24 februarie 303 – începutul Marii Persecuții

Astăzi este aniversarea edictului care a marcat începutul Marii Persecuții din timpul Tetrarhiei. Era prima salvă dintr-o serie fără precedent, prin care autoritățile romane au încercat să dezrădăcineze creștinismul de pe întreb cuprinsul imperiului.

Dintr-o lucrare a lui Lactanțiu, „Despre morțile persecutorilor”, știm că în 24 februarie 304 Dioclețian publica la Nicomedia un edict prin care creștinii erau lipsiți de onoruri și demnități („omni honore ac dignitate”) și puteau fi supuși torturii („tormentis subiecti essent”). Edictul îi priva practic de libertate și de dreptul de a fi aleși.

Un personaj (nenumit de Lactanțiu) a rupt batjocoritor edictul, considerându-l „triumful goților și al sarmaților”. Respectivul a fost arestat imediat, torturat și ars.

În ziua precedentă, pe 23 februarie, zi pe care Lactanțiu o socotește, cu un citat din Vergiliu („ille dies primus leti primusque malorum causa fuit”), ziua dintâi a morții și a nenorocirilor, prefectul cetății Nicomedia, însoțit de alți oficiali, s-au dus la biserică și au forțat intrarea, în încercarea de a găsi statuia zeului („simulacrum dei”) adorat de creștini. Au găsit doar Scripturile și le-au pus pe foc. Interiorul a fost jefuit.

Întrucât biserica era situată pe un loc înalt, vizibil din palatul imperial, Dioclețian și Galeriu discutau dacă să incendieze clădirea sau nu. Dioclețian avea rezerve, din motive lesne de înțeles. Un foc necontrolat s-ar fi putut extinde rapid asupra clădirilor din jur și asupra întregului oraș. Gărzile pretoriene au găsit o soluție mai sigură: folosind topoare și alte instrumente de fier, în câteva ore au transformat biserica într-un morman de dărâmături.

Foto: Reprezentarea Tetrarhiei, compuse din Dioclețian și Galeriu (Răsărit), respectiv Maximian și Constantius Chlorus (Apus).

 

„Le Consentement”. Establishmentul cultural francez, zguduit de „afacerea Matzneff”

Anul a început cu procese grele. La New York și la Los Angeles mogulul media Harvey Weinstein e judecat în două cazuri separate. Acuzatul a pledat „nevinovat”, beneficiază de cei mai buni avocați, dar mărturiile victimelor, așa cum au fost preluate în presă (vezi, de ex., Untouchable: The Rise and Fall of Harvey Weinstein, BBC) indică un tipar comportamental profund abuziv. Văzut prin ochii femeilor care au depus mărturie, Weinstein era un prădător al cărui simț moral se atrofiase complet. A fost „ajutat”, se înțelege, de o armată de complici care erau prea bine plătiți ca să spună ceva.

În Anglia o afacere din aceeași categorie, dar de mai mică amploare, l-a vizat pe prințul Andrew, fiul mijlociu al reginei. Legăturile periculoase ale lui Andrew, Duce de York, cu Ghislaine Maxwell și cu recent-sinucisul Jeffrey Epstein aruncă o umbră neagră peste monarhia britanică.

Franța este și ea zguduită de un cutremur în domeniul culturii. Le Consentement, volumul autobiografic scris de Vanessa Springora, lansat în librării pe 2 ianuarie, a scos la iveală, după treizeci și trei de ani, ce se întâmplă când reprezentanți notabili ai elitei culturale franceze se situează „dincolo de bine și de rău”.

În centrul furtunii mediatice și judiciare se află, de această dată, scriitorul Gabriel Matzneff, pe care îl urmăresc trecutul și prezentul, cu acuzații grele de pedofilie. În cartea sa, Vanessa Springora scrie următoarele: „La paisprezece ani n-ar trebui să fii așteptată la poarta școlii de un bărbat în vârstă de 50 de ani, n-ar trebui să ajungi prin hoteluri în compania lui, n-ar trebui să te regăsești în pat alături de el”.

Dat fiind contextul, nici nu se pune problema ca Matzneff nege sau să poată nega acuzațiile care i se aduc. În jurnalele sale intime, scrie ziarul Le Figaro, autorul povestește fără nicio inhibiție despre relațiile sale sexuale cu minore sau chiar cu băieți având vârsta cuprinsă între 8 și 13 ani, din țări precum Maroc și Filipine.

Vanessa Springora nu și-a propus să-l dea în judecată pe Matzneff, dar Parchetul s-a autosesizat, pentru a descoperi toate victimele, din Franța sau din alte țări. Probabil cele mai multe fapte comise de autor nu mai pot fi anchetate, fiindcă în Hexagon termenul de prescriere pentru violența sexuală este de treizeci de ani.

Acum Franța se arată șocată. Dar ce motive ar avea? „Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” Oare nu acestea sunt consecințele ultime ale fatidicului „mai ‘68”, care și-a propus să se debaraseze de tradiție, Biserică, familie, de toate instituțiile percepute ca fiind „opresive”.

În volumul proaspăt lansat, Springora taxează, pe bună dreptate, atitudinea laxă a celor care au închis ochii chiar și atunci când era evident că se impuneau intervenții ferme pentru a pune capăt răului. Părinți, profesori, medici, polițiști, toți au ignorat semnalele de alarmă care au fost trase. Așa-numita Brigadă de Moravuri a primit sesizări anonime și l-a audiat de câteva ori pe Gabriel Matzneff, dar în final cazul a fost clasat.

Prestigiul literar al lui Matzneff l-a pus la adăpost chiar și când era evident că făcea apologia pedofiliei în platouri de televiziune, la ore de maximă audiență. De curând, în preajma publicării volumului, Franck Riester, ministrul culturii, declara: „Aura literară nu este o garanție pentru impunitate. Le susțin fără rezerve pe victimele care au avut curajul să rupă tăcerea”.

Intrat în malaxorul opiniei publice, Matzneff a publicat în L’Express o lungă scrisoare în care se prezintă ca o victimă a unei vânătoare de vrăjitoare. „Scopul cărții este să mă arunce în același cazan blestemat în care, nu de mult, au fost aruncați fotograful Hamilton și regizorii Woody Allen și Roman Polanksi”.

În trecut, Matzneff a fost copleșit cu premii. În 2013 a fost premiat pentru Séraphin, C’est la Fin, o critică a puritanismului modern. Pe atunci era comparat, ca un elogiu, cu personajul masculin din Lolita lui Nabokov. Astăzi toată lumea se grăbește să se scuture de Matzneff ca de un ciumat. Același Franck Riester și-a anunțat intenția de a-i tăia octogenarului pensia literară acordată de Centrul Național al Cărții.

Citind amplul material publicat de New York Times pe această temă (AICI) m-am întrebat: cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?

 

Reîncepe odiseea manuscriselor. O cerere de informații trimisă Muzeului Olteniei din Craiova

Pagina de început a Evangheliei după Luca din Tetraevanghelul aflat în colecția Muzeului Olteniei

De astăzi încep să curgă cele 30 de zile în care ar trebui să primesc răspuns la următoarea cerere de informații.

Voi trimite cereri către toate instituțiile de profil care de zece ani neglijează importante elemente de patrimoniu cultural, încălcând Legea muzeelor.

Prezicerea mea este că în următorii cinci ani vom avea deja digitalizate principalele manuscrise grecești ale NT.

Voi merge până la acțiuni în instanță și voi cere explicații pentru dezinteresul cronic manifestat de importante instituții de cultură din România.

Am avut răbdare zece ani. Vremea petițiilor a cam trecut. Urmează acțiuni legale. Cei vizați de aceste acțiuni vor trebui să dea răspunsuri la o întrebare elementară: ce au făcut pentru conservarea digitală a manuscriselor pe care le au în colecții?

Mai jos puteți citi mesajul trimis astăzi către Muzeul Olteniei.

***

Stimate Domnule Director,

Mă văd nevoit să vă scriu din nou în legătură cu Tetraevanghelul bizantin aflat în proprietatea Muzeului Olteniei.

Potrivit Legii muzeelor nr. 311/2003, art. 27, alin. 1, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public sunt organizate și funcționează consilii de administrație, ca organe deliberative de conducere” (subl. mea).

Întrucât în ultimii zece ani solicitările mele privind digitalizarea și punerea în valoare a Tetraevanghelului deținut de Muzeul Olteniei s-au lovit de o inexplicabilă rezistență, intenționez să mă adresez membrilor Consiliului de administrație al Muzeului pe care îl conduceți.

Prin prezenta, solicit informații privind „componența, atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliului de administrație” (art. 27, alin. 2), întrucât doresc să mă asigur că membrii lui primesc informațiile necesare privind organizațiile non-guvernamentale de prestigiu care au ca principal scop conservarea digitală pro bono a manuscriselor.

În al doilea rând, solicit informații privind consiliul științific al Muzeului Olteniei. Potrivit art. 28, alin. 1 din legea mai sus-pomenită, „în cadrul muzeelor și al colecțiilor publice de drept public pot funcționa consilii științifice, ca organe de specialitate alcătuite din specialiști de profil, cu rol consultativ în domeniul cercetării științifice, organizării sau structurării serviciilor, colecțiilor muzeale și activităților culturale.”

În al treilea rând, solicit informații despre cooperarea Muzeului Olteniei „cu organizații neguvernamentale, în vederea dezvoltării, protejării, conservării, restaurării, cercetării și punerii în valoare a patrimoniului muzeal, în interes științific sau cultural-turistic” (art. 12 din Legea muzeelor). Ce proiecte de cooperare a inițiat Muzeul Olteniei în vederea cercetării și punerii în valoare (inclusiv prin digitalizare) a Tetraevanghelului bizantin.

Vă reamintesc că în perioada 2009-2019 am pus la dispoziția Muzeului Olteniei informații despre posibile parteneriate cu organizații non-guvernamentale, dar mesajele trimise conducerii au fost ignorate.

Consider că această situație este inacceptabilă și intenționez să trimit sesizări pe acest subiect către Ministerul Culturii, Avocatul Poporului și Consiliul Județean Dolj.

Deoarece în trecut unele cereri pe care le-am trimis către Muzeul Olteniei au rămas fără răspuns, mă voi adresa instanței de contencios administrativ, în cazul în care prezenta cerere nu va fi soluționată în termenul legal de treizeci de zile.

Cu mulțumiri,

Conf. univ. dr. Emanuel Conțac

 

Anatomia unui caz de violență motivată religios. Această istorie care nu le lasă în pace

Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.

 

Penali la Ateneu. Câteva observații târzii pe marginea unui dezastru ceremonial

Am trăit să o văd și pe asta: Adrian Năstase, emblema corupției și aroganței românești post-revoluționare, la Ateneul român, cu ocazia preluării de către România a președinției Consiliului UE.

Pentru ca insulta față de autoritățile europene să fie completă (când e vorba de grosolănii, pesedismul autohton nu lucrează niciodată cu jumătăți de măsură), în loja oficialilor europeni s-a aflat și Adrian Severin, condamnat la 4 ani de închisoare pentru luare de mită și trafic de influență și eliberat condiționat în 2017.

Doamna premier și-a demonstrat încă o dată, cu vârf și îndesat, provincialismul: tot în loja oficială, alături de demnitarii europeni de prim-rang, un personaj care nu avea ce să caute acolo: Dăncilă junior, și încă fără cravată! Să-ți inviți rudele (care nu au nicio calitate oficială) la un asemenea eveniment e mostra perfectă de țopenie și neamprostie.

Nu cred că l-am văzut decât o singură dată pe soțul Theresei May la evenimente oficiale. Era în contextul vizitei lui Trump, care era însoțit de soție. Era deci logic ca cele două cupluri să fie împreună, pentru simetrie. Altminteri, premierul britanic nu simte nevoia să-și plaseze rubedeniile pe la ocazii oficiale.

Numai pe vremea Elenei Ceaușescu, savant de renume mondial și membru al Academiei Române, a coborât România mai jos decât în epocă Dăncilă-Dragnea, cu oameni de teapa țâfnosului „suveranist” Florin Iordache (plagiator dovedit), delegat să reprezinte Camera Deputaților. Măcelarul legilor justiției a ajuns și el cot la cot cu Tusk, Tajani și Juncker! Am avut un plagiator la tribună fiindcă Marele Corupt (dublu condamnat penal) era plecat în vacanță! Cu asemenea reprezentanți la ocazii oficiale, nu părem să mai ieșim din zodia cancerului.

Am mai văzut la Ateneu un filmuleț cu iz penibil, în care se rostogolește aceeași platitudine cu „dor”-ul românesc intraductibil. Mai avem puțin și cădem de-a dreptul în sentimentul paraguayan al ființei. E o neghiobie să pretinzi că există cuvinte care nu se pot traduce. Fiecare limbă are mijloace proprii pentru a exprima ideea de „dor”. Neamțul are Sehnsucht, englezul are longing, rusul are Ностальгия lui Tarkovski.

Bun, și ce căutau gulerele acelea elizabetane la gâtul coriștilor români care au deschis ceremonia? Putem pretinde că acel element din vestimentația „madrigalilor” este legat de evoluția culturală a Țărilor Române?

Una peste alta, cred că singurul element cultural cu adevărat european de la Ateneu a fost mini-concertul dirijat de Ion Marin.

 

Ordonanța de salvare a penalilor, în moarte clinică

Putem răsufla ușurați, fie și numai pentru o scurtă vreme: ordonanță de urgență pentru salvarea penalilor (îndeosebi a Marelui Penal, Liviu Dragnea) nu a mai fost dată. Viorica Dăncilă și-a dat seama la vreme că Păpușarul-Șef o pune să scoată castane din foc în folosul lui. Oricât ar fi de incompetentă dna premier, are suficientă materie cenușie ca să priceapă că nu trebuie să-și riște libertatea pentru a salva un dublu condamnat penal.

Instinctul politic al lui Tăriceanu trebuie să-i fi semnalat că ordonanța va fi piatra de moară care îi va îngropa cariera politică (adio prezidențiale, cu această ghiulea prinsă de picior), iar Tudorel Toader este prea șarpe ca să nu știe că semnătura ministrului Justiției pe un asemenea act guvernamental este proba definitivă a abjecției. Ordonanța penalilor ar fi devenit semnul de înfierare pe care l-ar fi purtat permanent pe frunte, în bruma de carieră academică ce i-a mai rămas (căci de carieră politică nu mai poate fi vorba).

Iohannis, cu stilul lui caracteristic, a tras sforile necesare din interior, fără mult tapaj. Dar îmi pot imagina că în spatele ușilor închise i-a pus în vedere doamnei Dăncilă că se joacă cu focul și că afacerea va ieși prost pentru toți cei implicați în ea.

Partea bună este că, după acest eșec răsunător, pe Liviu Dragnea îl strânge tot mai mult pielea de sagri. Aura de invincibilitate a baronului PSD începe să fileze. Jilțul i se clatină și nu va mai dura mult până îl vom vedea scos pe făraș și trimis acolo unde îi este locul.

Filmul dramatic al ultimelor zile este refăcut de Dan Tapalagă AICI.

Câteva citate relevante:

 

• Ședința de guvern se încheie fără adoptarea OUG-ului pe amnistie și grațiere. Jurnalistul Dan Turturică scrie pe Digi24: ”Se încheie o săptămână de foc, în care am trecut milimetric pe lângă o catastrofă: o nouă ordonanță de urgență în favoarea unui batalion de penali, poate chiar mai toxică decât cea din ianuarie 2017. Astăzi, nu mai există niciun dubiu că Liviu Dragnea a încercat din toate puterile să-i convingă pe Tăriceanu, Toader și Dăncilă să îl susțină în acest demers, dar a eșuat. Nu este clar cine a fost personajul determinant care a zădărnicit planurile șefului PSD, dacă doar Tăriceanu a rezistat presiunilor, din calcule de supraviețuire politică, sau dacă până și ministrul Justiției și premierul și-au regăsit o brumă de rațiune și au înțeles ce riscă dacă își pun semnătura pe o decizie cu implicații devastatoare pentru România.”
• De notat că în tot acest timp, Antena3 a negat că s-ar pregăti un OUG, acuzând presa care a avertizat asupra acestui risc major de manipulare, deși tot la Antena 3, Bogdan Chireac, unul dintre jurnaliști invitați în mod frecvent, a anunțat că Dăncilă va propune amnistia și grațierea în discuțiile  cu Iohannis.
• Sebastian Lăzăroiu, fost consilier la Cotroceni în mandatul lui Traian Băsescu și un bun cunoscător al funcționării mecanismelor de putere, scrie într-o analiză publicată pe Facebook că ”Povestea cu OUG pe amnistie și grațiere n-a fost un fake news. Chiar ne-a trecut glonțul pe la ureche, pentru că daddy, furios și neputincios după sentință, era gata să scoată artileria din dotare.”  Lăzăroiu propune și o explicație a eșecului lui Dragnea: ”Oare toate astea s-au întâmplat pentru că Viorica are conștiință, Tăriceanu e un bun liberal și Tudorel realizează că-și face pulbere reputația? Puțin probabil să fie doar asta. Da, pesemne că Tudorel a fost afectat de opinia Comisiei de la Venetia (din care face parte), de hula propriilor studenți, înțelege că a mers prea departe și riscă disprețul întregii bresle pe viață. Poate că Viorica s-a speriat de dosarul de la DIICOT, poate că Tăriceanu e cu gândul numai la prezidențialele de anul viitor. Dar cred că mai sunt și alte rotițe invizibile care s-au învârtit în perioada asta, clintind ușurel piesele pe tabla de șah. Că Iohannis știa de toate rotițele astea, fără să le fi pus el însuși în mișcare, n-am nicio îndoială. Că nu se bate în piept cu jocurile subterane care au zădărnicit ordonanța? Nici voi n-ați face altfel în locul lui.”

 

 

„Mai marii tăi sunt părtași cu hoții” (Is. 1:23)

Jurnalistul Liviu Avram despre fața legală a unui demers de esență mafiot-pesedistă.

Aşa cum ştim, Liviu Dragnea se află în executarea unei sentinţe de condamnare cu suspendare în dosarul Referendumul. El a contestat hotărârea definitivă pe motiv că doi dintre cei cinci judecători ai Înaltei Curţi care au participat la dezbateri şi la pronunţarea sentinţei s-au pensionat între momentul pronunţării şi momentul motivării sentinţei. Contestaţia sa a fost respinsă, pe motiv că semnăturile celor doi au fost suplinite, conform procedurii, de şefa Instanţei Supreme. Ia să vedem acum maniera în care PSD-ALDE a găsit de cuviinţă să trateze problematica de care s-a lovit Liviu Dragnea. Articolul 406 din Codul de Procedură Penală, privind modul de redactare a hotărârilor judecătoreşti, spune că motivarea se redactează de regulă în 30 de zile de la pronunţare, dar nu mai mult de 90 de zile, de către unul dintre judecătorii completului şi se semnează de către ceilalţi membri. Apoi, conform proiectului de lege, adaugă:

Citeste mai mult: adev.ro/p7dvgo

Urmăriți cu atenție și interviul de mai jos, pentru a înțelege dimensiunea putregaiului pe care îl va introduce în legislația penală Comisia Iordache, al cărei unic scop este instituționalizarea hoției la nivel înalt.

https://www.digi24.ro/embed/stiri/actualitate/politica/liviu-avram-despre-modificarile-codului-penal-suntem-pusi-sa-negociem-cu-mafia-915297?video=0&width=570&height=320

 

Un show ticălos. Comisia Iordache dă un nou asalt asupra justiției

Nu s-au liniștit bine apele mocirloase stârnite de Comisia Iordache, că a și început turnarea unui nou episod din serialul „un show ticălos”, regizat de Dragnea prin interpuși, mai exact, prin deputatul Florin Iordache.

Citesc stupefiat propunerile prin care se urmărește modificarea Codului Penal, respectiv a Codului de Procedură Penală. Le găsiți AICI.

La finalul postării găsiți un fragment din care rezultă în mod clar că modificările propuse sunt făcute în interesul penalilor. Dacă ținem cont de faptul că mulți parlamentari sunt clienți vechi ai parchetelor, fiind chemați frecvent să-și explice ticăloșiile, nu avem nicio umbră de îndoială că aceste modificări sunt menite să îngreuneze munca procurorilor care se ocupă de anchetarea faptelor de corupție.

Nu este întâmplător că în această perioadă liderul PSD a lansat ideea unui miting pentru sprijinirea familiei tradiționale. Deși de aproape un an și 4 luni coaliția PSD-ALDE deține puterea și restructurează pe bandă rulantă instituții și politici ale statului român, abia acum PSD se erijează în apărător al familiei tradiționale. Este cea mai bună rețetă de compromitere a unei idei care NU a început sub umbrelă politică.

Fiindcă PSD maculează tot ce atinge, fără excepție, ar fi cu totul ieșit din comun ca dezideratul CpF — de factură eminamente civică — să nu sfârșească paralizat la contactul cu toxicul novichok pesedist.

Am auzit și voci care susțin că CpF ar trebui să conlucreze cu orice forță politică ce poate asigura deblocarea demersului prin care se urmărește clarificarea Constituției (în conformitate cu sensul avut în vedere de cei care au formulat textul în primă instanță). La o adică, ar avea și Diavolul dreptate din când în când și trebuie să i se recunoască și lui bucata de adevăr.

S-ar putea ca o asemenea „strategie” să aibă în final următoarele rezultate: (1) instrumentalizarea cinică de către PSD a energiilor înmagazinate de CpF și (2) distragerea atenției de la o miză foarte importantă – justiția, fără rezultatul dorit de CpF.

Ca orice bun scamator, Liviu Dragnea știe că dacă vrei să îmbrobodești publicul, trebuie să-l defocalizezi. Cum în luna mai sunt programate mișcări masive anti-PSD în stradă, lui Dragnea îi convine de minune să folosească tema referendumului cerut de CpF pentru a diminua impactul negativ al protestelor care vizează partidul condus de el.

După o guvernare dezastruoasă, cu aberații fiscale în urma cărora se tot face muncă de cârpeală, după nemulțumirile generate în rândul multor categorii socio-profesionale, PSD-ul nu poate rata ocazia de a vampiriza demersul pro-familie.

În prezent e greu de prezis cum se vor aranja piesele pe această complexă tablă de șah. Nu am nici cea mai mică încredere în lideri politici hârșiți în minciună și ticăloșie, care nu sunt interesați de valori și principii decât dacă le pot transforma în monedă de schimb în calculele lor josnice.

***

La articolul 143, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (4^1) cu următorul cuprins:
„(4^1) Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate şi înregistrate, care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării, care nu au legătură cu infracţiunea sau persoanele care fac obiectul cercetării ori care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor nu pot fi folosite sau ataşate la dosarul de urmărire penală. Acestea se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii și pot fi puse la dispoziția celui vizat, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal, dacă nu s-a obținut mandat de interceptare și pentru restul convorbirilor. În cazul în care pe parcursul derulării activității de interceptare sau înregistrare a convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor rezultă indicii săvârșirii și ai altor infracțiuni, poate fi cerută completarea mandatului și cu privire la acele infracțiuni. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi și libertăți, restul consemnărilor rezultate din mandatul de supraveghere tehnică urmând a fi distruse în termen de 30 de zile de la obținerea acestora.”

 

Cum stăm cu digitalizarea în România? Un răspuns de la Ministerul Culturii

Răspunsul la întrebarea „Cum stăm…?” este, ați ghicit, „Stăm bine. Stăm!”

Am postat deja pe FB niscaiva pasaje din articolele care alcătuiesc dosarul „patrimoniu digital” publicat în Dilema veche (AICI).

Reiau mai jos un fragment din Scrisoarea deschisă adresată ministrului Culturii:

Vă întrebați, probabil, domnule ministru, care este scopul acestei scrisori. Am urmărit cu interes discursul pe care l-a ținut dl Liviu Dragnea la Congresul PSD din 10 martie. Frumoase vorbe – dulci ca mierea – îi picurau de pe buze, mai ales cînd anunța „asigurarea unui fond de un miliard de euro pe șapte ani pentru proiectele majore în domeniul culturii“. Sună minunat, ce-ar mai fi de adăugat? „Amețitoare sumă, ce limpede te clatini!“ Doar că el nu poate înlătura un fapt amar foarte evident: în ultimii zece ani, instituții-cheie din România nu au reușit să asigure conservarea digitală și promovarea online a douăzeci de manuscrise, chiar și cînd ea s-ar fi putut realiza în mod gratuit, cu ajutor extern.

Dar să lăsăm visul despre cele „șapte vaci grase“ pe care ni l-a împărtășit recent Faraonul PSD. A sosit timpul ca ministerul dvs. să-și propună atingerea unor obiective clare și realiste. Ne plîngem de lipsa banilor, dar uităm că în domeniul conservării digitale se pot realiza multe lucruri bune în parteneriat cu instituții străine. Funcția pe care o dețineți vă dă posibilitatea să facilitați colaborarea instituțiilor românești cu parteneri din străinătate. Nu vom suferi nici o daună la nivelul imaginii dacă vom recurge la resurse externe pentru a ne asigura că patrimoniul nostru cultural este digitalizat, promovat și valorificat dincolo de granițele țării. Trebuie să depășim complexul de „cetate asediată“. Dacă nu putem realiza noi ceea ce trebuie făcut, măcar să nu punem bețe în roate celor ce pot să ne ajute.

Fiindcă între timp am primit răspunsul la o întrebare adresată ministerului, postez mai jos informațiile primite, cu precizarea că generosul proiect numit CULTURALIA, în care se visează cu ochii deschiși 550.000 de resurse culturale digitale, este deocamdată în faza de „moloz”.

Deci, pe scurt, ce s-a făcut până în prezent? Au fost digitalizate niște artefacte dacice, s-au scanat vreo 60 de volume medievale și 32.000 de documente la Arhivele Naționale. În plus, au fost create 497 de perechi de opinci. Foarte bine, e minunat că punem în valoare opinca românească. Până vor putea circula pe autostrăzi, ca europenii, opincile vor fi extrem de utile prin glodurile naționale.

Dar răspunsul care mă roade este acesta: când vom vedea măcar un pixel din cele 550.000 de resurse culturale digitale?

Dacă dl. Ivașcu îmi poate da o dată fixă, promit că mănânc în biroul lui, live, una dintre cele 497 de opinci!

Mai jos, informațiile de la minister.

Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN), prin Unitatea de Management a Proiectului (UMP) este beneficiar al proiectului “E-cultura: Biblioteca digitală a României”, proiect predefinit în cadrul Programului Operațional Competitivitate, Axa Prioritară 2, Acţiunea 2.3.3 – Îmbunătățirea conținutului digital și a infrastructurii TIC sistemice în domeniul e-educație, e-incluziune, e-sănătate și e-cultură – SECTIUNEA E-CULTURA.

Proiectul „E-cultura: Biblioteca Digitală a României” a fost depus spre finanțare la Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale la sfârșitul anului 2017, a fost selectat în cadrul etapei de verificare administrativă și financiară, iar în prezent se află în etapa de evaluare tehnico – financiară.

Beneficiarul principal al investiției este Ministerul Culturii și Identității Naționale, care, având atribuțiile de promovare a patrimoniului cultural și de coordonare a instituțiilor din domeniul culturii, va utiliza echipamentele achiziționate și platforma informatică dezvoltată și va asigura buna funcționare a acestora în vederea atingerii obiectivelor stabilite prin proiect.

În proiect vor fi implicate un număr de 29 de instituții, printre care enumerăm: 19 muzee, cinci biblioteci, Arhiva Națională de Filme, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune, Institutul Național al Patrimoniului etc.

Realizarea acestui proiect va reprezenta un pas important în direcția îmbunătățirii conținutului digital în domeniul E-Cultură, contribuind la atingerea obiectivelor structurate în cadrul Strategiei Naționale Agenda Digitală pentru România 2020, ce implică măsuri direct legate de conservarea şi promovarea patrimoniului european.

De asemenea, un scop secundar al proiectului va consta în creșterea gradului de informare cu privire la moștenirea culturală națională atât a publicului larg, cât și a organizaţiilor, la nivel național și internațional.

Proiectul „E-cultura: Biblioteca digitală a României” are două mari componente:

• Dezvoltarea unei platforme informatice on-line de catalog partajat și bibliotecă digitală numită „CULTURALIA”, disponibilă tuturor instituțiilor culturale din România, precum și publicului larg.
• Digitizarea și expunerea on-line în Biblioteca Digitală a României – CULTURALIA  a peste 550.000 de resurse culturale digitale (texte, imagini, audiograme, videograme, obiecte digitale 3D) – termenul de „bibliotecă” în acest context este folosit în sens larg, reprezentând totalul dintre biblioteca tradițională + muzeu + arhivă.

După digitizarea și expunerea on-line pe platforma informatică a resurselor culturale digitale, acestea vor fi încărcate mai departe pe site-ul www.europeana.eu, proiectul contribuind și la creșterea numărului de itemi din Europeana.eu, respectiv la îmbunătățirea accesului la cultură la nivel internațional.

Totodată, UMP a fost Operator de Program (în conformitate cu OUG 88/2012 modificată prin Legea 246/2013) pentru programele finanțate din Mecanismul financiar al Spațiului Economic European respectiv PA16/RO12 – Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural și PA17/RO13 – Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european (Programe SEE).

Proiectele finanțate în cadrul programelor sus–menționate s-au dovedit a fi un real succes, acestea constituind exemple de bune practici. Proiectele au avut ca scop promovarea culturii și a valorilor la nivel național și internațional, unele dintre acestea creând instrumente practice cum ar fi: baze de date, site-uri online, expoziții virtuale etc. Redăm mai jos câteva dintre proiectele relevante implementate cu succes.

Când viaţa cotidiană antică devine patrimoniu UNESCO. Scanarea, restaurarea digitală şi contextualizarea artefactelor dacice din Munţii Orăştiei. Rezultatele proiectului pun la dispoziția publicului larg și a specialiștilor din întreaga lume patrimoniul istoric/arheologic specific siturilor dacice din Munții Orăștiei.

• au fost digitizate 500 de artefacte dacice reprezentative;
• au fost înființate două spații expoziționale multimedia capabile să găzduiască expoziții mixte: real/virtual;
• a fost creat un catalog al pieselor reale şi virtuale, precum şi reconstituiri ale cetăţilor dacice, vizibile în format normal sau anaglyph (cu ochelari 3D);
• au fost dezvoltate aplicaţii multimedia pentru echipamentele din cele două spații expoziționale;

2. Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale României. Prin proiect,

• au fost scanate circa 32.000 unități arhivistice din Arhivele Naţionale ale României;
• a fost creată o bază de date cu peste 32.000 unități arhivistice, respectiv 36.000 documente;
• au fost restaurate circa 1.000 documente deteriorate.

3. Medievalia – Texte fundamentale ale culturii române medieval. Proiectul a avut două componente:

• cercetarea și documentarea patrimoniului de carte veche din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române;
• crearea unei baze de date conținând 60 de volume digitizate din domeniul textelor vernaculare din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române.

4. Ocolul lumii pe jos. Povestea celor 497 perechi de opinci. Proiectul a vizat:

• crearea unei expoziții permanente în cadrul spațiului cultural „Colecția Dumitru Dan” dedicat călătoriei acestuia în jurul lumii;
• elaborarea unui studiu științific cu privire la patrimoniul cultural imaterial;
• reconstituirea audio şi video a 6 cântece şi 5 dansuri ale globe-trotterilor;
• crearea unei baze de date descriptive conținând 677 de bunuri digitizate;
• restaurarea a 135 de documente și a unei bundițe din patrimoniul Muzeului Județean Buzău;
• expunerea a 120 de bunuri de patrimoniu în cadrul „Colecției Dumitru Dan”;
• conservarea și revitalizarea a 2 meșteșuguri (confecționat opinci și cusut cămăși populare) prin organizarea a 14 ateliere meșteșugărești pentru copiii romi sau cei defavorizați;
• confecționarea a 497 perechi de opinci;
• reconstituirea a 2 cămăși populare;
• crearea a 3 jocuri (un joc digital și 2 electronice).

5. Roots in Our Moves – Patrimoniul cultural imaterial digitizat al minorității maghiare din România. În cadrul proiectului Roots in Our Moves au fost prelucrate științific peste 600 ore înregistrări folclorice video prin selectare și prelucrare detaliată, fiind astfel obținute cele 203 ore de înregistrări video disponibile în baza de date  http://www.folkmedia.ro/mediatar/. Toate materiale au fost publicate și incluse în baza de date Europeana.eu. De asemenea,

• a fost înființat un centru de digitizare, arhivare și catalogare;
• au fost prelucrate 2.557 de fotografii;
• a fost publicată o colecție DVD, 120 exemplare ale colecției fiind distribuite cu titlu gratuit către entități culturale din țară și din străinătate.

 

Propunerea legislativă marca PSD. Despre efectele dezastruoase generate de Comisia Iordache

România este zguduită acum de revelațiile privind polițistul suspectat de pedofilie, prins cu mare întârziere, după o urmărire de trei zile.

Un rol crucial în prinderea suspectului (care între timp și-a recunoscut faptele) l-a jucat înregistrarea video făcută de camera de filmare din ascensorul în care s-a produs agresiunea.

Presa a scris deja despre unele amendamente propuse de PSD-ALDE la Codul Penal, respectiv Codul de Procedură Penală. Reiau aici un fragment dintr-o analiză publicată în Revista 22.

Amendament privind limitarea mijloacelor de proba. La art. 97, lit. e) a alin. (2). Mijloacele de probă se definesc astfel: „înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

Ce presupune: Din mijloacele de probă dispar, prin eventuala adoptare a unui astfel de amendament, înregistrările video, inclusiv cele de pe camerele de luat vederi montate pe stradă sau în instituții publice. Procurorul Bogdan Gabor, președintele Asociației Procurorilor din România, oferă un exemplu concret care arată pericolul unui astfel de amendament, crima de la metrou petrecută, luni, în București. „Cum va putea fi dovedită această crimă, în condiţiile în care îţi este interzis să ridici imaginile de pe camerele de luat vederi? Orice avocat va demonta orice altă probă în afara unor fotografii judiciare, pentru că fotografiile rămân ca probe, conform acestui amendament. Crima de la metrou nu va putea fi dovedită, deşi avem imagini cu autorul, ci va rămâne cu autor necunoscut. Altfel, trebuie să fie martori care să descrie efectiv scena care s-a petrecut. Însă poate că martorii nu vor putea spune cum a căzut victima pe șine, dacă a lovit-o, aruncat-o cineva. Poate că doar au văzut-o direct căzută și, atunci, în lipsa înregistrărilor video ca probe, nu se poate demonstra că o anume persoană este criminalul, deoarece poate că vorbim despre o sinucidere sau poate că victima s-a împiedicat.”

Pentru cei care au protestat în Piața Victoriei și la Parlament împotriva Comisiei Iordache este evident că procesul de măcelărire a Legilor Justiției, orchestrat de coaliția majoritară, urmărește în principal salvarea marilor corupți din PSD.

Doar că măsurile propuse, menite să-i ajute pe infractorii din partidul roșu, au efecte colaterale asupra altor domenii. Cazul pedofilului prins astăzi arată cât de periculoasă ar fi adoptarea amendamentelor privind probele video.

Legislația penală nu trebuie modificată în trombă, cum dorește ciuma roșie, al cărei interes urgent este rezolvarea unor dosare incomode pentru liderii PSD. Dimpotrivă, modificările trebuie făcute pe îndelete, prin consultări ample, mai ales cu cei din mediul profesional (asociații de magistrați).

Văd pe pagina Parlamentului că Proiectul de Lege (537/2017) este încă în lucru. Vom vedea ce va ieși în urma adoptării lui de către Camera Deputaților. Eu unul sunt foarte sceptic că PSD-ALDE se pot gândi la altceva decât mutilarea legislației penale pentru a-i pune la adăpost pe aleșii care ar trebui să dea față cu justiția.

Protestele în stradă împotriva Comisiei Iordache și a inițiativelor de felul acesta trebuie să continue. În tot acest timp, tensiunile din PSD vor crește, pe bună dreptate. Astăzi am văzut un Dragnea surâzător, care a încercat să dea impresia că ține partidul în frâu.

Între timp, Niculae Bădălău, președintele executiv al PSD, iese la rampă cu o scrisoare (AICI) în care menționează „presiunea crescândă asupra membrilor și simpatizanților PSD, care sunt stigmatizați de presă și de diverse alte grupuri de presiune din societate”.

Ei bine, da! Presiunea trebuie să crească, fiindcă PSD își merită pe deplin stigmatizarea după inițiativele în domeniul legislației penale! Nu au reușit să-și salveze penalii cu Ordonanța 13, așa că au încercat niște manevre în Parlament.

Nu vor reuși!

Nu au decât să se reformeze și să scoată în față figuri respirabile, alese cu respectarea unor criterii de integritate!

Altfel, vor merge la groapa de gunoi a istorie, acoperiți de rușine, cum și merită.

P.S. Imaginea jalnică a Poliției Române, care a adăpostit atâția ani un pedofil cu probleme foarte grave, face pereche cu imaginea incompetenței Ministrului de Interne, Carmen Dan, a cărei singură „calificare” pentru post ar fi că este o apropiată a lui Liviu Dragnea.

Vedeți/auziți AICI mo(n)stră de exprimare la doamna ministru!

„Ieri am transmis o solicitare. Până acum am decât (sic! – n.r.) informațiile pe care le cunoașteți și dumneavoastră, date aseară de purtătorul de cuvânt al poliției. Nu am văzut pe nimeni să facă un pas în spate, probabil că au apreciat că nu există responsabilitate”, a declarat, marți dimineața, ministrul Carmen Dan, în prima sa declarație publică pe tema suspectului de pedofilie care lucra de mulți ani în Poliție.

 

Un partid numit „Corupție”. Klaus Iohannis despre legile justiției

Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.

 

„Iubirea din oglindă”. Un volum colectiv despre un subiect complicat

Între volumele lansate sâmbătă la Gaudeamus se numără și volumul Iubirea din oglindă, coordonat de doamna Tatiana Niculescu și având ca temă problema homosexualității.

Între autorii invitați să participe cu texte privitoare la această tematică se numără teologi din spațiul ortodox (dr. Theodor Baconschi, pr. conf. univ. dr. Constantin Necula), catolic (pr. univ. dr. Michael Fieger, conf. univ. dr. Wilhelm Tauwinkl) și protestant-evanghelic (subsemnatul).

În volum sunt prezenți și filozofii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, medicul româno-american Martin Martin, psihologul Domnica Petrovai, regizorul Andrei Șerban, judecătorul Cristi Danileț și doi activiști LGBT: Florin Buhuceanu și Florentina Ionescu. În fine, un text (reluat dintr-un volum publicat) este semnat de Petru Creția, iar Victor Bărbulescu a contribuit cu un text confesiv-autobiografic.

Nu știu exact cum a ajuns numele meu în „cărțile” doamnei Tatiana Niculescu, al cărei glas îmi este bine cunoscut din perioada liceului, când ascultam cu zel religios BBC România, însă n-am spus „nu” la invitația pe care mi-a adresat-o de a scrie un text cu privire la tema volumului recent apărut. Poate că opiniile mele cu privire la Referendumul pentru modificarea Constituției (vezi AICI) vor fi dat impresia că aș avea ceva de spus pe un subiect atât de complex. În orice caz, textul meu a fost a shot in the dark, fiindcă nu știam dacă nu cumva unghiul meu de abordare se va suprapune cu ceea ce vor scrie ceilalți teologic invitați să contribuie la volum; n-am avut atunci decât o vagă idee despre temele care vor fi publicate.

Volumul rezultat, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți este destul de eterogen, dat fiind contextul diferit din care provin autorii aleși. În mod inevitabil, o carte cu atât de multe voci ajunge să nemulțumească pe toată lumea. Un cunoscut mi-a semnalat de curând critica pe care mi-o face un activist gay (necesarmente ultragiat) în recenzia sa: „Conferențiarul penticostal Emanuel Conțac vorbește nici mai mult, nici mai puțin despre abstinență ca soluție ultimă la homosexualitate, după care se aventurează într-o amplă descriere a unor cazuri celebre americane de bărbați homosexuali «vindecați» de păcat.”

Textul meu este destul de lung. Postezi mai jos un singur fragment, în chip de „pregustare”.

***

Unii cititori ai Bibliei pun în opoziție Vechiul Testament și Noul Testament, pornind de la premisa falsă că cele două macrosecțiuni au ajuns împreună fără să aibă afinități prealabile și că mariajul lor este rezultatul unei decizii arbitrare, nu mult diferite de căsătoriile orientale aranjate de către părinți. Pentru a limpezi chestiunea, voi face câteva observații cu privire la implicațiile mesajului lui Isus față de homosexualitate și apoi mă voi opri asupra teologiei Sfântului Pavel.

Fiindcă Isus nu spune nimic despre homosexualitate, subzistă în mintea multor oameni ideea că această omisiune ar trebui interpretată conform dictonului latin qui tacit consentire videtur. Tăcerea ajunge înțeleasă ca aprobare. Adepții acestei înțelegeri susțin de regulă o altă idee eronată – „mesajul central al lui Isus este dragostea” – și ajung astfel să-l înroleze pe Isus în tabăra susținătorilor mișcării LGBTQ. Pentru a înlătura această concepție falsă, trebuie precizat din capul locului că mesajul central a lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Da, proclamarea Mântuitorului este însoțită de compasiune pentru cei pierduți, pentru păcătoși, pentru oameni nefrecventabili, marginali sau rău-famați, dar nu exclude exigențe etice foarte înalte (exemplificate în declarații precum „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”).

Să nu uităm, contemporanii săi, chiar și cei care au dubii față de el, ori îi devin dușmani, ori îi recunosc statutul de rabbi, adică de „învățător” sau „maestru” al Torei. Or, ca interpret al Scripturilor, Isus nu desființează morala iudaică tradițională, ci o scoate de sub dominația legalismului pentru a o redefini în acord cu Împărăția lui Dumnezeu, esența kerygmei sale. Mai mult, Împărăția lui Dumnezeu, realitatea pe care o întrupează Isus Cristos, este scopul de dragul căruia omului i se cere să renunțe la tot – „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!” – chemare transmisă de toate cele trei Evanghelii Sinoptice.

„Jugul” pe care îl presupune urmarea lui Cristos este „plăcut”, dar este jug. În vreme ce unii rabini erau de părere că un bărbat poate să divorțeze de soție dacă a găsit o femeie mai frumoasă, ori dacă soția a ars mâncarea, Isus consideră că astfel de practici sunt o formă de adulter instituționalizat. Cei care își imaginează că Isus este un soi de vizionar hippie, care ne invită să ne lepădăm de grija lumească și să privim la crinii de pe câmp, ori la păsările cerului, în timp ce fredonăm versurile cântecului Imagine, pierd din vedere că Isus știa bine ce se ascunde în inima omului (Ioan 2:25), pe care o descrie ca sursă a multor lucruri impure (Mat. 15:19). Chiar și fără să avem o declarație a lui Isus cu privire la homosexualitate, știm că cel puțin într-o privință mesajul lui este clar: sexualitatea nu este valoarea supremă, ci ea se subordonează Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mat. 19:12).

 

Coaliția pentru Familie și criticii ei

Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.

 

Textul Ordonanței de urgență care abrogă Ordonanța nr. 13/2017

Am citit cu interes textul prin care guvernul României motivează abrogarea Ordonanței nr. 13/2017.

Ceva-ceva a răzbătut până la guvernanți, dar văd că în continuare se vorbește despre „pericolul real de dezbinare a societății” și de „neînțelegere”.

Nu, nu e vorba de nicio dezbinare. Când vine vorba de porunca a opta („Să nu furi”) nu e nicio dezbinare. Tot electoratul, oricare ar fi orientarea lui politică, este de acord că porunca „să nu furi” rămâne valabilă, indiferent dacă furtul vizează o găină sau 200.000 de lei.

Oamenii au înțeles foarte bine ce a urmărit ordonanța nr. 13, dată hoțește, la miez de noapte! Încercarea guvernului de a drege busuiocul, insistând pe „contextul general de neînțelegere” este lamentabilă. După Grindeanu & Co, cei care au cerut abrogarea ordonanței ar fi o turmă de nătărăi dornici să creeze „tensiuni sociale”.

Nici vorbă de așa ceva. Singura tensiune pe care o constat e cea din arterele guvernanților. E tensiunea hoțului prins cu mâța în sac. Sau tensiunea celui care știe că mandatul de guvernare i se va încheia foarte curând.

Citiți AICI motivarea din noua ordonanță, cu sublinierile mele.

 

Ce șanse ar avea în politică un „partid creștin”? Un posibil răspuns de C.S. Lewis

Răsfoind astăzi volumul God in the Dock am reluat un eseu care mi se pare important pentru o problemă despre care am mai scris pe blog.

Evident, Lewis scrie în anii ʹ50, când ideologiile la care face referire erau mai active. Dar cred că punctul lui de vedere, pe care încerc să-l rezum mai jos, este unul corect. Desigur, persoanele interesate ar face bine să citească tot textul. Un rezumat poate deforma argumentația autorului.

***

Cu privire la relația dintre creștinism și politică C.S. Lewis a scris un articol foarte pătrunzător, intitulat „Meditation on the Third Commandment”. Articolul lui Lewis răspunde indirect unor scrisori publicate de The Guardian în care cititorii se pronunță în favoarea creării unui „partid creștin”. Autorul arată dificultățile inerente unei asemenea inițiative, în special în lumina reflecțiilor dintr-o carte a lui Jacques Maritain (Scholasticism and Politics) care tocmai fusese tradusă în engleză. Potrivit lui Lewis, partidele par să aibă țeluri comune (bunăstare, siguranță, un bun echilibru între ordine și libertate), dar nu se pot pune de acord asupra mijloacelor prin care pot fi atinse.

Pentru a ilustra blocajul la care se ajunge atunci când se urmărește crearea unui „partid creștin”, Lewis imaginează următoarea situație: trei creștini devotați pot avea trei orientări politice diferite. Philarchus, creștin devotat, este convins că bunăstarea vine în urma trăirii unei vieți creștine și că o viață creștină poate fi promovată în comunitate de către un stat autoritar, care a înlăturat ultimele vestigii ale infecției „liberale”. Potrivit lui Philarchus, fascismul nu este un rău în sine, ci un rău pervertit, iar democrația este un monstru a cărui victorie ar însemna înfrângerea creștinismului. Un asemenea personaj ar accepta ajutor fascist, convins că el și prietenii lui vor fi aluatul care va influența pozitiv plămădeala partidului lor.

Cel de-al doilea personaj, Stativus, este la fel de devotat și de creștin. Profund conștient de Cădere, convins că oamenii trebuie să aibă un control minim asupra semenilor și dornic ca cerințele lui Dumnezeu să nu fie subminate de cele ale cezarului, Stativus vede în democrație singura speranță pentru libertatea creștină. În plus, este tentat să accepte ajutor de la promotorii statu-quoului, ale căror agende comerciale și imperiale nu au nici măcar o aparență de teism.

Al treilea creștin este Spartacus, un creștin sincer, care denunță bogățiile cu fervoare profetică, animat de convingerea că „Isus cel istoric” a fost trădat de apostoli, de Părinți și de Biserici. Convins de nevoia unei schimbări radicale, Spartacus cere o revoluție de stânga, dar este dispus să accepte ajutor de la cei care se declară în mod deschis inamicii lui Dumnezeu.

Cititorii vor fi realizat deja că cele trei nume reprezintă trei ideologii diferite: fascismul, conservatorismul și comunismul. În ce fel, se întreabă Lewis, ar putea coexista cele trei personaje într-un „partid creștin”? Pe urmele lui J. Maritain, Lewis propune o altă cale: cea a responsabilității civice care se manifestă prin scrisorile „cicălitoare” adresate membrilor parlamentului. Prin astfel de campanii creștinii ar arăta că sunt o formă politică ce nu trebuie alienată. O altă cale ar fi cea a convertirii: „He who converts his neighbour has performed the most practical Christian-political act of all”.

 

Mirări de chibiț privitoare la „separarea religiei de stat” și „sprijinul datorat de stat cultelor”

Citesc cu mare interes și cu multă uimire propunerile de revizuire a Constituției propuse de Uniunea Baptistă.

Cea mai mare calitate a acestor propuneri este că ele există. Prin contrast, penticostalii încă n-au reușit să-și facă auzită (necum „implementată”) propunerea de revizuire a DEX-ului. De Constituție nu vorbim. We go with the flow, pe unde trece conducta sau firul apei.

Din comunicatul de presă deduc că Uniunea Baptistă nu se ferește de cuvinte tari, căci primul principiu (pardon de pleonasm) este cel al „garantării absolute a libertății religioase” (subl. mea). Ei, „absolute” e un termen cam tare. Numai Dumnezeu garantează în sens absolut. Să nu cerem statului să fie Dumnezeu, că s-ar putea să dăm peste Necuratul.

În același registru al „sublinierilor apăsate” intră și „principiul autonomiei reale a cultelor”. Bun, dar cum probezi că autonomia e „reală” sau că e numai „închipuită”, cum probabil se sugerează că ar fi autonomia de acum?

Mai greu de înțeles e „principiul egalității cultelor între ele, în fața legii și a autorităților”. Cum vine asta? Statul să garanteze că două culte sunt egale între ele? Adică Martorii lui Iehova sunt egali cu BOR și cultul mozaic este egal cu Biserica Romano-Catolică? Că ele trebuie să fie egale în fața legii înțeleg. Dar egale între ele? Este evident de la o poștă că două corpuri socio-religioase nu pot fi egale între ele din simplul motiv că ele sunt inegale (ca mărime, istorie, influență, arie de răspândire etc.).

Precizez că scriu paragraful de mai sus în calitate de creștin minoritar, membru al unui Cult Creștin care nu este egal cu BOR, oricât m-aș strădui eu să le văd egale.

Cred că ajunge să spunem că toate cultele trebuie să fie egale în fața legii. Dorința cuiva de a fi egal cu altcineva care în mod clar e mai mare îmi evocă ambiția broaștei din fabulă de a trece drept taur.

Mai greu de priceput este cum pot fi ținute împreună două principii care par să se bată cap în cap, anume principiul separării bisericii de stat și principiul sprijinului datorat de stat cultelor religioase (art. 29 din Constituția României).

Deci: pe de o parte vrem ca România să fie un stat laic (asta înțeleg prin separarea Bisericii de stat), iar pe de altă parte considerăm că separația nu ar trebui să împiedice statul în activitatea lui de sprijinire a cultelor.

Bun, și dacă le sprijină, cum le sprijină? În mod egal? Că doar se vrea ca ele să fie egale între ele și în fața legii. Oare cum se așteaptă Uniunea Baptistă să fie traduse în practică aceste principii?

Nu am eu o amplă cultură politico-religioasă, dar cred că am minimul necesar pentru a sesiza că „ceva nu pușcă” (vorba ardeleanului) când tragi linie sub aceste principii.

Fiindcă tot am pomenit de art. 29 din Constituție, să atragem atenția și asupra gândirii sucite care a produs acest articol.

ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

De ce formulăm negativ aceste drepturi?

Cum se împacă ideea că „libertatea credinţelor religioase nu poat fi îngrădită sub nici o formă” cu ideea de la (3) conform căreia cultele se organizează „în condițiile legii” (adică având parte de îngrădirile pe care le pune Legislativul)? De ce se spune că nimeni nu poate fi constrâns, în loc să se afirme că omul este liber să adopte etc.?

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (s.mea).

Cum adică? În condițiile cărei legi? De ce această formulare limitativă?

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Cultele religioase sunt autonome, dar statutul lor trebuie adoptat prin hotărâre de guvern, iar recunoașterea în funcție a conducătorilor religioși se face prin decret prezidențial!

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

 

Informatori în dosarul „Evanghelistul” (Vizita lui Billy Graham în România, 1985).

Am citit cam jumătate din cartea Afacerea „Evanghelistul”. Cei interesaţi de mecanismele diabolice ale Securităţii se pot „edifica” foarte bine citind această carte.

Pseudo-Mardoheii care pretind că nu şi-au plecat genunchiul şi nu s-au închinat, dar care au colaborat sârguincios cu regimul, se vor regăsi sub câte un nume informativ, dând note ample Securităţii.

În afacerea „Evanghelistul” principala sursă (după cum rezultă din carte) este „Pastorul”, prezentată de autori ca fiind pastorul baptist Ioachim Ţunea.

Din mediul ortodox au dat informaţii „Apostol” şi „Biologul”. Deşi identitatea celor două surse n-a fost dezvăluită de autori, notele informative date de ele conţin indicii importante.

De pildă, „Apostol” se afla la Geneva în toamna lui 1981, la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Acolo l-a întâlnit pe Alexander Haraszti (oare cum se pronunţă corect acest nume maghiar?), despre care dă informaţii.

Tot „Apostol” a fost reprezentantul României la World Conference for Religious Workers for Saving the Sacred Gift of Life from Nuclear Catastrophe, Moscow, May 10-14, 1982. A fost cazat la Hotelul „Sovietskaia”, unde se afla şi Billy Graham. Tonul notei este destul de ironic spre final:

La Moscova, Billy Graham a vorbit în Catedrala Patriarhală şi la Conferinţa religiilor pentru Pace. A vorbit corect. N-a fost nici provocator, nici insinuant, în nici un fel. Părea mai degrabă intimidat de ortodoxie. A mărturisit că nu mai fusese la nici o slujbă ortodoxă. El a crezut că pe lume există numai Billy Graham! Presa din America l-a criticat pentru atitudinea avută la Moscova.

Volumul conferinţei a fost publicat în engleză, dar n-am reuşit să ajung la el. Poate vreun prieten din America sau Anglia va putea face o căutare în lista cu nume româneşti prezente la conferinţă.

De departe, cea mai interesantă sursă este „Biologul”, care dă informaţii despre mai multe întâlniri din mai 1985. La una dintre întâlniri (16 mai), au participat Alexander Haraszti, Ioachim Ţunea, Remus Rus şi pr. Protopopescu. Trebuie precizat că de regulă sursele dau informaţii despre toate persoanele prezente la întâlnire, inclusiv despre ele însele. Deci logica ar spune că sursa „Biologul” e între cele patru persoane mai sus menţionate.

În mod cert, „Biologul” ştie bine limba engleză, fiindcă în seara zilei de 17 mai îl vizitează pe Haraszti la hotel, pentru a-l ajuta în nişte chestiuni personale. Din discuţie rezultă că „Biologul” este ortodox. Haraszti adusese 15.000 de dolari pentru baptiştii români şi se scuza faţă de interlocutor dacă asta i-ar fi făcut pe ortodocşi să se simtă inferiori. La care „Biologul” spune că „Noi nu ne simţim inferiori. În plus, avem fonduri suficiente pentru a ne gospodări. În acest sens, am dat exemplu clădirea noului Institut pe care am conceput-o cu fonduri bisericeşti”.

Încă şi mai interesant, „Biologul” este luat în calcul ca potenţial traducător al lui Billy Graham: „Tot ceea ce i-am răspuns [lui Haraszi] a fost că voi fi foarte fericit ca, în cazul în care voi fi unul dintre traducători, să fie cât mai mulţi”.

Sâmbătă, la ora 11.00 sursa şi Haraszti au fost în vizită la episcopul Robu (catolic).

S-a vorbit în germană. Episcopul Robu s-a prezentat într-o ţinută foarte demnă şi ca un adevărat prelat. Alexander Haraszti a vorbit despre vizita la Papă a lui Billy Graham şi despre faptul că a predicat în Polonia în diferite biserici catolice. Mons. Robu a spus că Billy Graham poate predica şi în catedrala catolică din Bucureşti. Ştirea a fost primită cu bucurie de Haraszti.

Aşadar, „Biologul” e ortodox, ştie engleză şi germană şi e luat în calcul ca posibil traducător al lui Billy Graham. Hm… Cin’ să fie oare?

 

De ce „Beceu” Iaşi nu-i British Library

Astăzi am găsit timp să reiau firul discuţiilor cu angajaţi ai Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, unde se află un important manuscris grec din sec. XI-XII.

Lecţionarul evanghelic de la Iaşi constituie cel mai vechi document al bibliotecii, provenind din secolele XI-XII şi fiind scris în limba greacă cu unciale. Studiat de Vasile Gheorghiu (în 1940) şi de bizantinologul Grigore Panţiru (în deceniile 7-8 ale secolului nostru), acest manuscris păstrează o notaţie rudimentară numită ecfonetică, care servea la citirea solemnă în biserică a pericopelor biblice. Gasirea de către Grigore Panţiru a unor soluţii plauzibile pentru descifrarea acestei notaţii a făcut vâlvă în Europa, impresionându-l pe savantul Egon Wellesz, care totuşi nu a acceptat explicaţiile şi ipotezele lui Panţiru.

(Sursa: AICI).

N-am văzut personal manuscrisul, dar mi se pare cam straniu ca un ms. de secol XI să fi fost scris cu unciale. În sfârşit, până la proba contrarie mă încred în informaţia de mai sus.

Directorul BCU-Iaşi, prof. univ. dr. Alexandru Călinescu, nu e nici pro, nici contra digitalizării acestui manuscris de către echipa CSNTM. El a transmis cererea mea dnei Lăcrămioara Chihaia, de la „Colecţii speciale”. Cu doamna Chihaia am avut nesperata ocaziune de a vorbi la telefon acum mai bine de o lună, când încercam să mă lămuresc asupra unei chestiuni elementare: există sau nu manuscrise greceşti ale NT la BCU?

La catalog, monşer, la catalog!

Oricât de incredibil ar părea, dna Chihaia m-a trimis la catalogul online al BCU ca să aflu răspuns la întrebarea pe care ea, ca şefă a serviciului „Colecţii speciale” ar fi trebuit să o aibă la degetul mic. Zic „Bine, dar cum să caut dacă nu ştiu cum sunt catalogate? Nu e ca şi când aş căuta o carte sau un autor…” Argumentul meu s-a dovedit lipsit de substanţă, fiind anihilat cu o replică de felul: „Şi eu, când caut în catalogul British Library, mă lovesc de aceleaşi dificultăţi”.

Ei da, comparaţia chiar că merge: British Library şi „Beceu” Iaşi! Deşi, dacă mă gândesc bine, asemănările nu trec mult dincolo de faptul că numele ambelor instituţii încep cu litera B. Ultima dată când am trimis un email la British Library, am primit răspuns în câteva oare! N-a trebuit să dau telefoane peste telefoane ca să aflu o informaţie banală, de genul „Da, avem X manuscrise greceşti ale NT” sau „Nu, n-avem aşa ceva!”. Cât despre emailurile trimise şi retrimise dnei Chihaia, parcă au intrat într-o gaură neagră. Această ultimă experienţă îmi confirmă o impresie mai veche: funcţionarul român nu se simte defel dator să-ţi răspundă la email şi nici să-ţi dea vreo informaţie cât de cât utilă. Menirea funcţionarului român este să rămână veşnic încremenit în proiect şi să-i încremenească şi pe alţii, din spirit de solidaritate românească.

De ce Mioriţa nu-i Dolly, Molly sau Polly

Atunci când căutam informaţii despre Cornilescu în arhivele BFBS de la Cambridge Library, dna Rosemary Mathew mi-a răspuns cu o amabilitate extraordinară. Nu mai pomenesc de solicitudinea dnei Liana Lupaş, de la American Bible Society, sau de personalul de mare calitate de la Institut für neutestamentliche Textforschung. Nu doar în străinătate am găsit amabilitate şi înţelegere, ci şi la noi. Arhivele Naţionale reprezintă un exemplu de mare profesionalism. Acelaşi lucru îl pot spune despre directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, care a răspuns prompt cererii mele şi mi-a trimis contractul într-un timp record.

Cave iudicem!

Astăzi am mai aflat ceva: că proiectul CSNTM a fost respins în urma avizului negativ al serviciului juridic al Bibliotecii. Nu ştiu ce tertipuri avocăţeşti o fi invocat. Rămâne să trimit o scrisoare oficială şi să aştept răspunsul care trebuie să vină în termen de 30 de zile. Deocamdată, pot zice doar atât: dacă vrei să îngropi un succes un parteneriat între două instituţii (una străină şi una mioritică), cere avizul juriştilor autohtoni! Ultima dată când am avut de-a face cu „specialişti” ai unui serviciu juridic (cei de la Muzeul Naţional de Artă al României), contractul propus de CSNTM acestei instituţii era denunţat ca „oneros”, prin invocarea unei ordonanţe de guvern care în realitate are ca obiect reglementarea concurenţei echitabile între operatorii economici!

 

Cum stăm cu patrimoniul digital?

Fiindcă de mai bine de un an de zile duc adevărate lupte donchişotiste cu tot soiul de instituţii opace la argumente de bun simţ şi surde la vocea normalităţi, nu pot decât să subscriu cu obidă amarelor diagnostice puse de Irina Oberländer-Târnoveanu într-un articol intitulat „Identitatea culturală şi patrimoniul digital: proiecte, reţele şi portaluri”.

Precum în alte o mie şi una de privinţe (sau de nopţi?), în chestiunea patrimoniului digital primesc să  vie schimbarea, dar fără ca eu, instituţie de cultură românească, să mişc un deget! Dacă ar putea cumva ca patrimoniul digital să iasă gata făcut, ca Afrodita din capul lui Zeus, primesc. Altminteri ntz!

Singura dimensiune „digitală” a României este că în curând va fi arătată cu degetul de toată Europa pentru lenea sau reaua-voinţă instituţională de care te ciocneşti la tot pasul.

Dar să vedem ce spune articolul:

• „În timp ce digitizarea şi accesul la cultură pe Internet sunt o prioritate în Europa, în România aceasta este o preocupare minoră, secundară (când nu lipseşte cu totul).
• În timp ce toate ţările, membre sau nemembre ale Uniunii Europene, discută despre dinamizarea programelor naţionale de digitizare a patrimoniului cultural, pe care le au de mulţi ani, România nu a ajuns în faza de a-şi propune un astfel de program.
• În timp ce toată lumea discută despre creşterea conţinutului cultural digital pus la dispoziţie de fiecare ţară pentru viitoarea Bibliotecă Digitală Europeană (înţeleasă în sensul cel mai larg, nu doar texte, documente sau cărţi electronice, dar şi obiecte de muzeu, situri şi monumente, fotografii, filme, muzică, înregistrări audio etc.) România nu are în acest moment mai nimic de pus pe raftul ei virtual şi nici nu pare preocupată de faptul că este şi riscă să rămână o pată albă în cultura europeană digitală. Doar cu manuscrisele digitizate de la Alba Iulia, câţiva scriitori clasici cu opere pe suport digital şi manuscrisele lui Eminescu de la Academia Română sau resursele digitale on-line de pe situl web al CIMEC, iniţiative meritorii dar izolate, suntem ca şi inexistenţi.
• În timp ce în ţările europene toată lumea se preocupă de facilitarea accesului la cultura digitală, pentru toate grupurile de public, de la şcolari la pensionari (facilitare fizică, prin acces la calculator şi Internet dar mai ales facilitare intelectuală – de prezentare, interpretare, sprijin în învăţare şi delectare a diverselor grupuri de public), instituţiile româneşti de cultură sunt încă reticente şi timide.”

Apărut în Cibinium 2001 – 2005. Identitate culturală şi globalizare în secolul XX – cercetare şi reprezentare muzeală, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2006, p. 41-48.

Poate fi accesat în format digital AICI.

 

Sunteţi de-acord cu pensiile obscen de mari ale foştilor securişti?

Societatea de Studii Istorice din România a iniţiat pe 12 ianuarie o petiţie pentru reducerea pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii. Detalii AICI.

Ştiaţi că…?

„În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.” (Citat din textul petiţiei iniţiate de S.S.I.R)

La alţii se poate…

De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

Vezi AICI textul integral al petiţiei, cu semnatarii de până acum. Lista rămâne deschisă. Dacă n-aţi subscris, puteţi fi adăugat ca semnatar scriind pe adresa:

asociatiassir@yahoo.com. Trebuie să precizaţi:

numele:

profesia:

oraşul de rezidenţă.

Ulterior, petiţia va fi depusă la registratura Guvernului.