Reflecții libere la episodul convertirii lui Saul (Fapte 9:1-22) (II)

continuare de AICI.

O întâlnire neașteptată (v. 3)

Isus îi iese înainte lui Saul, pe drumul Damascului. I se descoperă în putere, într-o lumină orbitoare, vorbindu-i pe un ton mustrător.

Saul este năucit să afle că persecuția împotriva celor pe care el îi socotea eretici este de fapt persecuție împotriva lui Hristos însuși.

Lumea din jurul lui Saul s-a năruit în câteva secunde, fiindcă Hristosul înviat i-a tăiat calea.

Orbul care ajunge să vadă (v. 8)

Înainte de a-l întâlni pe Hristos, Saul vedea cu ochii fizici, dar era orb spiritual.

După întâlnirea cu Hristos devine orb fizic, dar începe să vadă adevărul. Își dă seama de propria nemernicie, de faptul că râvna lui era fără pricepere. Ceea ce socotea el a fi pe placul lui Dumnezeu era de fapt persecuție și hulă împotriva Fiului lui Dumnezeu.

Peste mai bine de 30 de ani, Saul încă își aducea aminte de starea lui dinainte de întâlnirea cu Hristos:

Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! (1 Tim. 1:13)

Ca o ironie, cel care îi ducea pe alții legați este el însuși dus de alții, în cetate.

În școala suferinței (v. 11)

Pavel trece printr-o perioadă de pregătire de 3 zile, timp în care nu mănâncă și nu bea, ci doar se roagă.

Aceasta este pocăința lui Saul, care are timp să reflecteze la viața sa și la relația lui cu Dumnezeu

Aducând textul în lumea noastră, aș spune că adesea Dumnezeu ne iese în cale prin suferințe, fiindcă nu de puține ori suntem prea ocupați cu lucruri despre care spunem că sunt „pentru Dumnezeu”. Și Saul era ocupat cu lucruri pentru Dumnezeu.

Vindecare și umplere cu Duhul Sfânt (v. 17-18)

După trei zile și trei nopți în care n-a mâncat nimic, perioadă de așteptare care trebuie să i se fi părut foarte lungă, Saul primește vizita lui Anania, un ucenic care își pune mâinile peste Saul, aducându-i vindecarea.

O transformarea greu de imaginat ori de crezut (v. 20-21)

Anania cunoștea prea bine reputația lui Saul. Știa ce au suferit la Ierusalim credincioșii, din cauza lui Saul, de aceea nu putea concepe că Saul s-a pocăit.

Saul, din prigonitor al lui Hristos, ajunge un propovăduitor al Evangheliei. Sinagogile în care trebuia să intre pentru a-i depista pe ucenicii lui Hristos sunt sinagogile în care îl predică acum pe Hristosul cel înviat.

 

Predicarea lui Isus la Nazaret. Un început marcat de eşec (Luca 4) (III)

Partea I AICI. Partea a II-a AICI.

Elisei este un alt caz. Deşi Dumnezeu lucrează minuni prin el, în Israel nu este întotdeauna apreciat ca atare. Vor fi fost mulţi leproşi în Israel pe vremea lui, dar niciunul n-a avut parte de vindecare. În mod neaşteptat, singurul lepros despre care ştim că a fost vindecat este Naaman, un sirian.

Ce spune de fapt Mântuitorul cu aceste exemple din istoria Israelului? „Dacă aveţi îndoieli cu privire la mine dovediţi că nu sunteţi mai buni decât părinţii voştri. Ce se întâmplă acum este explicabil prin prisma necredinţei arătate de strămoşii voştri. Fiţi pe pace, sunteţi în grafic”.

La auzul acestor cuvinte, oamenii reacţionează visceral, cum reacţionăm noi toţi ori de câte ori buna noastră imagine despre noi înşine şi despre comunitatea noastră etnică se dovedeşte găunoasă, umflată artificial, şubredă.

Oamenii s-au umplut de mânie. Cum să nu fii ultragiat, când ţi se trage preşul ideologic de sub picioare şi cazi în nas?

Nu suportăm să fim confruntaţi cu imaginea noastră cea nemincinoasă. Nici locuitorii Nazaretului n-au suportat. Aşa că au pus mâna pe Adevăr şi L-au dat, la propriu, afară. Nu doar din sinagogă, ci şi din cetate. Vocea patriotului naţionale nu rabdă, mă-nţelegi, ca cineva să se întindă la un aşa afront!

L-au scos deci pe Isus din cetate şi l-au dus într-o zonă mai înaltă, cu gând să-l arunce pe de pe buza dealului pe care era aşezată cetatea.

Care era vina lui Isus?

Se făcuse vinovat de un mare şi impardonabil delict: „atac la onoarea naţiei”. Cum naţia e sfântă, oricine atentează la ea trebuie să piară, indiferent cine ar fi el. (Vezi, în România sec. XX, desfrâul naţionalist stropit din belşug cu vinul religiei anexate ideologic).

Vocaţia profetului este să pună sub semnul îndoielii, de o manieră radicală, tocmai acele construcţii „sacre”, acele butaforii şi erzaţuri pe care oamenii, în ignoranţa lor vinovată, le transformă în urâciuni ale pustiirii şi le pun în locul în care se cuvine să şadă numai Dumnezeu.

Strict din perspectiva reacţiilor de furie oarbă declanşate la Nazaret, episodul îmi vorbeşte în mod cu totul deosebit, fiindcă nu de mult mi-am „luat-o” şi eu pentru unele postări de pe blog. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să pici în mici dizgraţii. E drept, n-am atacat onoarea naţiei mele, dar am lezat alte vaci sfinte, cu haloul de două ori mai mare. Desigur, încă n-am ajuns să fiu aruncat de pe buza cetăţii, chiar dacă aşa se cerea pe unele bloguri prăpăstioase şi foarte prăpăstioase. Mi-aş fi dorit să am calmul Mântuitorului şi să trec netulburat prin mijlocul isteriei create. N-am avut. Am picat testul. Am rămas cu o lecţie de viaţă.

 

Predicarea lui Isus la Nazaret. Un început marcat de eşec (Luca 4) (II)

continuarea de AICI.

Reacţia oamenilor este de uluire. Da, le plac cuvintele de har care ies din gura lui Isus, dar „ştiu ei mai bine”.

Inevitabil, încep murmurele şi şuşotelile: „Nu este acest fiul lui Iosif”…

Cum s-ar spune: „Ntz, să fim serioşi! Doar ne cunoaştem de-o viaţă! Pe cine vrei să convingi?”

Mântuitorul simte perfect starea de spirit care domină mulţimea strânsă în sinagogă şi atacă frontal chestiunea.

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” este o remarcă ironică şi destul de cinică. O asemenea zicală e rezervată celor pe care vrei să-i ridiculizezi. Isus cunoaşte ca nimeni altul ce zace în om. Ştie că cei mai mulţi dintre ascultătorii săi de la Nazaret consideră că pretenţiile sale sunt prea mari ca să fie luate în serios. Consătenii săi nu sunt nişte exaltaţi. Sunt oameni rezonabili. Prea rezonabili.

Mântuitorului i se dusese vestea prin localităţile din împrejurimi. Minunile săvârşite la Capernaum avuseseră ecou în tot ţinutul. Doar oamenii din Nazaret nu se lasă convinşi cu una cu două. Credinţa lor cere probe mai solide.

Isus ştie că niciun profet nu este agreat în patria lui. Le-o spune oamenilor verde în faţă. Există de altfel precedente ilustre în istoria îndepărtată a Israelului.

Urmează o „răscumpărare a memoriei” care îi va scoate din sărite pe oameni fiindcă aduce atinge „amorului de sine naţional”. Orice defecte le-am găsi locuitorilor Nazaretului, nu putem spune că nu au „naturelul simţitor”.

Dar să vedem ce momente din istoria poporului evreu alege Mântuitorului pentru a le da peste nas scepticilor „rezonabili” din sinagogă.

Primul exemplu este cel al lui Ilie. În istoria mântuirii, statura profetică a acestui personaj nu este depăşită decât de cea a lui Moise. Ilie e un gigant, omul care a închis cerul timp de trei ani şi jumătate. Temperament vulcanic şi radical. Fire năprasnică, a trăit vijelios. Ieşirea lui din scenă este pe măsura existenţei de până atunci: se înaltă la cer într-un vârtej de vânt.

Şi totuşi, pe acest uriaş al credinţei (care are momentele lui de depresie) Dumnezeu îl trimite undeva la păgâni. O văduvă din preajma Sidonului e mai credincioasă şi mai ascultătoare decât toate văduvele cucernice din Israel. Văduvele evreice îşi pot găsi o mie şi unul de motive pentru care să evite compania unui personaj controversat. Cu disidenţii şi cu scandalagii politici e bine să n-ai de-a face. Nu se ştie niciodată în ce belele te bagă.

(Va urma)

 

Predicarea lui Isus la Nazaret. Un început marcat de eşec (Luca 4)

Mi-e dor să mai scriu meditaţii libere la Scriptură. Din păcate, menghina de fier a vieţii mă constrânge să fac nu doar mult mai multe, ci şi mult mai puţine lucruri decât mi-aş fi dorit. Mă mângâi cu gândul că nu sunt eu singurul care ajunge să meargă încotro n-a voit.

Deşi am citit cu mai mult timp în urmă Luca 4, continuă să mă bântuie imaginea paradoxală din acest capitol: Hristos, cel plin de putere, are parte de un eşec tocmai în localitatea sa de reşedinţă.

Isus pleacă de la Iordan plin de Duhul Sfânt. Este călăuzit în pustie, spaţiul prin excelenţă al testării limitelor. Plinătatea lui va fi supusă unor încercări foarte serioase.

Iese biruitor din ispitele cărora le-a căzut omul primordial, Adam. Din pustie pleacă, în puterea Duhului, către Galileea şi i se duce vestea în lung şi în lat.

Te-ai aştepta ca lucrarea lui din Galileea să fie spectaculoasă. Şi este. Activitatea lui din sinagogi este lăudată de toţi, ne spune Luca în 4:15.

Apoi urmează incredibilul. Un eşec la Nazaret, chiar în patria sa.

Episodul este fascinant.

Isus revine în ţinutul în care fusese crescut. Toţi l-au cunoscut ca fiu al dulgherului şi chiar ca dulgher. Fusese oare ceva spectaculos în legătură cu el, în toţi acei ani pe care îi petrecuse la Nazaret?

Isus obişnuia să meargă la sinagogă. Era deci cunoscut pentru evlavia sa. Probabil obişnuia să citească şi să comenteze pericope din Scriptură, fiindcă face acelaşi lucru, în mod natural, şi la Nazaret.

Textul care „se nimereşte” la rând este unul dintre cele mai puternice pasaje mesianice din Scriptură. „Duhul Domnului este peste Mine”, spune textul. Noi, cititorii, ştim că Isus s-a întors din pustie plin de Duhul şi suntem cu sufletul la gură, foarte curioşi cu privire la cele ce vor urma.

Pasajul citit – scurt, dar plin de miez – conţine promisiuni extraordinare.

Isus rulează sulul şi îl dă aprodului, apoi ia loc.

În sinagogă se face o linişte mormântală.

Toţi ochii sunt aţintiţi spre Isus. Oamenii aşteaptă ceva. Probabil aşteaptă un scurt comentariu. O tâlcuire iscusită. Ce are acest tânăr şi evlavios rabin de spus despre aceste promisiuni atât de radicale? În ce fel se vor împlini ele?

Isus nu intenţionează să ţină o predică. Orice cuvânt explicativ este de prisos, fiindcă nimic nu este mai important decât împlinirea acestor cuvinte în însăşi persoana celui care a citit textul.

Cuvintele tânărului rabin cad ca un trăsnet: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta în urechile voastre”.

(Va urma)

 

Identităţi în conflict. De la Avraam la Sf. Andrei, via Moise (2)

Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.

 

Adevărul care nu cruţă (16). Zborul din cuib

Luca 22. Suntem în preajma Paştelui. Isus se retrage cu ucenicii pentru a sărbători evenimentul eliberator din robia egipteană (pe care îl va redefini din perspectiva jertfei sale iminente) şi pentru a le da ultimele învăţături. Lui Petru i se pune în vedere că Diavolul i-a cerut pe ucenici să-i cearnă ca grâul. Imaginea unei site care se mişcă violent în procesul cernerii este foarte sugestivă pentru zguduirile de care vor avea parte ucenicii. Inutil să mai precizăm, Petru îşi anunţă intenţia de a-l urma până la moartea pe Isus. Imediat priveşte vestea că se va lepăda de trei ori.

Imediat textul trece la o altă idee. Versetul 35 inaugurează simbolic o nouă perioadă în viaţa ucenicilor. În anii cât a fost cu ei, prezenţa Învăţătorului a fost girantul vizibil al unei condiţii speciale, de relativ confort (pentru Palestina sec. I): Când v-am trimis fără pungă (de bani), fără traistă şi fără sandale, n-aţi dus lipsă de nimic, nu-i aşa? Aşa e. În ciuda faptului că au pornit la drum fără provizii, nu le-a lipsit nimic.

Acum însă vremurile s-au schimbat. Urmează o etică a „tribulaţiei”: Cine are o pungă, să o ia, cine are o traistă, de asemenea; şi cine n-are sabie, să-şi vândă mantaua şi să-şi cumpere o sabie. Îndemnurile lui Isus anunţă simbolic necesitatea „ieşirii din cuib”. Punga cu bani (legată la brâu) şi desaga purtată în spate epitomizează foarte bine aşternerea la drum. Care este însă rolul sabiei? Sabia scurtă pe care o purta călătorul cu el constituie şi ea un element necesar călătoriilor de durată. Şi totuşi, ucenicii nu vor călători practic nicăieri până la învierea lui Isus. Călătoria lor nu este una teritorială. Este mai degrabă una de ordin „spiritual” (urmează o perioadă dificilă şi au nevoie să-şi încarce „bateriile”, cum am spune astăzi în limbaj modern).

Aşadar, Isus nu recomandă la propriu cumpărarea de săbii. A cumpăra o sabie înseamnă, la modul simbolic, o înarmare minimă în vederea unei lupte defensive. Exprimând în alte cuvinte îndemnul Mântuitorului, am putea spune: „În curând nu voi mai fi cu voi. Veţi continua drumul fără ca eu să mai fiu în preajma voastră. De aceea veţi fi ca nişte oameni care au nevoie de toate resursele de care pot dispune, pentru a putea face faţă pericolelor care pândesc în drumul lung care le stă înainte. Aveţi nevoie de toate resursele sufleteşti şi spirituale în călătoria spirituală pe care o veţi începe atunci când voi fi luat din mijlocul vostru.”

Ca pentru a le da un indiciu suplimentar despre ce are să urmeze, Isus le spune că va împărtăşi soarta celor fără de lege. Există o necesitate de ordin divin care a rânduit toate aceste evenimente. Se face chiar referire clară la profeţia din Isaia 53:12 (El a fost socotit în rândul celor fără de lege).

Răspunsul ucenicilor arată că mesajul a trecut pe deasupra capetelor lor. Nu e întâia dată când învăţăceii se opresc la litera cuvintelor şi pierd din vedere mesajul din substrat. Crezând că Isus le cere să se înarmeze în mod fizic pentru nişte pericole fizice, se precipită cu binecunoscuta replică: „Doamne, iată aici două săbii!”. Dar Isus pare deja împăcat cu ideea că acum ucenicii sunt incapabili să-l înţeleagă. De aceea le spune scurt: „Este destul!” Şi n-ar fi exclus ca ucenicii să fi înţeles: „Două săbii ne sunt suficiente pentru drum”. În fapt, intervenţia care curmă oferta lor inoportună, ar putea fi tradusă cu: „Veţi înţelege la vremea cuvenită!”

 

Adevărul care nu cruţă (15). Frica şi necredinţa

Marcu 4. Final de capitol. Isus le cere ucenicilor sa treacă de partea cealaltă a Mării Galileei. Se stârneşte o furtună care ameninţă să scufunde corabia. În tot acest timp, Isus doarme în partea din spate a corăbiei, cu capul pe o pernă. (sau „căpătâi”, traduce Cornilescu). Corabia se leagănă periculos pe valuri, dar Isus continuă să doarmă. Poate că activitatea intensă din ultimele zile l-a obosit mult. Nu se trezeşte decât atunci când vin la el ucenicii care îl întreabă cu reproş: „Nu-ţi pasă că pierim?” Hristos se scoală, ceartă vântul şi porunceşte mării să facă linişte. De îndată vântul a încetat, iar pe mare s-a instalat calmul.

În încheierea episodului, Isus are două întrebări incomode pentru ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi”? şi „Încă nu aveţi credinţă?” Cele două trebuie tratate pe rând.

Frica. „Pentru ce sunteţi fricoşi?”. Termenul „fricos” (deilos) înseamnă de fapt ceea ce am înţelege astăzi prin „laş, slab de înger, lipsit de curaj”. În primă fază, Isus îi mustră pentru lipsa lor de curaj. [Să nu uităm, pe lista de păcate pasibile de iazul cu foc, laşii sunt primii, secondaţi de „necredincioşi”. În contextul versetului din Apocalipsa, „necredincios” ar putea însemna şi „cel care trădează”. Laşitatea şi lipsa de fidelitate (trădarea) merg adesea mână în mână.]

Necredinţa. Ucenicii se tem fiindcă nu au credinţă. Şi nu au credinţă fiindcă sunt paralizaţi de frică. Prima o atrage pe cea de-a doua, care la rândul ei o accentuează pe prima. Un cerc vicios pe care numai Mântuitorul îl poate rupe.

În traducerea lui Cornilescu, Isus întreabă: „Tot nu aveţi credinţă?” Ea ar trebui înţeleasă astfel: „Încă nu aveţi credinţă?” Adverbul tradus cu „tot” (oupō) marchează prelungirea unui anumite stări care ar fi trebuit de fapt să înceteze. Cu alte cuvinte, Isus se aştepta ca ucenicii să fi învăţat deja să aibă credinţă în circumstanţe ostile. Să nu se lase aşa de uşor cuprinşi de laşitate şi necredinţă. Dar ucenicii sunt încă în urmă în raport cu aşteptările învăţătorului. Şi nu doar în privinţa credinţei. Capacitatea lor de a-l înţelege pe Isus sau acţiunile lui este de asemenea înceţoşată. De două ori sunt întrebaţi: „Încă nu pricepeţi?” (Marcu 8:17; 8:21). Despre aceasta însă în altă postare.

 

Adevărul care nu cruţă (14). Simon fariseul (cont.)

Suntem în casa lui Simon. Isus se află la momentul mesei, înconjurat de diverse eminenţe religioase care au devenit cât se poate de cenuşii la vederea unei scene scandaloase: o prostituată se apropie de Isus şi îi spală picioarele cu lacrimi, i le şterge cu părul capului, le sărută şi le unge cu mir.

Pentru Simon, toate acestea sunt indicii că în definitiv s-a înşelat în privinţa acestui Isus căruia îi merge faima de proroc. Deja faptul de a-l fi invitat în casa lui îi apare ca o gafă care îi va ştirbi reputaţia.

Clipele se scurg lent, în ritmul lacrimilor care nu contenesc, dar gândurile lui Simon se rostogolesc iute ca vorbele din rechizitoriul unui procuror experimentat: „Omul acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce hram poartă femeia care se atinge de el: anume că e o păcătoasă.” (trad. proprie). Din modul în care îşi pune problema, devine evident că Isus nu mai e decât un „acesta” [în textul grecesc nu apare subst. „omul”], orice altceva, numai profet nu. În consecinţă, se simte jenat că s-a încurcat cu astfel de personaje dubioase.

Contrastul este izbitor: o femeie decăzută are o percepţie spirituală extraordinară că cel căruia îi spală picioarele este Sfântul lui Israel, iar un fariseu educat, bun cunoscător al Scripturii, îi refuză lui Isus până şi titlul de profet. Cu acest gând necugetat, Simon pică în ridicol, fiindcă în ultimă instanţă pune la îndoială nu calitatea de profet a lui Isus, ci discernământul la îndemâna oricui: oricine şi-ar fi dat seama că respectiva fusese o depravată. La urma urmei, fariseul este profet? Atunci cum de ştie ce fel de femeie îi calcă pragul casei?

Cu logica fariseică însă nu te pui, fiindcă ea se sustrage raţionamentelor obişnuite întru care se exersează mintea simplă a autorului acestui articol. Dincolo de tensiunea dramatică extraordinară, scena ascunde o ironie copioasă. Realitatea este că, tocmai în virtutea statutului său de profet, Isus vede mai mult decât pot discerne ochii miopi ai lui Simon. Este cazul ca fariseul să primească o lecţie, ca să-şi poată vedea iarăşi lungul nasului.

Lecţia vizează relaţia lui Simon cu Dumnezeu şi cu „inferiorii” lui din punct de vedere moral. De astă dată mesajul vine pe căi subtile. [De fapt, îl vedem deseori pe Mântuitorul comunicând în mod enigmatic cu interlocutorii săi, ca şi când le-ar da de înţeles că trebuie să facă şi ei un efort, dacă sunt cu adevărat interesaţi să-l înţeleagă. Evanghelia e pentru cei săraci în duh (căutători), nu pentru nătăfleţi (care aşteaptă pere mălăieţe). Între Dumnezeu şi om rămâne mereu o distanţă pe care Dumnezeu nu este dispus să o parcurgă; de aceea atâtea îndemnuri: „Veniţi!”]

Pentru Simon lecţia începe nepericulos, însă la final adevărurile cad necruţător, ca lamele unei ghilotine. În cele ce urmează, Isus răspunde gândurilor neexprimate ale fariseului. Dacă Simon are nevoie de o dovadă că Isus este profet, o va primi cu vârf şi îndesat. Textul grecesc chiar aşa sună: „Şi răspunzând Isus i-a zis”. Un simplu spectator n-ar fi putut să constate că e vorba de un dialog, în care Isus răspunde unui gând din mintea lui Simon. Şi totuşi Isus asta face, anunţând că ceea ce urmează îl priveşte oarecum pe fariseu.

Modul în care îşi începe Isus parabola este semnificativ, fiindcă textul nu este despre un cămătar care avea doi datornici, ci despre doi datornici ai unui cămătar. [Nuanţa pare nesemnificativă, dar este extrem de importantă în contextul de faţă, fiindcă Isus tocmai pe Simon şi pe femeie îi are în vedere].

Principalul este că ambii sunt datori. Ambii se regăsesc în deficit, dar în măsuri diferite: unul datorează 500 de dinari, iar celălalt numai 50. Dincolo de detalii, un fapt este cert: niciunul nu-şi poate plăti datoria. Ambii au nevoie de ştergerea datoriei.

Urmează acum o întrebare cu răspuns evident (Spune-mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult?) pe care Simon îl identifică fără greş (Socotesc că aceluia căruia i-a iertat mai mult). Fariseul raţionează corect, dar miopia îl împiedică iarăşi să vadă mai departe. Aici intervine Hristos-Adevărul, cu acele adevăruri incomode pe care Simon trebuie să le afle despre sine.

Atât el, cât şi femeia au „datorii”. El n-a făcut însă gestul minim de curtoazie faţă de oaspeţi, ea însă i-a oferit omagiul iubirii, spălându-i picioarele cu lacrimi. Simon nu l-a sărutat nici măcar în chip formal, pe când ea n-a prididit să-i sărute picioarele. Simon nu i-a uns capul cu untdelemn, însă ea, păcătoasa, a turnat mir scump pe picioarele lui.

Ultima parte din declaraţia lui Isus este revelatoare în egală măsură, pentru că Isus pronunţă iertarea păcatelor. Afirmaţia „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” trebuie înţeleasă astfel: „Eu i-am iertat ei păcatele”. Construcţia foloseşte aşa-numitul „pasiv divin”. Pentru ca nimeni să nu creadă că Isus doar proclamă iertarea păcatelor în virtutea funcţiei sale de profet, fără a oferi iertarea el însuşi, Mântuitorul îi spune direct femeii: „Iertate îţi sunt păcatele”. În mintea unui iudeu, declaraţia echivala cu: „Îţi iert păcatele.” Martorii la eveniment chiar asta au înţeles, pentru că reacţiile n-a întârziat să apară: „Cine este acesta, de iartă chiar şi păcatele?” Din textul grecesc se poate înţelege că oamenii şuşotesc între ei sau că se întreabă fiecare în sinea lui. Indiferent cum interpretăm textul, cert este că Isus răspunde iarăşi obiecţiilor, justificând cele întâmplate: credinţa femeii a ridicat-o din păcat, redându-i pacea. Ce a crezut femeia? Că poate să fie iertată şi înnoită.

Pentru femeie, o întâlnire care a început cu „lacrimi” s-a terminat cu „pace”.

Pentru Simon, o întâlnire care a început bine s-a încheiat cu o indigestie.

 

Adevărul care nu cruţă (13). Simon, fariseul neprihănit

Fiindcă recent am prezentat episodul întâlnirii dintre Isus şi o femeie cu trecut dubios (prin comparaţie cu evlaviosul Nicodim), consider nimerit să analizăm un episod similar, care evidenţiază în egală măsură maniera surprinzătoare în care Isus acceptă să intre în contact cu personaje de la periferia societăţii. Desigur, o face conştient că prin această deschidere se expune rechizitoriului sever al respectabililor zilei.

De altminteri, faptul că Isus primeşte în jurul său oameni de extracţie socială dubioasă ori chiar acceptă găzduirea pe care i-o oferă aceştia, a stârnit întotdeauna comentarii din partea evlavioşilor interesaţi de imagine şi de păstrarea aparenţelor respectabile. Există multe episoade în care din mulţime se aud murmure că Isus prea este amicul mult-detestaţilor perceptori de taxe şi al declasaţilor social, prea benchetuieşte cu oameni de condiţie joasă, prea mănâncă şi bea în casele lor. Niciunul dintre aceste episoade însă nu realizează un contrast mai mare între etica riguroasă, gălăgioasă, dar, în definitiv, ineficace, a fariseilor, şi sfinţenia tăcută, dar grăitoare şi transformatoare a lui Isus, decât cel din Luca 7:36-50. Pasajul cu pricina alătură într-un mod extraordinar personaje situate diametral opus în privinţa moralităţii şi a prestigiului social.

Totul începe când Hristos este invitat la masă de un fariseu pe nume Simon. Deşi fariseii nu-i sunt în general prieteni, se pare că există şi excepţii (dacă invitaţia e din prietenie sinceră). În orice caz, Hristos dă curs invitaţiei, fiindcă îi place să socializeze cu oameni din diverse medii sociale.

În timp ce oaspeţii stau întinşi pe divane, sprijiniţi într-un cot, în jurul meselor dispuse în semicerc, conform obiceiului roman care a pătruns şi în Palestina, o femeie păcătoasă a aflat despre sosirea lui Isus în oraş şi a venit în casa lui Simon, aducând cu ea un vas de alabastru cu mir. În mod tipic, mirul era folosit pentru a unge capul unei persoane. Probabil aceasta a fost şi intenţia femeii. Numai că Isus se află în timpul mesei, de aceea femeia nu poate da curs proiectului iniţial, fiindcă gestul ar fi fost incomod atât pentru ea, cât şi pentru oaspete. În acest caz, nu-i rămâne decât să aştepte stingheră în spatele lui, la picioare. Textul (retradus) sună astfel: „Şi cum stătea în spatele lui, la picioare, şi plângea, a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei. Apoi îi ştergea picioarele cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir.”

Probabil în plânsul femeii se împletesc lacrimi din motive diferite. Pesemne este profund stânjenită de numeroasele priviri implacabile ale sfinţi glaciali care stau la masă cu Isus. Poate că i se pune în gât un nod de amărăciune când descoperă că de fapt îi este imposibil să-l onoreze pe Oaspete aşa cum plănuise (ungându-i capul). În acest context atât de diferit pentru ea, îşi va fi dat seama de îndrăzneala ei nebunească: ea, o păcătoasă notorie, are pretenţia să fie primită de un sfânt! Cum de crezuse că îi va permite să se apropie de el? Oare nu-şi mai ştia limitele? O cârpă ca ea nu se cuvenea să tulbure reuniunea atâtor oameni respectabili, şi cu atât mai puţin să-l inoportuneze pe El.

Şi totuşi, ceva imposibil de surprins în cuvinte îi spune că Isus o acceptă, că nu este inoportună. Lacrimile au început deja să picure pe picioarele Mântuitorului. Ca în orice alt spaţiu cultural-geografic, şi în Palestina sec. I picioarele erau asociate în mod obişnuit cu impuritatea (produsă de praf şi de transpiraţie). Stând acolo, lângă picioarele lui Isus, femeia trebuie să fi observat că Învăţătorul n-a fost onorat de gazdă aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce Simon ar fi socotit o umilire pentru el este o onoare pentru ea. Ceea ce pentru fariseu ar fi fost o coborâre pentru ea este o înălţare, o transcendere a propriei condiţii mizerabile, pe care şi-o asumă cu lacrimi de pocăinţă.

În tot acest timp, îi şterge picioarele cu părul ei. Chiar şi pentru nişte europeni care au detabuizat expunerea părului lung în public, gestul pare exagerat. În rândul comesenilor lui Isus el trebuie să fi fost şocant. Părul lung a fost dintotdeauna un simbol al feminităţii. De fapt, un simbol atât de puternic, încât normele de pudoare ale vremii interziceau expunerea lui în afara spaţiului privat. Dezvelirea părului în public era asociată cu ruşinea. În VT, o femeie suspectată de adulter de către soţul ei era adusă în faţa preotului, care îi lăsa părul lung pe spate înainte de a-i da să bea „apa de gelozie”. Expunerea părului în această manieră constituia o experienţă umilitoare. [Dezvelirea părului se practica şi în caz de jale (personală sau naţională). În faţa tragediei şi a disperării, menţinerea convenţiilor sociale nu mai conta, iar femeile îşi despleteau părul, exprimând astfel umilirea şi durerea. Nu în ultimul rând, raderea (silită) a părului era unul dintre stigmatele robiei, fiindcă simboliza pierderea demnităţii şi a statutului social].

Aşadar, într-o societate atât de reticentă în privinţa comunicării prin atingere (între bărbaţi şi femei) o femeie îşi foloseşte părul pentru a şterge picioarele lui Isus. [Să ne aducem aminte că, atunci când femeia din Sunem se repede să cuprindă picioarele lui Elisei, într-un gest de implorare, Ghehazi, care veghează la respectarea convenţiilor sociale ale vremii, se grăbeşte să o înlăture imediat, deşi gestul nu este nici pe departe atât de nepotrivit.] Femeia păcătoasă nu doar le şterge cu părul capului ei, le şi sărută în mod repetat şi le unge cu mir. Pentru asistenţă, gestul este mai mult decât poate să tolereze buna lor cuviinţă. O femeie afundată în nelegiuire are îndrăzneala să sărute picioarele profetului. Iar el, profetul (dacă profet o fi), cum de îngăduie aşa ceva?

Într-adevăr, gestul ar fi scandalos dacă în locul lui Isus ar fi oricine altcineva. Dar cel căruia femeia îi sărută picioarele nu este oricine, este Fiul lui Dumnezeu, care vede inima ei, ruşinea şi nădejdea care tălăzuiesc în ea, şi setea de a fi iertată şi sfinţită prin atingerea de picioarele lui încărcate de colbul fierbinte al drumurilor palestiniene.

Ce gândeşte respectabilul Simon în toată această vreme? Probabil cam ce am fi gândit eu şi tu, dacă am fi şezut pe vreunul dintre divanele din încăperea inundată de parfumul mirului.

(Va urma)

 

Adevărul care nu cruţă (12). Femeia din Samaria (cont.)

I-am lăsat pe Hristos şi pe samariteancă în arşiţa zilei, la fântână, într-un dialog care începe să devin inconfortabil pentru unul dintre interlocutori. Mântuitorul tocmai i-a spus femeii să-l cheme şi pe „bărbatul” (a se citi „soţul”) ei la fântână. Va fi ezitat femeia, va fi plecat o clipă ochii, va fi căutat oare să-şi dreagă vocea înainte de a încerca un răspuns? Cum să eviţi o asemenea întrebare dureroasă, care te confruntă cu mizeria din propria-ţi viaţă? A-i spune unei femei care trăieşte în concubinaj să vină împreună cu soţul ei înseamnă să-i reaminteşti în esenţă că de fapt n-are soţ, că este lipsită de onoare, că e o marginală dispreţuită, o otreapă.

Mântuitorul însă ştie încotro duce discuţia, chiar dacă atinge un domeniu dureros. Pentru a ieşi din impas, femeia încearcă un răspuns diplomatic. „N-am bărbat”! E o măsură de adevăr în ce spune. Dar nu tot adevărul. De aceea Mântuitorul îi continuă gândul: „Bine ai spus că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Ce ai spus este adevărat.”

[Traducerea Aici ai spus adevărul este incorectă, fiindcă poate sugera că femeia a minţit în alte privinţe, dar „aici” a spus (totuşi) adevărul.]

Prin sublinierea sa din ultima parte (Ce ai spus este adevărat.) Hristos dă la iveală ironia situaţiei. Femeie n-are bărbat (soţ), dar nu pentru că ar fi necăsătorită sau văduvă, ci pentru că trăieşte în concubinaj! Remarca Mântuitorului, deşi senină şi lipsită de reproş (pare mai degrabă o constatare neutră), nu o menajează pe samariteancă, ci o pune în situaţia de a-şi privi ea însăşi viaţa din alt unghi.

Cum e oare să-ţi vezi viaţa prin ochii altuia şi să constaţi că privelişte nu are mai nimic frumos în ea? Viaţa ei e un şir de relaţii pasagere, lipsite de demnitate, stabilitate sau siguranţă. De bună seamă că fiecare relaţie destrămată a adâncit-o şi mai mult în mizerie morală, nefericire şi autodispreţ. Totuşi, samariteanca pare să-şi fi asumat stigmatul social, de vreme ce are curajul să-şi recunoască (evaziv) statutul în faţa unui străin (iudeu). Conştientizarea propriei condiţii (Nu am bărbat) este primul semn că, în ciuda eşecurilor sale relaţional-morale, o urmăreşte cel puţin dorinţa de autenticitate. Când totuşi adevărul devine prea greu de suportat, femeia devine subit preocupată de cele spirituale: „Domnule, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta [Garizim], iar voi spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii…”

Virajul de la un subiect la altul e cât se poate de evident: „Hm, văd că eşti proroc… Apropo, că tot te pricepi la cele sfinte, ia spune-mi, de ce există atâtea diferenţe între religii?…”

Te-ai aştepta acum ca Hristos să-i spună pe şleau: „Hei, ia stai, nu schimba subiectul! Vorbeam despre tine şi despre nişte lucruri serioase şi grave din viaţa ta personală… N-o da cu religia acum!” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Mântuitorul „se prinde în joc” şi acceptă noua temă de discuţie. În mod neaşteptat, ia în serios întrebarea femeii (o consideră un interlocutor demn de acest subiect) şi-i explică răbdător că va veni momentul când reperele geografico-religioase tradiţionale (Iersualim, Garizim [şi nu numai]) îşi vor pierde semnificaţia pentru adevăraţii închinători. E drept, acum mântuirea vine pe filieră iudaică, dar va vine ceasul când închinătorii veritabili se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători doreşte!

Deşi a crezut că mută discuţia pe un teren mai confortabil, femeia descoperă că nici acest subiect nu prea o avantajează, fiindcă ea, cel puţin, este încă legată de locuri şi de simboluri. Ea se închină pe Garizim, iar acum i se spune că adevăraţii închinători trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Pentru a ieşi din impas, samariteanca recurge la o mutare abilă, subminând discret autoritatea lui Isus: „Ştiu că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. În traducere liberă: „Vei fi având tu dreptatea ta, dar eu pe Mesia îl aştept. Când o să vină, o să ne lămurească El (mai bine) cum stau lucrurile.” Aşadar, samariteanca are încă reţineri în a accepta spusele Domnului. Pentru a le contracara, îşi caută sprijin în propria tradiţie religioasă (aşteptarea lui Taheb, Mesia, ca autoritate finală în materie de religie).

Acum este momentul ca Hristos să joace ultima carte. Zici că îl aştepţi pe Mesia? Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela! Cum să mai contrezi o asemenea declaraţie? Uimită de vorbele lui Isus, femeia îşi lasă vasul de lut la fântână şi aleargă în cetate spunându-le oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Doar n-o fi acesta Mesia?”

[Deşi forma întrebării cere un răspuns negativ, aceasta nu este un semn că femeia nu crede, ci mai degrabă dovada unei strategii comunicaţionale abile. Dacă o femeie de condiţia ei ar striga în gura mare „L-am găsit pe Mesia!”, nimeni n-ar pune preţ pe mărturia ei (Ce ştie o zdreanţă ca tine despre Mesia?). Dar dacă declaraţia este marcată de îndoială, ea are şanse mai mari de a fi luată în seamă, fiindcă nu le serveşte oamenilor un adevăr autentificat de ea, ci îi invită să pornească la drum cu un oarecare scepticism şi să-şi exercite propriul simţ critic în raport cu vestea primită.]

Rezultatul este că mulţi samariteni din cetatea respectivă au ajuns să creadă în Isus ca urmare a mărturiei sale („Mi-a spus tot ce am făcut”). Mai mulţi însă au crezut datorită mesajului adus de Isus şi au ajuns la concluzia că El este Mesia, Mântuitorul lumii.

Privind din nou la acest pasaj, putem contura acum treptele cunoaşterii pe care le urcă femeia. La început pentru ea Isus e un simplu iudeu care îi cere apă. La scurt timp însă devine unul care poate să-i dea apă. Apoi se dovedeşte a fi proroc, iar în final se revelează ca Mesia. Concitadinii ei urcă încă o treaptă şi înţeleg că nu e vorba de un Mesia tribal (numai pentru evrei sau numai pentru samariteni), ci de Mântuitorul lumii.

În capitolele 3-4 l-am văzut pe Mântuitor discutând cu Nicodim şi cu samariteanca. Nici că se putea un contrast mai mare. Vă invit să judecaţi singuri.

El e evreu. Ea e samariteancă. El e bărbat. Ea e femeie. El are un nume. Ea e o anonimă. El e erudit. Ea e analfabetă. El e un om moral. Ea e o femeie promiscuă. El e în vârful scării sociale. Ea ţine scara. El este respectat. Ea este dispreţuită. El are influenţă. Ea e o marginală.

Ce au totuşi în comun cei doi? Ambii se întâlnesc cu Isus. Amândoi sunt confruntaţi cu nevoia lor spirituală. El are nevoie de o naştere din apă şi Duh. Ea are nevoie de apa vie (Duhul care naşte pe om la o viaţă nouă).

 

Adevărul care nu cruţă (11). „Cinci bărbaţi ai avut…”

Cap. 4 din Ioan. Isus se întoarce în Galileea (Nord). Drumul trece prin Samaria, o zonă cu locuitori pe care evreii îi detestau în mod deosebit, fiindcă îi considerau nişte corcituri, adepţi ai unui amalgam de precepte iudaice şi de vestigii păgâne. Un astfel de sincretism era deci cu atât mai dispreţuit, fiind perceput drept o maimuţăreală a sistemului religios iudaic.

Bineînţeles, dacă i-ai fi întrebat pe samariteni ce cred ei despre propria lor religie, ai fi aflat altă versiune: samaritenii se considerau succesorii legitimi ai triburilor din Nordul ţării. Ţi-ar fi spus să priveşti înapoi în istorie până la momentul în care marele profet Samuel a mutat locaşul de închinare de la Sihem (oraşul samaritenilor) la Silo. În opinia oricărui bun samaritean, acesta a fost începutul declinului spiritual în Israel. Ţi-ar mai fi spus că această perioadă nefastă avea să înceteze atunci când va veni Taheb (Mesia).

Istoria relaţiei de duşmănie (surdă sau făţişă) dintre evrei şi samariteni are deja mai bine de patru secole atunci când Hristos, obosit de drum şi de zăduful zilei, se aşază lângă fântâna de la Sihar. Rezumând pe scurt veacurile, am putea spune că aversiunea reciprocă a celor două grupuri etnico-religioase a oscilat mereu, dar a fost practic neîntreruptă.

[Oare e primul şi ultimul caz din istorie în care anumite comunităţi sunt divizate în acest fel, fiecare susţinând propria versiune asupra istoriei, incompatibilă cu cea a oponenţilor? Cum rezolvă Isus problema acestor „patriotisme” locale, etico-religioase care constituie pentru mulţi oameni singura lor identitate, singurul mod de a se diferenţia de lumea din jurul lor?]

În acest spaţiu marcat de frământări ajunge Isus cu ucenicii (care îl lasă la fântână şi pleacă să cumpere de-ale gurii). Este miezul zilei (ceasul al şaselea, de la 6 a.m.) şi prin aerul sticlos al amiezei toride îşi face apariţia la fântână o femeie. O samariteancă.

În mod neaşteptat, Isus intră în vorbă cu ea. Modul în care decurge discuţia dintre ei este fascinant. Mântuitorul se pune pe sine în situaţia celui care cere (Dă-mi să beau). Ironia este că de fapt femeia se găseşte mai degrabă în criză, nu Isus. Şi totuşi, Hristos îşi asumă postura de aparentă inferioritate. În relaţia dintre „binefăcător” şi „beneficiar”, cel dintâi este întotdeauna superior celui de-al doilea, nu-i aşa?

Cerând să bea din vasul pe care îl poartă samariteanca, Isus face un lucru care contravine flagrant uzanţelor vremii. Pe bună dreptate, gestul o surprinde pe femeie. Cum de acest evreu îndrăzneşte să transgreseze limitele care îi separă? Samaritenii sunt necuraţi în ochii evreilor şi orice obiect atins de un samaritean devine impur, de aceea „evreii şi samaritenii nu pot folosi acelaşi vase” (Acesta este sensul mai exact al expresiei „evreii n-au legături cu samaritenii”).

În loc să răspundă obiecţiei formulate, Hristos face o mutare interesantă, printr-o afirmaţie menite să aprindă curiozitatea interlocutoarei: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi spune „Dă-mi să beau”, tu ai fi fost cea care i-ai fi cerut [să bei] şi el ţi-ar fi dat apă vie.

Conform unui tipar prezent în cartea Ioan, Isus face o afirmaţie care este percepută eronat, având astfel prilejul de a aduce lămuriri. S-a întâmplat în dialogul cu Nicodim, se întâmplă şi în dialogul de faţă. Femeia crede că Isus se referă la o apă curgătoare, fiindcă expresia hydōr zōn are două înţelesuri: „apă vie” şi „apă curgătoare” (de izvor sau de râu). Observaţia ei pare întemeiată: „Domnule, n-ai găleată [pentru a scoate apă], iar cisterna este adâncă; de unde ai putea avea dar această apă curgătoare?” A doua parte a întrebării (care cere un răspuns negativ) sporeşte ironia situaţională a episodului: Doar nu eşti mai mare ca părintele nostru Iacov… La drept vorbind, Cel cu care stă de vorbă femeia este mai mare decât Iacov, numai că ea nu ştie aceasta. Isus avusese dreptate (Dacă ai fi cunoscut cine este Cel ce-ţi zice…).

A sosit momentul ca Isus să aducă o clarificare: apa din fântână satură temporar setea (fizică), dar apa pe care o va da El astâmpără setea spirituală de aici şi până în veşnicie. Dar, ca şi în cazul lui Nicodim, lămuririle nu reuşesc să risipească neînţelegerea. Samariteanca gândeşte tot din perspectivă pământească, a modului în care ar putea să-şi facă existenţa mai uşoară prin folosirea acestei ape cu proprietăţi neobişnuite. Ce comod ar fi să bei din ea şi niciodată să nu-ţi mai fie sete! S-a sfârşit cu chinul zilnic de a căra vasul greu de lut! [Dacă localitatea Sihar este de fapt localitatea Askar, la 1,5 km de fântâna lui Iacov, atunci dorinţa femeii pare justificată cu atât mai mult!]

Isus schimbă din nou macazul şi duce discuţia pe un alt făgaş: „Du-te şi cheamă-l şi pe bărbatul tău şi vino aici!” S-ar putea crede că Isus vrea într-adevăr să dea apa cerută, dar nu doar femeii, ci şi bărbatului ei. Desigur, fiecare înţelege altceva când se referă la „apă”. În orice caz, pentru femeie discuţia devine incomodă fiindcă atinge un domeniu sensibil: relaţiile ei pasagere, promiscuitatea care o caracterizează, statutul ei de femeie stigmatizată social. Urmează câteva adevăruri tulburătoare care o vor pune pe femeie faţă în faţă cu viaţa ei destrămată. Despre asta într-o altă postare.

(Va urma)

 

Adevărul care nu cruţă (10). Nicodim (cont.)

Ioan 3. Discuţia dintre Isus şi Nicodim continuă. Când Isus îi spune interlocutorului său că numai naşterea de sus îi deschide ochii unui om asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, Nicodim înţelege greşit declaraţia lui Isus. El crede că Isus se referă la o naştere din nou fizică, ceea ce i se pare imposibil. Nicodim dă glas nedumeririi sale prin două întrebări: Cum poate un om bătrân să se nască, dacă este bătrân? Oare ar putea intra în pântecele maicii sale a doua oară pentru a se naşte? În greacă forma întrebării arată că răspunsul pe care îl aşteaptă Nicodim este unul negativ (Nu, n-ar putea…).

În loc de confirmarea aşteptată, Nicodim este pus într-o dificultate şi mai mare. Isus îi spune în mod solemn că pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti din apă şi Duh. Cele două elemente trebuie comentate pe rând, fiindcă fac trimitere la o simbolistică bogată în VT.

Apa este agentul aducător de viaţă care vine de sus, de la Dumnezeu. Un pasaj clasic ilustrativ este cel din Is. 44:3: (Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.) În Ioan, apa este un simbol al Duhului pe care îl dăruieşte Hristos celui care crede în El. Isus îi promite samaritencei că va avea parte de „apă vie” care îi va potoli pe vecie setea (spirituală). În Ioan 7 Isus îi invită pe toţi cei însetaţi să vină la El, iar cei ce cred în El să bea: „După cum zice Scriptura, din inima Lui (a lui Isus) vor curge râuri de apă vie.” (vezi P.S.).

Termenul pneuma, tradus prin Duh, are în greacă (şi în ebraică) mai multe sensuri, între care vânt şi Duh. Imaginea Duhului dătător de viaţă este una des întâlnită în VT. Probabil pasajul clasic pentru această imagine este cel din Ezechiel 37:9-10. Duhul (prezentat ca un vânt aducător de viaţă) este Cel care însufleţeşte oasele uscate din cumplita vale pe care o vede profetul.

Multiplicitatea de sensuri a termenului pneuma îi permite lui Isus să ajungă la un joc de cuvinte plin de tâlc: Ce este născut din Duh [pneuma] este duh [pneuma]. Vântul [pneuma] suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii dincotro vine şi încotro se duce. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul [pneuma].

Această alternanţă a sensurilor (Duh/duh/vânt) îl năuceşte pe Nicodim, care în mod cert nu poate digera belşugul de învăţătură de care are parte. Singura reacţie pe care o are se rezumă la întrebarea: Cum este posibil aşa ceva?

În loc de răspuns, o nouă întrebare, fără menajamente: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri? Momentul este încărcat o mare ironie. Cel care începuse dialogul cu Isus prin a declara că „ştie” este pus în situaţia de a-şi recunoaşte tacit ignoranţa.

Nicodim nu ştie cum se poate realiza această naştere de sus (sau din nou). Şi totuşi, Isus îi vorbeşte în imagini concrete, făcând referire la vânt, pe care nu-l poţi vedea, dar ale cărui efecte le simţi. Tot astfel, spune Mântuitorul, este şi naşterea din Duhul. Este tainică, n-o poţi vedea cu ochii fireşti, se sustrage obiectivării ştiinţifice. Dar când se produce, îi vezi efectele. Natura fizică nu poate să nască decât o altă natură fizică, să-şi perpetueze propriile caracteristici (Ce este născut din carne este carne). Duhul însă dă naştere unei realităţi conform sieşi (Ce este născut din Duh este duh).

Discursul lui Isus continuă prin vocea Evanghelistului, care, către finalul pericopei, se întoarce la simbolistica lumină/întuneric: Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Nicodim nu urăşte Lumina. Dimpotrivă, este atras de ea şi vine din noapte la Lumină. Pe parcursul Evangheliei statutul său este marcat de o oarecare ambiguitate, fiindcă n-are curaj să-şi asume în mod public credinţa în Hristos (căruia îi ia discret apărarea în 7:50 şi pe care îl omagiază cu 100 de litrai [nu litri! ci livre romane (1 litra = 325 g)] de smirnă şi aloe în momentul înmormântării).

Poate că Nicodim, cu toată ambiguitatea statutului său, e totuşi o contrapondere a lui Iuda în Evanghelie. În vreme ce Iuda pleacă de la Lumină în Noapte, Nicodim vine din Noapte la Lumină.

P.S. Cu referire la Ioan 7:37-38, am optat pentru punctuaţia care face textul grecesc să sune astfel: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cel ce crede în Mine. După cum zice Scriptura: Din inima Lui vor curge râuri de apă vie!

Conform acestei interpretări, Hristos este Cel din a cărui inimă curg râuri de apă vie. Vezi Ioan 19:34, când lui Isus i se străpunge coasta şi din ea ţâşnesc apă şi sânge. Apa care curge inaugurează la nivel simbolic venirea Duhului promis în Ioan 7:39.

 

Adevărul care nu cruţă (9). Nicodim, învăţătorul care nu cunoştea „aceste lucruri”

Capitolul 3 din Ioan. O întâlnire. Nicodim vine la Isus. O face la adăpostul nopţii. Oare fiindcă îi e frică de asocierea cu Isus? Sau fiindcă doreşte să vorbească netulburat de intervenţiile mulţimii. Nu putem şti motivaţia din inima lui. Cert este că, la nivelul evangheliei după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Hristos şi mesajul Lui (Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze; Dacă umblă noaptea, se poticneşte…; Iuda a ieşit afară. Era noapte.)

Un fariseu, un conducător al iudeilor (membru al Sanhedrinului), un învăţător al lui Israel, aflat în noapte spirituală, vine la Lumină (Eu sunt Lumina lumii).

De ce vine? Vine fiindcă a văzut semnele făcute de Isus în Ierusalim (mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea) şi se numără printre cei care au crezut. Au crezut fiindcă semnele i-au constrâns să creadă, dar fără a ajunge la convingerea că Isus este Hristosul (Mesia), regele promis al lui Israel, şi cu atât mai puţin că este Mântuitorul lumii (declaraţie pe care aveau să o facă, în mod paradoxal, samaritenii, la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin).

Nicodim vine pentru că este intrigat de lucrarea lui Isus. Vine pentru că nu se reprezintă doar pe sine, ci pentru că vorbeşte în numele unui grup mai mare de „credincioşi” (Ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu…).

Nicodim este bine intenţionat, dar înţelegerea lui cu privire la Isus şi lucrarea lui este profund deficitară. Nicodim are impresia că ştie (Învăţătorule, ştim…), dar sfârşeşte prin a fi confruntat în mod cât de poate de ironic cu propria sa ignoranţă (Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?).

Eminentul conducător iudeu vede în Isus numai un învăţător caracterizat de puteri miraculoase şi deci validat de Dumnezeu. Nimic mai mult. Aşa îşi începe de fapt discursul, din care nu apucă să declame prea mult, fiindcă Isus îl întrerupe şi-i spune că pentru a putea vedea împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus. (Adverbul anōthen poate fi tradus şi „din nou”. Avem de-a face aici cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte din Evanghelia după Ioan).

Ce înseamnă aceste cuvinte ale lui Isus? S-ar spune că replica Mântuitorului n-are absolut nicio legătură cu declaraţia lui Nicodim din deschidere. E ca şi când cineva s-a jucat cu filmul naraţiunii, tăind o bucată din el, după care a lipit banda la loc. Ceva pare să lipsească. În primul rând pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu pare o temă bine reprezentată în Ioan. Termenul basileia (împărăţie) nu apare decât de 3 ori. Şi totuşi, titlul de „împărat” al lui Isus este unul frecvent. De fapt, apare chiar de la începutul Evangheliei, în declaraţia lui Natanael (Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel).

Aici este deci cheia pentru înţelegerea replicii lui Isus, (care altminteri pare total pe lângă subiectul de care se interesează implicit Nicodim). Dacă am traduce declaraţia lui Isus în limbaj mai explicit, ea ar putea suna cam aşa:

„Nicodim, eu sunt mai mult decât un învăţător venit de la Dumnezeu. Sunt Împăratul lui Israel. Sunt aducătorul unei împărăţii de sus (cf. Împărăţia mea nu este din lumea aceasta… Împărăţia mea nu este de aici). Dar tu nu poţi să vezi această nouă realitate pe care o aduc eu, fiindcă nu eşti născut de sus. Ca să poţi vedea cu ochi spirituali împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus.”

Faptul că Isus vine de sus este unul dintre laitmotivele Evangheliei a Patra, anunţat încă din Prolog (La început, Cuvântul era la Dumnezeu) şi reluat după discuţia lui Isus cu Nicodim (Cele ce vine de sus este mai presus de toţi… Cel ce vine din cer este mai presus de toţi).

Pe Acesta venit de sus, din cer, Nicodim nu-l înţelege, deşi crede că ştie. Cum primeşte Nicodim această declaraţie enigmatică a lui Isus? Vom vedea într-o postare viitoare.

(Va urma)

 

Adevărul care nu cruţă (8). De atâta vreme… nu m-ai cunoscut, Filipe?

Ioan 14. S-au spus deja adevăruri necruţătoare (…te vei lepăda de mine de trei ori). Urmează încurajări (Să nu vi se tulbure inima), dar şi noi mustrări. De această dată este rândul lui Filip. Filip, cel care, plin de entuziasm, îl anunţă pe Natanael că l-a găsit pe Mesia. Fără să fie descurajat de scepticismul prietenului său, îl invită „să vină şi să vadă”. Tot Filip este cel pe care Isus îl pune la încercare înainte de înmulţirea pâinilor. Şi tot Filip este cel căruia nişte greci cu simpatii faţă de iudaism îi cer să intermedieze o întâlnire între ei şi Isus.

Acum Hristos vorbeşte despre plecarea la Tatăl şi le spune: Ştiţi unde mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo. Cu o sinceritate dezarmantă (tipică, de altfel), Toma pare să ridice din umeri: Nu ştim unde te duci… Cum putem şti calea într-acolo?

Toma spune că nu ştie calea. Ca o ironie, Calea se află chiar în faţa lui: Eu sunt Calea… (În paranteză fie spus, Evanghelia după Ioan este plină de ironie, când vine vorba de personaje care cred că ştiu şi de fapt nu ştiu, şi de personaje care nu ştiu, deşi realitatea stă cât se poate de clar în faţa lor).

Urmează o declaraţie care îi pune pe ucenici într-o lumină nu prea grozavă: Dacă m-aţi cunoaşte, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl meu. Şi de-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut. Nu prea e sigur că până acum ucenicii l-au cunoscut cu adevărat pe Isus. Aşa poate fi înţeleasă remarca Mântuitorului. Există loc însă şi pentru optimism: De-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut!

Cât de ciudat! Până acum, Evanghelia a accentuat în repetate rânduri că nimeni nu l-a văzut pe Tatăl! Se spune asta în Prolog (1:18), se spune în 5:37, se repetă în 6:46. Iar acum, fără preaviz, suntem puşi în faţa faptului împlinit! Ucenicii l-au şi văzut!

Remarca lui Filip dovedeşte că ucenicul nu poate să digere cele anunţate: Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns! În chiar clipa în care Isus îi spune (subtil): „Deja l-ai văzut pe Tatăl, pentru că m-ai văzut pe Mine”, un ucenic cere noi demonstraţii! S-ar spune că în Evanghelia după Ioan personajele sunt caracterizate de o incapacitate fundamentală de a înţelege. Aproape fără excepţie, sunt pe un cu totul alt fus orar!

Din acest motiv, reproşul care urmează este justificat şi necruţător: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Iată că poţi să fii cu Isus de atâţia ani şi esenţialul să treacă pe lângă tine. Evanghelia este onestă. Dureros de sinceră în privinţa capacităţilor ucenicilor de a-l înţelege pe Mântuitorul. Trebuie să-i judecăm aspru pe ucenici, fiindcă judecându-i pe ei, ne judecăm de fapt pe noi înşine. În fiecare dintre ucenicii entuziaşti, dar nepricepuţi şi zăbavnici cu inima, trăieşte de fapt câte un ucenic al vremurilor noastre.

Ceea ce Filip ar fi trebuit să realizeze fără dificultate este acum exprimat în mod clar de Isus: Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl. Aşadar, cum zici tu: „Arată-ne pe Tatăl”?

Întrebările lui Isus nu se opresc aici. Probabil Filip, lăsând privirile în jos, primeşte mustrarea cu faţa aprinsă de ruşine. El, ucenicul care l-a găsit pe Cel anunţat de Moise şi Profeţi, încă nu a cunoscut cum se cuvine.

Am speculat un pic asupra obrajilor îmbujoraţi ai lui Filip. Textul nu spune nimic despre reacţia lui. De fapt, evanghelistul arareori ne dezvăluie reacţiile personajelor sale. E o decizie înţeleaptă. Sub masca lor trăim noi toţi, într-un fel sau altul. Prin urmare, contează prea puţin ce a simţit Filip. Important este mai degrabă ce simţim noi atunci când, prin comportamentul şi vorbele noastre, arătăm că, deşi îl urmăm pe Isus de atâta amar de vreme, îl cunoaştem de fapt atât de puţin.

 

Adevărul care nu cruţă (7). Petru şi chemarea iubirii

Despre episodul de la Marea Tiberiadei am scris într-o altă postare. De trei ori s-a lepădat Petru. De trei ori i se cere acum să-şi mărturisească iubirea. „Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?” Întrebarea pe care i-o adresează Isus ar putea fi citită şi altfel: „Susţii în continuare că mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?”

Deşi unii comentatori supralicitează distincţia dintre verbele phileo si agapao, folosite in dialogul dintre Isus şi Petru, ea este nesemnificativă, fiindcă Sf. Ioan le foloseşte practic interschimbabil.

În locul unui declaraţii năvalnice, un răspuns timid: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.” Când ştim că suntem failibili şi că ne-am trădat promisiunile (Eu îmi voi da viaţa pentru tine…) nu ne mai putem sprijini declaraţia pe nimic credibil. Nu ne mai rămâne decât să facem un ultim apel smerit la cunoaşterea Celui care ne ştie mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Cu doar câteva zile înainte, Mântuitorul cunoscuse adâncimea iubirii lui Petru şi i-o revelase şi lui. Acum celui lepădat i se dă ocazia să-şi proclame din nou iubirea. În inima Apostolului, focul iubirii creşte vulcanic (Când a auzit că Domnul este pe mal, Petru a coborât în grabă din corabie, venindu-i în întâmpinare), dar teama de eşec îl face să pună frâu declaraţiilor pripite. Ştii că te iubesc. Ştii că te-am iubit, chiar dacă în practică am eşuat. Iubesc! Ajută lipsei mele de iubire!

Fiecare proclamare a iubirii atrage după sine încredinţarea repetată a mandatului de slujitor. Dacă mă iubeşti, vei avea grijă de turma mea. Când întrebarea lui Isus persistă, ea devine dureroasă, fiindcă străbate toate cotloanele sufletului până acolo unde nimic nu mai poate fi ascuns. În faţa întrebării sfredelitoare a lui Isus, Petru se pleacă smerit. „Tu toate le ştii.” Acceptarea că Isus ştie totul echivalează cu o cedare a suveranităţii sale, a dreptului de a-şi mai conduce singur viaţa. Ce ai putea să-i spui Celui ce ştie totul? Ce ai putea să-i arăţi Celui ce vede totul?

Dialogul dintre Isus şi Petru este un exerciţiu de transparenţă în care ar trebui să ne angajăm cu toţii din când în când. Când nu mai avem nimic de ascuns în relaţia cu Isus, putem să stăm în sfârşit liberi în faţa lui, chiar dacă amintirea neputinţelor noastre încă ne doare.

Întâlnirea finală dintre Isus şi Petru este întâlnirea celui din urmă cu Adevărul necruţător. Dar nu cu acel adevăr de care ai vrea să fugi (Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos), ci cu acel adevăr dureros pe care îl iubeşti pentru că îţi guvernează viaţa şi te atrage mereu către el, chiar şi când l-ai lepădat vremelnic în chip ruşinos. Abia atunci Adevărul devine Suveran – acea realitate care ia sub autoritatea ei întreaga persoană umană.

Acest ultim adevăr, suveran, i se revelează lui Petru în cuvintele: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi mergeai unde voiai…” Vremea independenţei lui Petru a fost vremea tinereţii lui, a impetuozităţii şi iniţiativelor în nume propriu. Va veni însă şi o vreme a neputinţei, când va realiza că nu este stăpân peste propriul destin. Mâinile se vor întinde pentru a purta traversa crucii. Atunci Petru va merge „unde nu va voi”. Nu va dori martirajul, dar va avea parte de el, proslăvindu-l astfel pe Dumnezeu. Perspectiva care altădată îl paralizase va deveni acum o realitate glorioasă.

După ce i-a vorbit astfel, Isus i-a zis: „Vino după mine”. După cum spunea Dietrich Bonhoeffer într-o carte tulburătoare, întreaga viaţă a lui Petru stă între două chemări:

În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru, un singur har descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era acelaşi har al lui Hristos care l-a făcut pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, care a produs în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, care l-a chemat pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi astfel i-a iertat toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.

 

Adevărul care nu cruţă (6). Petru şi promisiunile iluzorii

Iarăşi Ioan 13. Masa întreruptă de actul spălării picioarelor continuă. La finalul episodului, Hristos le reaminteşte că trebuie să ia pildă şi ei; robul nu poate fi exceptat de la acele detalii pe care stăpânul le împlineşte fără ezitare.

Rostind aceste cuvinte, Mântuitorul are prilejul să constate că de fapt cele spuse nu se aplică tuturor. La masă cu el se găseşte unul care va trăda în modul cel mai josnic (după cum sugerează expresia „a ridicat călcâiul”). Desigur, orice trădare e josnică, dar josnicia are nuanţele ei, iar în cazul de faţă, când vine din partea unui apropiat, nu poate să nu-l tulbure pe Isus. Probabil că această dezvăluire aluzivă (cf. Ps. 41:9) a trecut pe lângă ucenici fără ca ei s-o înţeleagă, de aceea este reluată explicit câteva versete mai jos: „Adevărat, adevărat vă spun: unul dintre voi mă va vinde!” Acum ucenicii schimbă priviri nedumerite. Numai ucenicul preaiubit află de la Isus identitatea trădătorului. La scurt timp, Iuda se ridică şi pleacă în noapte. (Oamenii au iubit mai mult întunericul, fiindcă faptele lor…).

Isus le spune ucenicilor că va fi cu ei încă puţină vreme, apoi va pleca, iar acolo unde merge ei nu pot veni. Ca de obicei, Simon Petru se simte dator să ceară lămuriri: „Doamne, unde te duci?”. Răspunsul lui Isus probabil îl descumpăneşte şi mai mult: „Acolo unde merg eu tu nu mă poţi urma acum, dar mă vei urma după aceea.”

La ce fel de „urmare” se referă Mântuitorul? Lui Petru i se pare că niciun obstacol nu-l poate împiedica să vină după Isus, oriunde ar fi nevoie, drept pentru care întreabă: „De ce nu pot să te urmez acum? Îmi voi da viaţa mea pentru tine!” [În greacă „viaţa” apare la început: „Viaţa mea pentru tine mi-o voi da”]. Petru este gata (cel puţin aşa crede) să-l urmeze pe Domnul până la moarte, de aceea se întreabă de ce nu-l poate urma pe Hristos, indiferent unde îl va duce acest drum.

Răspunsul Mântuitorului este lucid şi tulburător: „Viaţa ta o vei da pentru mine? Adevărat, adevărat îţi spun: nu va cânta cocoşul până nu te vei lepăda de mine de trei ori.” Altfel spus: „Tu, cel care crezi că vei putea să-ţi dai viaţa pentru mine, mă vei tăgădui în această noapte în mod repetat. Până să se facă ziuă, te vei fi lepădat deja de trei ori (i.e. în cel mai solemn mod cu putinţă).”

Pentru Apostol, noaptea aceasta trebuie să fi fost cea mai teribilă din întreaga sa viaţă. În mai puţin de un ceas, i s-au spus nişte adevăruri bulversante, necruţătoare, teribile. Înainte ca să se fi încheiat noaptea, va ajunge să invoce blesteme (anathematizein, Marcu 14:71) peste sine, ca să-i convingă pe slujitorii Marelui Preot că nu-l cunoaşte pe Hristos.

Şi totuşi, nu se poate spune că n-a dorit să-şi respecte promisiunea. În grădină a scos sabia şi a tăiat urechea lui Malhos. De asemenea, după ce Isus a fost prins şi legat, „Petru îl urma pe Isus” (Ioan 18:15). L-a urmat până în casa lui Ana, socrul Marelui Preot. La început s-a lepădat fiindcă probabil nu i s-a părut nimic în neregulă să-şi ascundă identitatea, negând „de formă” legătura lui cu Isus. Apoi Isus primeşte o palmă din partea unui aprod. O palmă peste obrazul Mântuitorului şi o lovitură năucitoare în creştet pentru Simon Petru. Probabil acea palmă l-a spulberat pe Apostol. Următoarele întrebări ale slujitorilor n-au făcut decât să strângă ochiurile plasei. Lepădarea lui Petru n-a mai fost „de formă”. A fost lepădarea vehementă a unui om îngrozit, care-şi vede nimicite visurile. Strigătul cocoşului înainte de răsărit a sfâşiat văzduhul, ţintuindu-l pe Ucenic cu acea realitate înspăimântătoare: lepădarea s-a produs întocmai cum anunţase Mântuitorul.

 

Adevărul care nu cruţă (5). Petru şi smerenia orgolioasă

Ioan 13. Lucrarea publică a Mântuitorului s-a încheiat, iar el se retrage cu ucenici pentru a sărbători Paştele. Mântuitorul va pleca în curând, dar „ai lui” sunt încă în lume şi trebuie să înveţe o ultimă lecţie. Cea mai grea – lecţia dragostei. Pentru aceasta, Hristos însuşi li se face pildă, iubindu-i până la sfârşit (eis telos). Exemplul lui Hristos începe în smerenie (dovedită prin gestul care urmează) şi se încheie în moarte (cu acel tetelestai, „s-a sfârşit”, care trimite la telos, „sfârşit”). Este pilda pe care şi ei, ucenicii, trebuie să o dea celorlalţi, după cum avea să mărturisească în alt loc unul dintre ei: Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

În timpul cinei, după ce diavolul strecurase deja în inima lui Iuda gândul trădării, Isus se ridică de la masă, lasă deoparte haina exterioară şi se încinge cu un ştergar lung (folosit de regulă în asemenea momente). Apoi începe să spele picioarele ucenicilor săi, trecând cu ligheanul pe la fiecare.

Ucenicii sunt probabil petrificaţi de această scenă la care participă fără voie. Dar nu şi Petru. Când îi vine rândul, întreabă: „Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?”, arătând astfel că nu este dispus să accepte gestul de smerenie făcut de Isus. La prima vedere, s-ar putea crede că este preocupat de imaginea Învăţătorului, ca şi când ar spune: „Nu pot îngădui să te smereşti chiar atât de mult în raport cu mine.”

Asta numai în aparenţă. Dacă trecem dincolo de coajă, descoperim că refuzul lui Petru îşi are originea în altă parte. Gestul i se pare inacceptabil pentru că îl smereşte inevitabil şi pe El. Când maestrul vrea să se aplece asupra ta, ştii că o face contrar uzanţelor vremii şi ţi-e ruşine să i te supui. A-l lăsa pe unul mai mare decât tine să-ţi slujească înseamnă o smerire, dacă realizezi că tu ar fi trebuit să fii în locul lui. Dar nu eşti, iar acest eşec te umple de ruşine. Dacă Isus ar fi renunţat să-i spele picioarele lui Petru, orgoliul învăţăcelului ar fi fost menajat. Petru ar fi răsuflat uşurat că, deşi picioarele îi sunt încă murdare, cel puţin a ieşit „cu faţa curată”. Totuşi, sentimentul de uşurare l-ar fi îndepărtat de esenţa lecţiei pe care trebuia s-o înveţe: smerirea şi slujirea altora până la capăt (eis telos, până la moarte).

Prin răspunsul pe care i-l dă (Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea), Isus îi pune în vedere lui Petru că situaţia nu a scăpat de sub control. Învăţătorul, spre deosebire de ucenic, ştie ce face şi are un scop precis. Luciditate. Calm. Stăpânire.

În loc să-l liniştească pe apostol, remarca îl face să-şi piardă şi mai mult cumpătul (În veci nu-mi vei spăla picioarele). Petru îşi apără orgoliul rănit cu şi mai mare îndârjire. E acelaşi Petru care acţionează visceral, conform primului impuls. Totuşi, Isus nu tolerează asemenea vanităţi. Replica Mântuitorului este radicală şi necruţătoare: „Dacă nu te spăl eu, nu vei avea parte cu mine!” În subtext, mesajul lui Isus înseamnă: „Dacă nu accepţi această lecţie de smerenie, nu poţi rămâne în părtăşie cu mine. Eul tău mare trebuie smuls din rădăcini, altminteri, părtăşia ta cu mine devine imposibilă.”

Petru se întoarce la 180 de grade (Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul), ceea ce nu înseamnă că a priceput mai mult. E acelaşi Petru mânat de primul impuls, de credinţa că spălarea este valoroasă doar ca act exterior. Desigur, Petru vrea părtăşia cu Isus. Îl iubeşte (sau cel puţin aşa crede) până la moarte. Acum are impresia că părtăşia cu Isus vine prin acceptarea mecanică a ritualului. Zelos cum îl ştim, cere, suplimentar, spălarea mâinilor şi a capului.

Când oare îl va înţelege Petru pe Isus aşa cum se cuvine? Mântuitorul îi explică răbdător: „Voi v-aţi îmbăiat, n-aveţi nevoie decât de o curăţire a picioarelor, pentru că umblarea prin lume vă murdăreşte. Sunteţi curaţi în principiu, dar s-au adunat anumite impurităţi care trebuie înlăturate. Dincolo de ele, aveţi inimile curate, sunteţi bine intenţionaţi, chiar dacă în entuziasmul vostru greşiţi adesea.”

Ucenicii sunt curaţi, dar nu toţi. Unul dintre este viciat în interior. Este vorba de Iuda, în inima căruia şarpele se cuibărise deja de ceva vreme. Lui Iuda spălarea picioarelor nu-i este de niciun folos, deoarece, când inima e afectată de putregaiul păcatului, o spălare a picioarelor înseamnă, ca să ne păstrăm în domeniu, cam cât o frecţie la un picior de lemn.

 

Adevărul care nu cruţă (4). Petru Ispititorul

Dintre ucenici, cel mai bine îl cunoaştem pe Simon Petru. Probabil e decanul de vârstă, fiindcă îşi permite să vorbească adesea în numele celorlalţi. Are tot felul de iniţiative (bune şi rele), iar firea lui impulsivă uneori îl face să fie pe val, iar alteori să se afunde (la propriu).

Uneori e sceptic, ca atunci când Isus le cere ucenicilor să arunce mrejele în mare, pentru a pescui. Deşi nu este ireverenţios (fiindcă Isus are deja un oarecare prestigiu social) îşi îngăduie să-l prevină subtil pe învăţător că specialitatea lor e pescuitul, după cum a lui este învăţătura (Toată noaptea ne-am chinuit şi n-am prins nimic.) Totuşi, statutul (de inferior) oblige! „La cuvântul tău voi arunca mreaja”. Când mrejele aruncate stau să se rupă, maestrul-pescar îşi dă seama că încă mai are multe de învăţat. Realizează că are de-a face cu un personaj neobişnuit, care ştie şi poate mai multe decât ar sugera exteriorul. Când eşti atât de aproape de cineva care îţi cunoaşte autosuficienţa şi scepticismul (drapate, desigur, sub aparenţa unor obiecţii respectuoase), şi care ţi le răstoarnă cu mărinimie şi graţie, ce mai poţi spune? Te simţi inadecvat şi mărunt. Sau un mare păcătos şi-l implori pe Necunoscut să plece, ca să poţi respira, să fii „tu însuţi”, cu defectele şi păcatele tale.

Numai că Necunoscutul nu pleacă. Necunoscutul îi spune „Nu te teme. De acum înainte vei ‛prinde’ oameni” [În paranteză fie spus, câţi oameni n-aţi întâlnit care fac din recunoaşterea păcatului propriu o justificare pentru a rămâne departe de Dumnezeu?]

Învăţătorul îl anunţă pe Simon că mai are de învăţat. Că îl aşteaptă o chemare mai înaltă. Că urmează schimbări majore. Transformarea lui Petru va fi radicală. Iar procesul va presupune şi descoperirea unor adevăruri necruţătoare.

Suntem la Cezareea lui Filip, la Banias, într-o zonă infuzată de păgânism. Într-un asemenea context, departe de Ierusalim (centrul religiei iudaice), Mântuitorul le pune ucenicilor o întrebare despre identitatea sa (Cine spun oamenii că sunt Eu?). Oamenii au răspunsuri multiple (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, unul dintre profeţi). Dar ei, ce cred ei? Petru ţâşneşte cu răspunsul: „Tu eşti Hristosul, fiul Dumnezeului celui Viu.” Este o mărturisire de mare curaj, la care este imposibil să ajungi intuitiv. Cu adevărat, nu „carnea şi sângele” i-au descoperit lui Petru acest fapt. În gândirea semitică, expresia „carnea şi sângele” denumeşte persoana umană (mai ales din perspectiva limitărilor şi neputinţelor ei). Nu un muritor i-a revelat lui Petru această idee, nici propria lui intuiţie, ci Dumnezeu din cer. (Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât Tatăl…). Ferice de Petru, fiindcă sursa revelaţiei sale nu este una pământească. Urmează celebrele cuvinte de învestitură: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră…”.

Câteva versete mai jos, aflăm că Hristos începe să le vorbească despre suferinţa, moartea şi învierea sa. La auzul unui asemenea mesaj, Petru ia din nou iniţiativa. Îl trage deoparte pe Isus şi îi spune: „Să te ferească [Dumnezeu], Doamne! Aşa ceva nu ţi va întâmpla!”

Este acum momentul ca Petru să ia cunoştinţă de un adevăr necruţător, şi anume că el, cel învestit cu o responsabilitate uriaşă („Ţie îţi voi da cheile împărăţiei”), a devenit acum nu o piatră în edificiul lui Dumnezeu (Biserica), ci o piatră de poticnire (skandalon), în calea lui Mesia. Replica „Pleacă [înapoia mea], Satan!” seamănă izbitor de mult cu cea din Mat. 4:10, când Isus îi spune Ispititorului: „Pleacă, Satan! Este scris…”. În contextul de faţă, Petru este pus „la locul lui” („după Mine”). Intervenţia lui este respinsă în mod dur, fără menajamente. După cum scria Denis de Rougemont într-o carte celebră, „într-o zi Biserica a fost calificată drept a fi ‛Satana’ de către Isus Însuşi. Aceasta a fost la câteva clipe după însăşi constituirea ei, şi în însăşi persoana celui pe care Isus o alcătuise: Apostolul Petru.”

[P.S. Pe site-ul Humanitas, printr-o eroare a webdesignerului, cartea lui Denis de Rougemont este asociata cu o coperta de DVD (un documentar BBC despre feline!) Nu este deci coperta adevărată! E drept că Diavolul răcneşte ca un leu, dar nici chiar aşa! 🙂 ]

 

Adevărul care nu cruţă (3). Fraţii

Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. 🙂

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.

 

Adevărul care nu cruţă (2). Rudele

Despre episodul de la nunta din Cana am scris deja cu altă ocazie. N-am să fac decât o referire fugară la el. Respectivul moment festiv marchează inaugurarea lucrării publice a Mântuitorului, momentul în care se angajează pe un drum care presupune şi posibilitatea de a fi perceput greşit, chiar şi de către mama lui. Aceasta fiindcă Hristos are o viziune care transcende perspectiva mioapă a celor din jur. Este a doua oară când cineva din familia Mântuitorului nu înţelege că lucrarea lui înseamnă mult mai mult decât rezolvarea urgenţelor (din al căror prizonierat unii oameni nu scapă niciodată). Maica Sfântă este îngrijorată de terminarea vinului. Hristos însă refuză să fie magicianul de serviciu pe care îl invocăm pompieristic atunci când ajungem la fundul sacului (sau al butoiului, după caz).

O paralelă izbitoare a acestui episod întâlnim la începutul Evangheliei după Marcu, în capitolul 3. Lucrarea lui Isus a început în forţă, cu exorcizări şi vindecări, dar a stârnit totodată opoziţie şi calomnie. Un anumit moment, cu precădere, trădează o parte din această încărcătură dramatică. Isus şi ucenicii sunt practic ţinuţi sub asediu de mulţimea celor care au auzit de minunile pe care le face. Grupul celor 12 + 1 n-are timp nici măcar să mănânce. În atari condiţii, rudele lui Isus vin să pună mâna pe El, fiindcă ziceau/se zicea: „Şi-a ieşit din minţi”.

De-a lungul vremii, sintagma grecească „ai lui” (hoi par’autou) a fost interpretată în fel şi chip. S-a spus ba că cei porniţi să-l „aresteze” sunt prietenii, ba că sunt rudele din cercul lărgit, ba că sunt ucenicii (deşi ucenicii sunt în casă împreună cu Isus!). În anumite manuscrise (nu foarte multe, din cele peste 5700), expresia hoi par’autou a fost chiar înlocuită cu „cărturarii şi ceilalţi”, doar pentru a evita situaţia jenantă în care rudele lui Isus ajung să aibă îndoieli cu privire la sănătatea lui mentală şi de aceea se hotărăsc să-l ia acasă cu de-a sila.

Şi totuşi, argumentele converg înspre ideea că cei veniţi să pună mâna pe Isus sunt mama şi fraţii lui. În Septuaginta (şi nu numai) întâlnim, de ex., de trei ori expresia hoi par’autou cu referire la „rude” (Prov. 31:21, Susana 33, 1 Mac. 9:44). Mai mult, tehnica narativă a lui Marcu de a crea „sandvişuri” literare* sugerează că „rudele” din 3:21 sunt cele care doresc să aibă o discuţie cu Isus în 3:31. În 3:21 rudele pornesc la drum spre locul unde este Isus, iar în v. 22-30 este prezentată discuţia lui Isus cu fariseii şi cărturarii, ceea ce le dă răgaz rudelor să ajungă la destinaţie. Nu ne interesează această polemică decât în măsura în care ea pune într-o anumită lumină comportamentul rudelor. Rudele au ajuns să creadă că Isus şi-a ieşit din minţi. Fariseii şi cărturarii cred (şi spun) că Isus este posedat de un drac. Acuzaţia acestora este, de departe, mult mai gravă (şi rău-intenţionată). Ceea ce spun rudele nu e atât de grav, fiindcă e motivat de zvonurile despre comportamentul „scăpat de sub control” al lui Isus. Cu siguranţă că, odată ajunse la faţa locului, rudele au ocazia să-şi dea seama că Mântuitorul este perfect lucid. Şi mai au ocazia să ia cunoştinţă de un adevăr incomod: familia lui Isus nu se mai defineşte din perspectiva legăturilor de sânge, ci din perspectiva modului în care împlineşte voia lui Dumnezeu.

Scena este tulburătoare. Mama şi fraţii lui Isus au sosit la locul se află Isus şi cer să fie anunţată prezenţa lor. Răspunsul pe care-l primesc nu este cel scontat: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncîndu-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul lui: ,,Iată, a zis El, mama Mea şi fraţii Mei!”.

Textul nu este lipsit de o tuşă ironică: Mama şi fraţii „biologici” sunt „afară” (v. 32). Mama şi fraţii spirituali sunt „înăuntru”, în jurul lui Isus (v. 34). În esenţă, Mântuitorul spune că familia biologică este înlocuită de familia eshatologică: (Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă). Pentru cei din jur, şi mai ales pentru rude, afirmaţia trebuie să fi fost deconcertantă. Nu ni se spune ce a mai urmat. Pentru autor, nu consternarea rudelor este importantă. Important este că cititorul evangheliei, lovit în moalele capului de tăria unei astfel de declaraţii, trebuie să ia o decizie. O decizie cu implicaţii practice. Care anume?

*sandviş literar = structură narativă de tipul A-B-A’. În cazul de faţă, A = momentul plecării rudelor; B = polemica lui Isus cu fariseii; A’ = sosirea rudelor.