de folosirea termenului „oraș”, mai ales fiindcă știam că din grecescul politeia nu prea ai cum să ajungi la „oraș”.

În schimb, termenul latinesc ciuitas poate avea două înțelesuri: (1) cetățenie și (2) oraș (mai ales în textele post-augustane).

Evident, când Beza a folosit termenul ciuitas, avea în minte politeia.

Traducătorul transilvan nu a realizat că sensul de care avea nevoie în context pentru ciuitas nu putea fi „oraș” (termen pe care îl folosește când vorbește de o așezare).

De notat că în NT de la Bălgrad în finalul versetului avem glosa „pârgariu” care este termenul vechi pentru „cetățean”. Cred că a fost folosit fiindcă în latină avem adaosul ciuis la finalul versetului 28.

P.S. Căutând pe Google Books informații despre „pârgariu”, am dat peste un fragmențel dint-un articol al cărui autor pare să creadă că episodul cu Pavel și căpitanul roman este din… Evanghelia după Ioan!

 


În cap. 27 din Fapte, în relatarea despre naufragiul lui Pavel, găsim o referire la Sirtis (Syrtis), golf de pe coasta libiană care le punea mari probleme navigatorilor din cauza nisipurilor mișcătoare.

Acest element geografic nu a fost întotdeauna cunoscut de traducători, prin urmare textele vechi românești sunt uneori vagi, iar alteori incorecte.

Autorul cărții Fapte spune că, de teama unui posibil naufragiu, corbăierii au coborât pânzele și s-au lăsat duși de vânt μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν.

În NT 1648 găsim o echivalare explicativă: să nu cază în vrun loc cu năroiu (unde prin “năroiu” ar trebui înțeles nisipuri).

În Bibl. 1688 găsim ceva încă și mai straniu: „să nu cază în sorbu”. Termenul “sorb” e definit în DLR ca “vârtej de apă”.

Nici la Micu (1795) situația nu e mai limpede: „să nu cază în sirt” (cu glosă: „vâltore”).

Mirarea mare e că în DLR nu găsim că prima ocurență a lui sorb este la 1688, în Fapte 27:17 și că termenul este folosit drept corespondent pentru Syrtis etc.

Sunt malițios acum, dar am impresia că Biblia de la București, ridicată în slăvi ca monument de limbă literară, încă nu a ajuns să fie citită integral nici de filologii noștri, necum de intelectualii din alte domenii.

Altminteri e greu de explicat faptul că începi să citești în Biblia 1688, dai peste un cuvânt necunoscut, vrei să vezi sensul lui, te duci la DLR (nu la DEX-ul bicisnic, ci DLR!) și nu găsești acolo atestarea cea mai timpurie (dacă asta de la 1688 e prima).

Și acum, altă întrebare: ce o fi fost în mintea traducătorilor bucureșteni de au echivalat termenul Syrtis cu sorb?


În pregătirea unei conferințe pe care trebuie să o țin luna asta la Beijing, la Universitatea Minzu, m-am aplecat din nou asupra unor traduceri vechi ale Scripturii în limba română.

Mi se confirmă iar și iar că editorul sau traducătorul de texte vechi trebuie să cunoască din scoarță în scoarță materialul pe care îl editează / traduce.

Văd în transcrierea Evangheliei după Ioan o eroare de împărțire care își are cauza în insuficienta cunoaștere a conținutului pericopei transcrise.

Secvența „Și tremișii era de la farisei și întrebară etc.” constituie începutul unui enunț nou. Din neatenție, editorul textului l-a pus după „Isaia proroc”.


Am trăit să o văd și pe asta. Traducere „cu de toate” într-o versiune de Nifon Bălășescu.

E o premieră pentru spațiul românesc să traduci atât de „desfășurat”.

Așadar, Cornilescu nu a inventat traducerea parafrazată pe înțelesul omului de rând.

Când credeai că ai aflat totul, apare câte o „lebădă neagră” de tipul „Nifol Bălășescu” și îți dă peste cap clasificările.

Citiți și minunați-vă.


Despre NT 1648 am scris în numeroase rânduri. Din când în când mă întorc la acest text care continuă să mă intrige, fiindcă folosește în mod evident formulări diferite de ceea ce ne-am aștepta să găsim dacă traducătorii ar fi lucrat direct cu textul grec.

Evident, editorul volumului publicat la Alba Iulia pomenește frecvent „izvodul grecesc”, invocă textul slavonesc și nu-l uită pe Ieronim (menționare neobișnuită, având în vedere contextul răsăritean). Nu suflă, în schimb, niciun cuvințel despre textul lui Beza.

Or, dacă ne apucăm să comparăm sistematic NT 1648 și versiunea latinească a lui Beza, putem descoperi multe asemănări izbitoare.

Mai jos găsiți câteva din Galateni 1, capitolul în care Pavel își face o mică prezentare autobiografică și descrie relația sa cu apostolii de la Ierusalim.

***

13. Că auzit-ați cum m-am purtat oarecând între jidovime, că foarte-am supărat beseareca lui Dumnezău și o am risipit pre ia.

14. Și creșteam întru jidovime mai mult de vârstnicii miei în ruda mea, mai cu mare râvne fiind cătră rânduialele carele am luat de la părinții miei.

Textul grec zice: τῶν πατρικῶν μου παραδόσεων „tradițiile strămoșești”.

Beza a preferat o variantă mai explicativă, pe care o regăsim trasă la indigo și în NT 1648 (cu deosebirea că în loc de mai mult ca perfect traducătorii transilvăneni au folosit perfectul simplu: traditionum quas à patribus meis acceperam.

15. Iară când plăcu lui Dumnezău, cel ce mă alease den pântecele maicii meale, și mă chemă den mila Lui,

16. Să arate pre Fiiul Lui pentru mine, ca să propovăduiesc pre El între păgâni, derept aceaia, nu m-am sfătuit cu trupul și cu sângele.

17. Nece m-am înturnat în Ierosalim cătră apostolii ceia ce era mainte de mine, ce mă duș în Araviia și iară mă întorș în Damasc.

Textul grec zice: οὐδὲ ἀνῆλθον εἰς Ἱεροσόλυμα, „nici nu m-am suit la Ierusalim”.

Cititorii obișnuiți cu idiomul biblic știu că adesea deplasarea în cetatea sfântă e descrisă în termeni de „urcare”. Și aici avem un verb care indică ascensiunea.

În mod straniu, Beza a preferat să dea o altă echivalare: neque redii Hierosolymam, nici nu m-am întors la Ierusalim sau, cum zice NT 1648: „Nece m-am înturnat în Ierosalim”.

18. După aceaia, după trei ani, înturnaiu în Ierosalim (Beza: redii Hierosolymam) să văz pre Pătru și rămaș la el cincisprăzeace zile.


Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)


Am trăit s-o văd și pe asta: ablativ absolut în limba greacă. Dixit DEX-us!

Din fericire, ultima ediție a scos această nerozie.

Întrebarea este cum a ajuns ea în DEX 98. În orice caz, faptul că sunt posibile asemenea greșeli, preluate apoi de alte dicționare, arată că nu stăm deloc bine cu studiul limbilor clasice (de ebraică și alte „articole de lux” nici nu mai pomenesc).

Nu există ablativ absolut în greacă. Există o construcție care se numește „genitiv absolut” și care are valoare temporală. De pildă, în Marcu 4:23 (Καὶ λέγει αὐτοῖς ἐν ἐκείνῃ τῇ ἡμέρᾳ ὀψίας γενομένης·), ultimele două cuvinte (în traducere liberă, „la căderea serii”) reprezintă un genitiv absolut.

Să vedem acum niște definiții (luate din dexonline).

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus. sursa: DEX ’98 (1998)

ablativ1 s.n. (gram.) Caz al declinării, în unele limbi (indo-europene), care exprimă punctul de plecare, despărțirea de un loc, instrumentul acțiunii, cauza etc., fiind cazul unui complement circumstanțial de loc, de cauză, al unui complement instrumental etc. ◊ (adj.) A trecut substantivul la cazul ablativ.Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și dintr-un participiu în cazul ablativ, având rol de propoziție circustanțială care exprimă multiple relații. • pl. -e. /<fr. ablatif, it. ablativo, germ. Ablativ, lat. ablativus, -i <ablatus part. trecut al lui auferre „a lua cu sine”. sursa: DEXI (2007)

ablatív1 s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif). sursa: MDN ’00 (2000)

 

 


De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).


De curând mi-a ajuns iarăși sub ochi un exemplu care ilustrează sărăcia DEX-ului și orizontul limitat al celor care au realizat acest dicționar.

În această postare mă opresc scurt asupra termenului „cisternă”, definit de onor DEX (online) după cum urmează:

CISTÉRNĂ, cisterne, s. f. 1. Rezervor (cilindric, de metal) pus pe cadrul cu roți al unui vehicul și servind la transportarea unor lichide; vehicul prevăzut cu un astfel de rezervor; autocisternă. 2. Rezervor (cilindric) în care sunt depozitate lichide, în scopul folosirii lor ulterioare. – Din lat. cisterna, it. cisterna.

Citești această definiție și te întrebi: filologii care au întocmit DEX-ul nu mai cunosc altfel de cisterne? N-au citit niciodată o lucrare de istorie a Romei? N-au dat cu nasul prin Seneca, Pliniu sau Marțial ca să ia cunoștință de cisternele romane, adică de rezervoarele naturale sau artificiale (săpate în piatră) folosite pentru colectarea apei în antichitate?

În Analele Academiei din 1914 găsim deja referiri la acest termen și îmi imaginez că sensul „nemetalic” al lui „cisternă” este atestat în română și în secolul anterior. Iată, spre exemplificare, un fragment din AAR: „[…] o cisternă antică nu corespunde în totul cu concepția modernă asupra acestui fel de clădire. De obiceiu în graiul de astăzi prin acest cuvânt înțelegem o haznà, sau un rezervoriu lucrat sub pământ, pentru strângerea și conservarea apelor de ploaie; și în genere înțelesul lui nu ne sugerează câtuși de puțin idea monumentalității.”

Mai aproape de noi, într-o lucrare de Ioan Glodariu (Arhitectura dacilor, 1983) citesc următoarele:

„Rareori pe formele de relief preferate pentru ridicarea unor așezări și a fortificațiilor existau surse de apă potabilă. Aproape totdeauna izvoarele se află cu cîteva zeci de metri mai jos decît porțiunea fortificată a așezării sau decît cetatea. De aici a decurs în primul rînd necesitatea «depozitării» apei în locuri anume amenajate. Se adaugă apoi instalațiile de transportare a apei spre zonele depărtate de izvoare sau unde amenajarea de cisterne era dificilă”.

Știm, desigur, că daco-geții erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Dar să fi fost și cei mai meșteri, încât cărau apă la Sarmisegetuza cu cisterna metalică, trasă pe roți (pneumatice)?

Nu am acces acum la sursele clasice în care se folosește latinescul cisterna, dar aș fi curios să văd cum este tradus în română. Sper că au existat și traducători cu bun simț filologic care au ignorat DEX-ul și au folosit exact termenul „cisternă”.

Dar de ce mă roade așa de avan această chestiune?

Fiindcă în Biblie avem anumite pasaje în care se folosește ebraicul bor cu sensul de „rezervor subteran”. Cel mai potrivit echivalent pentru bor, în acest caz, ar fi taman „cisternă”.

În Deuteronom 6:11 întâlnim expresia borot hațuvim, care înseamnă „cisterne săpate [în piatră]”.

Cornilescu a tradus această expresie prin „puțuri de apă săpate”, însă formula este înșelătoare fiindcă poate sugera că e vorba de fântâni săpate în pământ (și menite să atingă stratul de apă freatică). Or, aici e vorba de cavități izolate, în care se adună apa de ploaie. Cine a călătorit în Țara Sfântă a văzut astfel de cisterne imense la Masada (unele putând stoca lejer apa dintr-o piscină semiolimpică).

Nu pot investiga deocamdată exhaustiv chestiunea, să văd cum se reflectă bor (cu sensul de „cisternă”) în traducerile românești ale Bibliei, dar presupun că, din cauza DEX-ului, au existat reticențe în ce privește folosirea lui. (DEX-ul, precum se știe, este a doua carte sfântă a traducătorului mediu binevoitor și principala carte sfântă a românului cu ambâț cultural. Dacă un termen nu există în DEX, nu există!).

Nu mă trimiteți la Micul dicționar academic sau la Dicționarul-tezaur al limbii române ca să mă lămuresc de câte feluri poate fi „cisterna” românească. Sunt deja lămurit. E de mai multe feluri, nu doar metalică, cilindrică și transportabilă pe roți.

De altfel, am și o explicație pentru starea precară a unor definiții din DEX: filologii care se ocupă de el nu au formație clasică solidă. Nu cunosc greacă și latină. Or, în Marea Britanie generațiile de filologi care au făcut OED-ul au fost excelenți clasiciști (bine orientați și în alte limbi vechi). De tradiția clasică în Franța și Germania să nu mai vorbim.

Ergo, dacă vrem ca DEX-ul nostru să fie comparabil cu celelalte „dex-uri” europene, trebuie neapărat revigorate programele de limbi clasice, la pachet cu punerea la punct a unor strategii de cultivare a traducerilor și cercetării din acest domeniu.


(În urma furtunoaselor și nu puțin fructuoaselor polemici amicale pe care le port cu eruditul meu amic Octavian Gordon, am decis să inaugurez o categorie separată de postări, intitulată chiar „Păcatele DEX-ului”. Când se vor aduna câteva sute de postări, le voi printa și le voi trimite răvaș la Institutul de Lingvistică. Poate că ceva-ceva se va alege de ele, întru corectarea dicționarelor românești, cam slabe de vârtute la capitolul biblico-teologic.)

În mod cu totul straniu, DEX-ul românesc (cel puțin cel online, la care am eu acces acum) nu înregistrează defel adjectivul „baptismal”, de care ar fi nevoie pentru a acoperi o anumită nișă de sens.

În DEXonline avem totuși „baptismál adj. m., pl. baptismáli; f. sg. baptismálă, pl. baptismále” dar, deocamdată, nu putem ști ce înseamnă.

Nu se știe, se va cerceta.

În română avem substantivul „botez”, dar nu și un adjectiv din aceeaşi familie lexicală. Am putea acoperi această lipsă cu un împrumut din limba engleză, care provine din latina ecleziastică (având ca punct de pornire grecescul baptisma, „scufundare”, „imersiune”, „botez”).

Întâlnim, de pildă, la Toma d’Aquino expresia gratia baptismalis („har baptismal”, i.e. harul primit la botez). Tot din latina bisericească provine fons baptismalis („vas baptismal”, „cristelniță”).

Dacă vrei să zici „cateheze care premerg botezul”, poți zice mai simplu „cateheze baptismale”. Observ că deja termenul este folosit într-o traducere a Catehezelor lui Ioan Gură de Aur (Cateheze baptismale, Apologeticum, 2006).

Inițial, când m-am oprit asupra acestui termen, am avut impresia că el este folosit mai degrabă în zona protestantă. Când colo, găsesc la Nichifor Crainic secvențe ca „har baptismal” sau „vas baptismal”. Citez dintr-o lucrare publicată în 1997 la Albatros (cu înțelegerea că textul trebuie să fi fost scris în perioada comunistă, poate chiar în interbelic): „Pruncul cufundat în vasul baptismal e un Adam creat din nou și restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu.”

În celebrul manual de istorie a lui Rămureanu & Co. se spune că „Nu avem o formulă a mărturisirii de credință baptismale din vremea Apostolilor”.

În zona greco-catolică se vorbește despre „sacramentul baptismal” (Tertulian Langa).

Văd că de acest adjectiv au nevoie și autori din zona culturii în general. Într-o traducere din Carl Jung (Editura Trei) găsesc următorul text: „Botezul conferă un suflet personificat; nu ritul baptismal magic face aceasta, ci ideea botezului care îl smulge pe om din identitatea arhaică cu lumea…”.

Greu de crezut, dar nici guvernul nu pare să se descurce bine fără acest adjectiv, căci într-o culegere de „Hotărâri ale Guvernului României” (2008), probabil cu elemente de drept canonic catolic se precizează:

„Ordinariul locului, ascultând părerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioșilor, să existe izvor baptismal și într-o altă biserică sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei.”

Aș adăuga, nu fără o oarecare maliție, că inclusiv membri ai parlamentului și guvernului României au nevoie de acest termen. Un fost ministru de interne prins cu oareșce deficit la capitolul morală, s-a pus preventiv la adăpost cu ajutorul unui „eveniment baptismal” (cum să-l numesc altfel?) bine mediatizat. Și cum s-ar chema  ritul primit de ministrul Dan Șova prin mâna evlavioasei doamne Jipa înainte de votul prin care s-a stabilit dacă rămâne imun sau nu la justiție? Oare nu „miruire post-baptismală” apotropaică („ielele” de care se străduia să scape junele Șova fiind taman procurorii DNA)?

P.S. „Cristelniță baptismală”, cum văd într-o lucrare scrisă de Elisabeta Negrău (2011), e pleonasm. Dacă e „cristelniță”, e și „baptismală” prin definiție. Nu mai trebuie „botezată” suplimentar.


Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

  • 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
  • 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

  • Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).


Dacă am să mă supăr cândva bine de tot, voi face o listă cu toți termenii care sunt definiți anapoda în DEX! Promit că voi publica lista pe Contributors sau pe altă platformă cu vizibilitate!

Gata cu gluma, să trecem la lucruri serioase.

Mă uit astăzi în DEXonline să văd care e forma corectă a denumirii unei pietre semiprețioase din Apocalipsa 21: „halcedoniu” sau „calcedoniu”? Versiunile biblice vechi au diferite variante („halchidon”, „chalchedon” etc.), însă forma „calcedoniu” este în uz încă de la Galaction (1938, poate chiar din 1927).

Când colo, aflu că nu se zice nici „marinel”, nici „marinal”.

Dar cum?

„Calcedonie”!

Justificat de DEX-iști prin apel la franțuzitul calcédoine!

Parol?

CALCEDÓNIE s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de cuarț, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

Adică autorii DEX nu știu că există „calcedoniu” intrat în limbă de la patuzsopt?

Și de ce nu avem gr. χαλκηδών menționat prioritar în secțiunea de etimologie? În fond, avem traduceri ale Bibliei din greacă de pe la 1648 (chiar dacă traducătorii NT de la Bălgrad au mai tras cu ochiul la latină).

Partea bună este că în DEX avem „crisopraz” (mă uitasem după „hrisopraz”). Ca o paranteză, în compunerea grecescului χρυσόπρασος intră și cuvântul „praz” (leguma!). Așadar, crisoprazul e piatra semiprețioasă de culoare auriu-verde-praz.

O problemă cu definiția „crisoprazului” tot este. Citind-o, rămâi cu impresia că această piatră a fost descoperită de Voltaire sau de Diderot. La Academie, de bună seamă, nu s-a auzit de gr. χρυσόπρασος.

CRISOPRÁZ s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde. – Din fr. chrysoprase.

Acum veți înțelege de ce oftez cu năduf când îi aud pe studenți citând cu evlavie religioasă din DEX.

 


Săptămâna aceasta am primit vestea că DEX-ul 2016 a inclus în definiția termenului „penticostal” schimbarea care le-a fost propusă cu mai mulți ani în urmă.

Încă din 2011 am publicat pe blogul personal câteva materiale în care arătam cât de înapoiate și jignitoare sunt anumite definiții din dicționarele explicative românești. Vezi AICI, AICI și AICI.

Tot atunci anunțam că voi sesiza conducerea Cultului Creștin Penticostal asupra acestei stări de fapt, ceea ce am și făcut. Cu acea ocazie mi s-a încredința sarcina de a propune o definiție care să fie transmisă Institutului de Lingvistică.

Scrisoarea oficială a fost transmisă Academiei la începutul lui 2012 și n-am mai auzit nimic despre această chestiune până prin vara lui 2014, când conducerea Institutului de Lingvistică a răspuns printr-o scurtă adresă, anunțând că va schimba definiția termenului „penticostal” în ediția a III-a a DEX-ului.

Avem deci un Dicționar Explicativ revizuit. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat de toate problemele cu terminologia de factură religioasă.

Mai jos definiția cu pricina în noua ei formă.

penticostal

P.S. Mulțumesc amicului Cristi Sava pentru fotografia trimisă.

Pagina următoare »