Social-politicoase



Zilele astea, printre picături, am reușit să-mi adun gândurile pentru a comenta unul dintre subiectele care frământă societatea românească în ultimele luni. Mai jos începutul articolului. Materialul integral AICI.

***

Pe 23 mai 2016, Coaliția pentru Familie depunea la Parlamentul României lista cu cele trei milioane de semnături prin care se solicita aprobarea proiectului de revizuire a Constituției României, mai precis, a art. 48. Chiar și pentru cei care nu au monitorizat atent ecourile acestui demers, devine evident că societatea românească este divizată în două segmente asimetrice, situate de o parte și de alta a unei falii ideologice peste care dialogul a devenit imposibil. Dacă îmi este îngăduit să folosesc o metaforă din sport, aș spune că într-o parte a ringului se situează o largă majoritate (pe care sociologii obișnuiesc să o numească „tăcută”), formată din oameni care în mod tipic nu are acces la instituțiile-cheie din mass-media, anume cele care influențează ori chiar stabilesc agenda socială și politică. Această majoritate nu are alt mod de a se exprima decât instrumentul umil (și adesea ineficace) care este semnătura pusă pe o petiție.

În colțul opus al ringului se află minoritatea progresistă care, deși restrânsă numeric, are un avantaj strategic important: are acces direct și privilegiat la principalele canale mediatice, reușește să-și plaseze rapid punctele de vedere și, la nevoie, să-și discrediteze adversarii ideologici, lipindu-le în frunte etichete compromițătoare, de regulă, dar nu exclusiv, terminate în „–fob”.

Îmi veți spune, pe bună dreptate, că metafora pe care am folosit-o este reducționistă, că simplifică nepermis de mult tabloul. Ca să facem dreptate realității, ar trebui probabil să ne luăm metafora nu din lumea boxului, ci din cea a șahului. Terenul controversei este de fapt mult mai complex, fiindcă în joc intră actori din mediul politic, cultele religioase din România, televiziunile, presa scrisă, o gamă largă de organizații non-guvernamentale.

Privind la poziționările de până acum, am fi tentați să afirmăm că dezbaterea este departe de a se fi sfârșit. La o analiză mai realistă, am trebui să admitem că ea nici măcar nu a început. În fapt, ea nici nu poate începe, fiindcă o precondiție pentru doi participanți la dialog este ca ei să se întâlnească pe un teren terminologic și conceptual comun. Această întâlnire, după cum voi încerca să demonstrez în articolul de față, a devenit imposibilă.

Ce este sigur e că fiecare tabără nutrește suspiciunea că cealaltă este mai puternică și că are alte scopuri care trec dincolo de ceea ce se afirmă în mod deschis. Un critic al CpF ne dă asigurări AICI (http://www.contributors.ro/editorial/coalitia-pentru-familie-sau-democratia-cu-toporul/) că „miza reală nu o reprezintă căsătoriile LGBT, ci subminarea drepturilor și libertăților cetățenești.”

De cealaltă parte, privind la valul de critici stârnit de intelighenția liberal-progresistă din România, susținătorii CpF se întreabă dacă demersul de modificare a Constituției este necesar tocmai pentru a preîntâmpina jocurile politico-legislative care se fac peste capetele majorității tăcute. Cazul Greciei este invocat uneori ca studiu de caz. Deși are un profil religios nu mult diferit de cel al României, Grecia a adoptat în decembrie 2015 o lege (nr. 4356/2015) prin care sunt recunoscute acordurile de coabitare între persoane de același sex. Pentru reprezentanții LGBT din Grecia, o asemenea prevedere înseamnă prea puțin, iar unele organizații fac eforturi pentru a obține introducerea căsătoriilor same-sex și posibilitatea adopțiilor.

Anunțuri

Am citit cu interes textul prin care guvernul României motivează abrogarea Ordonanței nr. 13/2017.

Ceva-ceva a răzbătut până la guvernanți, dar văd că în continuare se vorbește despre „pericolul real de dezbinare a societății” și de „neînțelegere”.

neintelegere

Nu, nu e vorba de nicio dezbinare. Când vine vorba de porunca a opta („Să nu furi”) nu e nicio dezbinare. Tot electoratul, oricare ar fi orientarea lui politică, este de acord că porunca „să nu furi” rămâne valabilă, indiferent dacă furtul vizează o găină sau 200.000 de lei.

Oamenii au înțeles foarte bine ce a urmărit ordonanța nr. 13, dată hoțește, la miez de noapte! Încercarea guvernului de a drege busuiocul, insistând pe „contextul general de neînțelegere” este lamentabilă. După Grindeanu & Co, cei care au cerut abrogarea ordonanței ar fi o turmă de nătărăi dornici să creeze „tensiuni sociale”.

Nici vorbă de așa ceva. Singura tensiune pe care o constat e cea din arterele guvernanților. E tensiunea hoțului prins cu mâța în sac. Sau tensiunea celui care știe că mandatul de guvernare i se va încheia foarte curând.

Citiți AICI motivarea din noua ordonanță, cu sublinierile mele.


Răsfoind astăzi volumul God in the Dock am reluat un eseu care mi se pare important pentru o problemă despre care am mai scris pe blog.

Evident, Lewis scrie în anii ʹ50, când ideologiile la care face referire erau mai active. Dar cred că punctul lui de vedere, pe care încerc să-l rezum mai jos, este unul corect. Desigur, persoanele interesate ar face bine să citească tot textul. Un rezumat poate deforma argumentația autorului.

***

Cu privire la relația dintre creștinism și politică C.S. Lewis a scris un articol foarte pătrunzător, intitulat „Meditation on the Third Commandment”. Articolul lui Lewis răspunde indirect unor scrisori publicate de The Guardian în care cititorii se pronunță în favoarea creării unui „partid creștin”. Autorul arată dificultățile inerente unei asemenea inițiative, în special în lumina reflecțiilor dintr-o carte a lui Jacques Maritain (Scholasticism and Politics) care tocmai fusese tradusă în engleză. Potrivit lui Lewis, partidele par să aibă țeluri comune (bunăstare, siguranță, un bun echilibru între ordine și libertate), dar nu se pot pune de acord asupra mijloacelor prin care pot fi atinse.

Pentru a ilustra blocajul la care se ajunge atunci când se urmărește crearea unui „partid creștin”, Lewis imaginează următoarea situație: trei creștini devotați pot avea trei orientări politice diferite. Philarchus, creștin devotat, este convins că bunăstarea vine în urma trăirii unei vieți creștine și că o viață creștină poate fi promovată în comunitate de către un stat autoritar, care a înlăturat ultimele vestigii ale infecției „liberale”. Potrivit lui Philarchus, fascismul nu este un rău în sine, ci un rău pervertit, iar democrația este un monstru a cărui victorie ar însemna înfrângerea creștinismului. Un asemenea personaj ar accepta ajutor fascist, convins că el și prietenii lui vor fi aluatul care va influența pozitiv plămădeala partidului lor.

Cel de-al doilea personaj, Stativus, este la fel de devotat și de creștin. Profund conștient de Cădere, convins că oamenii trebuie să aibă un control minim asupra semenilor și dornic ca cerințele lui Dumnezeu să nu fie subminate de cele ale cezarului, Stativus vede în democrație singura speranță pentru libertatea creștină. În plus, este tentat să accepte ajutor de la promotorii statu-quoului, ale căror agende comerciale și imperiale nu au nici măcar o aparență de teism.

Al treilea creștin este Spartacus, un creștin sincer, care denunță bogățiile cu fervoare profetică, animat de convingerea că „Isus cel istoric” a fost trădat de apostoli, de Părinți și de Biserici. Convins de nevoia unei schimbări radicale, Spartacus cere o revoluție de stânga, dar este dispus să accepte ajutor de la cei care se declară în mod deschis inamicii lui Dumnezeu.

Cititorii vor fi realizat deja că cele trei nume reprezintă trei ideologii diferite: fascismul, conservatorismul și comunismul. În ce fel, se întreabă Lewis, ar putea coexista cele trei personaje într-un „partid creștin”? Pe urmele lui J. Maritain, Lewis propune o altă cale: cea a responsabilității civice care se manifestă prin scrisorile „cicălitoare” adresate membrilor parlamentului. Prin astfel de campanii creștinii ar arăta că sunt o formă politică ce nu trebuie alienată. O altă cale ar fi cea a convertirii: „He who converts his neighbour has performed the most practical Christian-political act of all”.


Citesc cu mare interes și cu multă uimire propunerile de revizuire a Constituției propuse de Uniunea Baptistă.

Cea mai mare calitate a acestor propuneri este că ele există. Prin contrast, penticostalii încă n-au reușit să-și facă auzită (necum „implementată”) propunerea de revizuire a DEX-ului. De Constituție nu vorbim. We go with the flow, pe unde trece conducta sau firul apei.

Din comunicatul de presă deduc că Uniunea Baptistă nu se ferește de cuvinte tari, căci primul principiu (pardon de pleonasm) este cel al „garantării absolute a libertății religioase” (subl. mea). Ei, „absolute” e un termen cam tare. Numai Dumnezeu garantează în sens absolut. Să nu cerem statului să fie Dumnezeu, că s-ar putea să dăm peste Necuratul.

În același registru al „sublinierilor apăsate” intră și „principiul autonomiei reale a cultelor”. Bun, dar cum probezi că autonomia e „reală” sau că e numai „închipuită”, cum probabil se sugerează că ar fi autonomia de acum?

Mai greu de înțeles e „principiul egalității cultelor între ele, în fața legii și a autorităților”. Cum vine asta? Statul să garanteze că două culte sunt egale între ele? Adică Martorii lui Iehova sunt egali cu BOR și cultul mozaic este egal cu Biserica Romano-Catolică? Că ele trebuie să fie egale în fața legii înțeleg. Dar egale între ele? Este evident de la o poștă că două corpuri socio-religioase nu pot fi egale între ele din simplul motiv că ele sunt inegale (ca mărime, istorie, influență, arie de răspândire etc.).

Precizez că scriu paragraful de mai sus în calitate de creștin minoritar, membru al unui Cult Creștin care nu este egal cu BOR, oricât m-aș strădui eu să le văd egale.

Cred că ajunge să spunem că toate cultele trebuie să fie egale în fața legii. Dorința cuiva de a fi egal cu altcineva care în mod clar e mai mare îmi evocă ambiția broaștei din fabulă de a trece drept taur.

Mai greu de priceput este cum pot fi ținute împreună două principii care par să se bată cap în cap, anume principiul separării bisericii de stat și principiul sprijinului datorat de stat cultelor religioase (art. 29 din Constituția României).

Deci: pe de o parte vrem ca România să fie un stat laic (asta înțeleg prin separarea Bisericii de stat), iar pe de altă parte considerăm că separația nu ar trebui să împiedice statul în activitatea lui de sprijinire a cultelor.

Bun, și dacă le sprijină, cum le sprijină? În mod egal? Că doar se vrea ca ele să fie egale între ele și în fața legii. Oare cum se așteaptă Uniunea Baptistă să fie traduse în practică aceste principii?

Nu am eu o amplă cultură politico-religioasă, dar cred că am minimul necesar pentru a sesiza că „ceva nu pușcă” (vorba ardeleanului) când tragi linie sub aceste principii.

Fiindcă tot am pomenit de art. 29 din Constituție, să atragem atenția și asupra gândirii sucite care a produs acest articol.

ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

De ce formulăm negativ aceste drepturi?

Cum se împacă ideea că „libertatea credinţelor religioase nu poat fi îngrădită sub nici o formă” cu ideea de la (3) conform căreia cultele se organizează „în condițiile legii” (adică având parte de îngrădirile pe care le pune Legislativul)? De ce se spune că nimeni nu poate fi constrâns, în loc să se afirme că omul este liber să adopte etc.?

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (s.mea).

Cum adică? În condițiile cărei legi? De ce această formulare limitativă?

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Cultele religioase sunt autonome, dar statutul lor trebuie adoptat prin hotărâre de guvern, iar recunoașterea în funcție a conducătorilor religioși se face prin decret prezidențial!

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.


Am citit cam jumătate din cartea Afacerea „Evanghelistul”. Cei interesaţi de mecanismele diabolice ale Securităţii se pot „edifica” foarte bine citind această carte.

Pseudo-Mardoheii care pretind că nu şi-au plecat genunchiul şi nu s-au închinat, dar care au colaborat sârguincios cu regimul, se vor regăsi sub câte un nume informativ, dând note ample Securităţii.

În afacerea „Evanghelistul” principala sursă (după cum rezultă din carte) este „Pastorul”, prezentată de autori ca fiind pastorul baptist Ioachim Ţunea.

Din mediul ortodox au dat informaţii „Apostol” şi „Biologul”. Deşi identitatea celor două surse n-a fost dezvăluită de autori, notele informative date de ele conţin indicii importante.

De pildă, „Apostol” se afla la Geneva în toamna lui 1981, la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Acolo l-a întâlnit pe Alexander Haraszti (oare cum se pronunţă corect acest nume maghiar?), despre care dă informaţii.

Tot „Apostol” a fost reprezentantul României la World Conference for Religious Workers for Saving the Sacred Gift of Life from Nuclear Catastrophe, Moscow, May 10-14, 1982. A fost cazat la Hotelul „Sovietskaia”, unde se afla şi Billy Graham. Tonul notei este destul de ironic spre final:

La Moscova, Billy Graham a vorbit în Catedrala Patriarhală şi la Conferinţa religiilor pentru Pace. A vorbit corect. N-a fost nici provocator, nici insinuant, în nici un fel. Părea mai degrabă intimidat de ortodoxie. A mărturisit că nu mai fusese la nici o slujbă ortodoxă. El a crezut că pe lume există numai Billy Graham! Presa din America l-a criticat pentru atitudinea avută la Moscova.

Volumul conferinţei a fost publicat în engleză, dar n-am reuşit să ajung la el. Poate vreun prieten din America sau Anglia va putea face o căutare în lista cu nume româneşti prezente la conferinţă.

De departe, cea mai interesantă sursă este „Biologul”, care dă informaţii despre mai multe întâlniri din mai 1985. La una dintre întâlniri (16 mai), au participat Alexander Haraszti, Ioachim Ţunea, Remus Rus şi pr. Protopopescu. Trebuie precizat că de regulă sursele dau informaţii despre toate persoanele prezente la întâlnire, inclusiv despre ele însele. Deci logica ar spune că sursa „Biologul” e între cele patru persoane mai sus menţionate.

În mod cert, „Biologul” ştie bine limba engleză, fiindcă în seara zilei de 17 mai îl vizitează pe Haraszti la hotel, pentru a-l ajuta în nişte chestiuni personale. Din discuţie rezultă că „Biologul” este ortodox. Haraszti adusese 15.000 de dolari pentru baptiştii români şi se scuza faţă de interlocutor dacă asta i-ar fi făcut pe ortodocşi să se simtă inferiori. La care „Biologul” spune că „Noi nu ne simţim inferiori. În plus, avem fonduri suficiente pentru a ne gospodări. În acest sens, am dat exemplu clădirea noului Institut pe care am conceput-o cu fonduri bisericeşti”.

Încă şi mai interesant, „Biologul” este luat în calcul ca potenţial traducător al lui Billy Graham: „Tot ceea ce i-am răspuns [lui Haraszi] a fost că voi fi foarte fericit ca, în cazul în care voi fi unul dintre traducători, să fie cât mai mulţi”.

Sâmbătă, la ora 11.00 sursa şi Haraszti au fost în vizită la episcopul Robu (catolic).

S-a vorbit în germană. Episcopul Robu s-a prezentat într-o ţinută foarte demnă şi ca un adevărat prelat. Alexander Haraszti a vorbit despre vizita la Papă a lui Billy Graham şi despre faptul că a predicat în Polonia în diferite biserici catolice. Mons. Robu a spus că Billy Graham poate predica şi în catedrala catolică din Bucureşti. Ştirea a fost primită cu bucurie de Haraszti.

Aşadar, „Biologul” e ortodox, ştie engleză şi germană şi e luat în calcul ca posibil traducător al lui Billy Graham. Hm… Cin’ să fie oare?


Astăzi am găsit timp să reiau firul discuţiilor cu angajaţi ai Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, unde se află un important manuscris grec din sec. XI-XII.

Lecţionarul evanghelic de la Iaşi constituie cel mai vechi document al bibliotecii, provenind din secolele XI-XII şi fiind scris în limba greacă cu unciale. Studiat de Vasile Gheorghiu (în 1940) şi de bizantinologul Grigore Panţiru (în deceniile 7-8 ale secolului nostru), acest manuscris păstrează o notaţie rudimentară numită ecfonetică, care servea la citirea solemnă în biserică a pericopelor biblice. Gasirea de către Grigore Panţiru a unor soluţii plauzibile pentru descifrarea acestei notaţii a făcut vâlvă în Europa, impresionându-l pe savantul Egon Wellesz, care totuşi nu a acceptat explicaţiile şi ipotezele lui Panţiru.

(Sursa: AICI).

N-am văzut personal manuscrisul, dar mi se pare cam straniu ca un ms. de secol XI să fi fost scris cu unciale. În sfârşit, până la proba contrarie mă încred în informaţia de mai sus.

Directorul BCU-Iaşi, prof. univ. dr. Alexandru Călinescu, nu e nici pro, nici contra digitalizării acestui manuscris de către echipa CSNTM. El a transmis cererea mea dnei Lăcrămioara Chihaia, de la „Colecţii speciale”. Cu doamna Chihaia am avut nesperata ocaziune de a vorbi la telefon acum mai bine de o lună, când încercam să mă lămuresc asupra unei chestiuni elementare: există sau nu manuscrise greceşti ale NT la BCU?

La catalog, monşer, la catalog!

Oricât de incredibil ar părea, dna Chihaia m-a trimis la catalogul online al BCU ca să aflu răspuns la întrebarea pe care ea, ca şefă a serviciului „Colecţii speciale” ar fi trebuit să o aibă la degetul mic. Zic „Bine, dar cum să caut dacă nu ştiu cum sunt catalogate? Nu e ca şi când aş căuta o carte sau un autor…” Argumentul meu s-a dovedit lipsit de substanţă, fiind anihilat cu o replică de felul: „Şi eu, când caut în catalogul British Library, mă lovesc de aceleaşi dificultăţi”.

Ei da, comparaţia chiar că merge: British Library şi „Beceu” Iaşi! Deşi, dacă mă gândesc bine, asemănările nu trec mult dincolo de faptul că numele ambelor instituţii încep cu litera B. Ultima dată când am trimis un email la British Library, am primit răspuns în câteva oare! N-a trebuit să dau telefoane peste telefoane ca să aflu o informaţie banală, de genul „Da, avem X manuscrise greceşti ale NT” sau „Nu, n-avem aşa ceva!”. Cât despre emailurile trimise şi retrimise dnei Chihaia, parcă au intrat într-o gaură neagră. Această ultimă experienţă îmi confirmă o impresie mai veche: funcţionarul român nu se simte defel dator să-ţi răspundă la email şi nici să-ţi dea vreo informaţie cât de cât utilă. Menirea funcţionarului român este să rămână veşnic încremenit în proiect şi să-i încremenească şi pe alţii, din spirit de solidaritate românească.

De ce Mioriţa nu-i Dolly, Molly sau Polly

Atunci când căutam informaţii despre Cornilescu în arhivele BFBS de la Cambridge Library, dna Rosemary Mathew mi-a răspuns cu o amabilitate extraordinară. Nu mai pomenesc de solicitudinea dnei Liana Lupaş, de la American Bible Society, sau de personalul de mare calitate de la Institut für neutestamentliche Textforschung. Nu doar în străinătate am găsit amabilitate şi înţelegere, ci şi la noi. Arhivele Naţionale reprezintă un exemplu de mare profesionalism. Acelaşi lucru îl pot spune despre directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, care a răspuns prompt cererii mele şi mi-a trimis contractul într-un timp record.

Cave iudicem!

Astăzi am mai aflat ceva: că proiectul CSNTM a fost respins în urma avizului negativ al serviciului juridic al Bibliotecii. Nu ştiu ce tertipuri avocăţeşti o fi invocat. Rămâne să trimit o scrisoare oficială şi să aştept răspunsul care trebuie să vină în termen de 30 de zile. Deocamdată, pot zice doar atât: dacă vrei să îngropi un succes un parteneriat între două instituţii (una străină şi una mioritică), cere avizul juriştilor autohtoni! Ultima dată când am avut de-a face cu „specialişti” ai unui serviciu juridic (cei de la Muzeul Naţional de Artă al României), contractul propus de CSNTM acestei instituţii era denunţat ca „oneros”, prin invocarea unei ordonanţe de guvern care în realitate are ca obiect reglementarea concurenţei echitabile între operatorii economici!


Fiindcă de mai bine de un an de zile duc adevărate lupte donchişotiste cu tot soiul de instituţii opace la argumente de bun simţ şi surde la vocea normalităţi, nu pot decât să subscriu cu obidă amarelor diagnostice puse de Irina Oberländer-Târnoveanu într-un articol intitulat „Identitatea culturală şi patrimoniul digital: proiecte, reţele şi portaluri”.

Precum în alte o mie şi una de privinţe (sau de nopţi?), în chestiunea patrimoniului digital primesc să  vie schimbarea, dar fără ca eu, instituţie de cultură românească, să mişc un deget! Dacă ar putea cumva ca patrimoniul digital să iasă gata făcut, ca Afrodita din capul lui Zeus, primesc. Altminteri ntz!

Singura dimensiune „digitală” a României este că în curând va fi arătată cu degetul de toată Europa pentru lenea sau reaua-voinţă instituţională de care te ciocneşti la tot pasul.

Dar să vedem ce spune articolul:

  • „În timp ce digitizarea şi accesul la cultură pe Internet sunt o prioritate în Europa, în România aceasta este o preocupare minoră, secundară (când nu lipseşte cu totul).
  • În timp ce toate ţările, membre sau nemembre ale Uniunii Europene, discută despre dinamizarea programelor naţionale de digitizare a patrimoniului cultural, pe care le au de mulţi ani, România nu a ajuns în faza de a-şi propune un astfel de program.
  • În timp ce toată lumea discută despre creşterea conţinutului cultural digital pus la dispoziţie de fiecare ţară pentru viitoarea Bibliotecă Digitală Europeană (înţeleasă în sensul cel mai larg, nu doar texte, documente sau cărţi electronice, dar şi obiecte de muzeu, situri şi monumente, fotografii, filme, muzică, înregistrări audio etc.) România nu are în acest moment mai nimic de pus pe raftul ei virtual şi nici nu pare preocupată de faptul că este şi riscă să rămână o pată albă în cultura europeană digitală. Doar cu manuscrisele digitizate de la Alba Iulia, câţiva scriitori clasici cu opere pe suport digital şi manuscrisele lui Eminescu de la Academia Română sau resursele digitale on-line de pe situl web al CIMEC, iniţiative meritorii dar izolate, suntem ca şi inexistenţi.
  • În timp ce în ţările europene toată lumea se preocupă de facilitarea accesului la cultura digitală, pentru toate grupurile de public, de la şcolari la pensionari (facilitare fizică, prin acces la calculator şi Internet dar mai ales facilitare intelectuală – de prezentare, interpretare, sprijin în învăţare şi delectare a diverselor grupuri de public), instituţiile româneşti de cultură sunt încă reticente şi timide.”

Apărut în Cibinium 2001 – 2005. Identitate culturală şi globalizare în secolul XX – cercetare şi reprezentare muzeală, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2006, p. 41-48.

Poate fi accesat în format digital AICI.

Pagina următoare »