Romani



Despre acest subiect am mai scris în vară o postare (AICI). Acum am reușit să-l dezvolt cât să pot spune pe îndelete ce aveam în minte la vremea respectivă.

Precum se vede, scrierea unor materiale atât de ample e un lux pe care cu greu mi-l mai permit în ultima vreme.

***

Capitolul 4 din Epistola către Romani este important, în economia argumentației formulate de apostolul Pavel, fiindcă introduce în discuție un personaj paradigmatic, Avraam, a cărui viață este prezentată drept argument în sprijinul ideii că Dumnezeu îi îndreptățește pe credincioșii proveniți dintre neamuri. De-a lungul capitolului, autorul ne înfățișează elementele de conținut ale credinței care l-a însuflețit pe „tatăl tuturor credincioșilor”. Asupra acestor aspecte mă opresc în articolul de față.

Prima secțiune a capitolului (v. 1-12) sunt dominate de verbul „a socoti” (gr. loghizō), care devine un veritabil leitmotiv teologic. Apostolul ia ca punct de plecare Geneza 15:6, („Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate”), verset în jurul căruia se țese o bună parte din materialul teologic cuprins în Romani 4. Lui Avraam, ne spune Pavel, dreptatea nu i s-a socotit ca o datorie, fiindcă patriarhul nu a „lucrat” pentru Dumnezeu pentru ca apoi să poată revendica și obține plata cuvenită, în baza unei înțelegerii prealabile. Dimpotrivă, Avraam este mai degrabă asemenea celui care, deși nu „lucrează” (adică nu poate invoca în favoarea sa vreo datorie contractuală), are convingerea (credința) că Dumnezeu îl achită pe cel lipsit de evlavie (v. 5).

Un argument biblic suplimentar provine din Psalmi, sursa predilectă a citatelor folosite de Pavel în epistolele sale. David, celălalt mare patriarh al poporului ales, proclamă – din propria experiență – starea de fericire a omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea în absența faptelor (v. 6). Poate că nouă, cititorilor moderni, ni se pare arbitrară selecția pasajelor extrase de Pavel, din VT. Dar, pentru cel care citește cu atenție Romani 4, fragmentele alese nu au nimic arbitrar. Legătura dintre Avraam și David este posibilă grație verbului loghizō („a socoti”), folosit în ambele contexte veterotestamentare. În traducerea Cornilescu, această corespondență este invizibilă, fiindcă a doua ocurență a verbului este tradusă prin „nu-i ține în seamă” (v. 8), în loc de „nu-i socotește” sau „nu-i pune la socoteală”, cum ar fi fost mai natural.

O altă legătură între cele două mărturii scripturale întrebuințate de Pavel se realizează nu la nivel de citat, ci la nivel de vocabular. Verbului „a lucra” (ergazo) din secțiunea privitoare la Avraam îi corespunde substantivul „lucru/faptă” (gr. ergon) din secțiunea privitoare la David. Din nefericire, în multe traduceri se pierde unitatea firului argumentativ paulin, drept care cititorul neavizat nu sesizează înlănțuirea strânsă a ideilor (din v. 5 și 6), realizată cu ajutorul termenilor din aceeași familie de cuvinte (a lucra/lucru).

Cele două constatări de mai sus ne dau prilejul să facem o scurtă observație cu privire la maniera în care interpretează apostolul Pavel VT: adesea două pasaje din Scriptură sunt asociate pe baza unui cuvânt comun, astfel că cele două ajung să se ilumineze și interpreteze reciproc. La prima vedere, procedeul pare unul facil, dar aparențele, cum bine știm, sunt înșelătoare. Pavel nu-și construiește argumentația prin „metoda concordanței”, ca și când ar lua la întâmplare două versete din VT în care apare verbul „a socoti”. Dimpotrivă, cele două texte sunt alese cu grijă, grație similitudinii lor: din ambele reiese că Dumnezeu face un gest de îndurare în relație cu omul  păcătos. Prin urmare, pilda lui Avraam și pilda lui David sunt de același ordin. Ele se înscriu în aceeași categorie și spun, în mod complementar, aceeași istorie condensată a relației dintre Dumnezeu și omul incapabil să se mântuiască pe sine. Mai mult, al doilea exemplu, cel al lui David, este important fiindcă interpretează sensul „îndreptățirii”. Când Dumnezeu îl îndreptățește pe un om, ne spune Pavel, El elimină păcatele din „ecuația mântuirii”.

Dar credința lui Avraam nu vizează strict bunătatea lui Dumnezeu (care în practică ia forma achitării celui păcătos), ci alte două atribute ale Sale: puterea Lui asupra morții și suveranitatea sa asupra întregii realități. Potrivit v. 17, Avraam a crezut pe de o parte că Dumnezeu „învie morţii” și, pe de altă parte, că El „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. La o lectură superficială, acest verset sugerează că Pavel face referire la credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

O analiză judicioasă a textului arată că nu despre Isaac vorbește Pavel, ci despre Avraam însuși. Verbul grecesc folosit (zōopoieō) constituie un indiciu important în acest sens, fiindcă el înseamnă nu „a învia”, cum a fost tradus de Cornilescu, ci „a face viu”. (Dacă ar fi să inventăm un cuvânt care să păstreze structura termenului grec, el ar trebui să fie „a vivifica”, termen pe care nu-l agreez, din cauza învelișului sonor greoi). Așadar, Avraam a crezut că Dumnezeu „pune viață în cei morți”. Dacă citim mai departe, înțelegem de ce nu Isaac este cel vizat de afirmația autorului: Pavel continuă cu declarația că tatăl tuturor credincioșilor „și-a contemplat propriul trup, care deja era mort” (v. 19). Apostolul nu vrea prin aceasta să spună că patriarhul a avut un soi de „experiență în apropierea morții”, precum cele descrise de oamenii care povestesc că sufletul lor a părăsit trupul pentru a se îndrepta către un tunel de lumină, ci că, uitându-se la Avraam, oricine (inclusiv patriarhul însuși) ar fi fost tentat să constate: „Omul acesta este ca și mort; cum să mai dea viață la o sută de ani? Cum să mai aibă urmași?”

Opoziția dintre Dumnezeu „de-viață-făcătorul” și omul aflat sub spectrul morții este accentuată suplimentar, în același verset, cu ajutorul termenului nekrōsis (de unde și necroză, în limbaj medical modern), folosit pentru a descrie „moartea pântecelui Sarei”. Așadar, nu doar Avraam era atins de aripa morții, ci și Sara, al cărei pântece este descris de Apostol cu ajutorul unui termen care șochează, ilustrând totodată situația imposibilă în care se aflau cei doi soți.

Din versiunea Cornilescu nu răzbat toate aceste conexiuni fundamentale pentru înțelegerea conținutul credinței lui Avraam. Citez mai jos v. 19, în care am subliniat, prin italice, cele două aspecte problematice care trebuie revizuite, dacă dorim să transmitem cu mai mare fidelitate gândul paulin.

„Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”

În locul participiului nenekrōmenon („mort”, „ca și mort”) găsim în versiunea Cornilescu o imagine mai palidă: nu a morții, ci a îmbătrânirii. Desigur, bătrânețea duce la moarte, dar accentul lui Pavel nu cade pe bătrânețe, ci pe punctul terminus al existenței omenești – moartea. Dacă ar fi vrut să vorbească despre vârsta înaintată a lui Avraam, Apostolul ar fi avut la dispoziție vocabularul grec necesar sublinierii acestui concept. De altfel, același tip de obscurizare se produce și în cazul Sarei. În locul expresiei „moartea pântecelui Sarei”, citim că „Sara nu mai putea să aibă copii.” Prin substituirile făcute, introduse, desigur, din dorința de a face textul cât mai accesibil, Cornilescu a „domesticit” limbajul frapant al lui Pavel, a anulat conflictul „viață-moarte” care domină v. 16-21, și a alterat conținutul credinței lui Avraam, așa cum este descris acesta în Romani 4. Recuperarea accentelor pauline se poate face prin revizuirea versetului în felul următor: „Și [Avraam] n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei.” Dacă am vrea să fim mai preciși, am putea spune chiar „pântecele mort” al Sarei sau – cu riscul de a cădea într-un literalism greu de suportat –, „moartea pântecelui Sarei”.

În rezumat, credința lui Avraam îmbrățișează trei idei majore: (1) Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos; (2) Dumnezeu poate să dea viață celor morți, în speță lui Avraam și soției sale; (3) Dumnezeu poate să cheme în ființă realități care nu sunt: poate să-i dăruiască lui Avraam o descendență bogată, nu doar biologică, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci în virtutea credinței sale a ajuns Avraam „tatăl multor neamuri”.


A trecut ceva vreme de la ultima mea postare pe blog. Deși activitățile didactice au încetat de ceva vreme, sunt la fel de aglomerat cu diverse activități, între care și cea de revizuire a versiunii Cornilescu.

Una dintre echipe a terminat de revizuit Evanghelia după Ioan și textul va fi supus în toamnă analizei Comitetului Ediției, urmând apoi să fie tipărit și în ediții-pilot care să le dea cititorilor o primă impresie cu privire la textul în forma lui nouă.

Între timp, fiindcă am lucrat astăzi la Romani 4, postez mai jos o mică descoperire de factură exegetică.

Am citit mereu Romani 4:17 cu impresia că Pavel are în vedere credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

 17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.

Verbul folosit în greacă este zoopoieo, care înseamnă „a face viu”, „a da viață”, „a învia”.

Când am ajuns la v. 19, am început să mă întreb dacă Pavel într-adevăr la acea dimensiune a credinței lui Avraam făcea referire. Căci în greacă Pavel zice despre tatăl tuturor credincioșilor că „și-a privit trupul propriu deja mort” (κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα [ἤδη] νενεκρωμένον; Rom 4:19). Apostolul nu vrea prin asta să spună că patriarhul a avut un soi de „near-death experience” în urma căreia sufletul, în timp ce se îndrepta spre tunelul luminos, a văzut în urmă corpul rămas mort, ci că Avraam s-a uitat la sine și și-a spus: „Sunt ca și mort; cum să mai am eu copil la o sută de ani?”

Nu spun că această legătură hermeneutică este obligatorie. Dar ea este posibilă și ar trebui păstrată ca atare în traducere. Din nefericire, versiunea Cornilescu actuală obscurizează aspectul semnalat de mine, fiindcă în ea citim: „el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit”. În loc de „mort”, găsim un termen care „domesticește” imaginea paulină. Or, una e să te vezi îmbătrânit și alta e să te vezi mort (sau „cu un picior în groapă”, cum am spune noi).

Probabil nu v-am convins, și nici nu mi-am propus asta. 🙂 Dar nu strică să știm că Biblia e mai bogată decât se vede la prima (a doua sau a zecea) lectură.


N.B. Pentru ceea ce încerc să arăt mai jos ar fi necesar să avem în vedere atât textul ebraic, cât și cel grec (Septuaginta). Dar esența argumentației mele rămâne valabilă și dacă operăm cu textul cornilescian.

Se dau două texte veterotestamentare.

Stricaţi ce sînteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: ,,Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: ,,El nu se pricepe?” (Is. 29:16 Cornilescu 1924)

,,Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ‒ Un ciob dintre cioburile pămîntului! ‒ Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: ‘Ce faci?’ Şi lucrarea ta zice ea despre tine: ‘El n-are mîini?’ (Is. 45:9 Cornilescu 1924)

Cele două versete din Isaia nu fac referire la mântuire sau damnare. Profetul utilizează imaginea „olar-lut” pentru a sublinia ridicolul în care se plasează cei care „îl iau pe Dumnezeu de suman”. Relația dintre Dumnezeu și poporul evreu este asimetrică, iar autoritatea Creatorului asupra creației sale este incontestabilă. De notat că ideea de „autoritate” e prezentă în text, dar nu în mod explicit.

Se dă un text paulin (Rom. 9:19-21, Cornilescu 1924):

Dar îmi vei zice: ,,Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ,,Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

În Rom. 9:21 apostolul Pavel împletește imaginile din cele două pasaje (Is. 29:16 și Is. 45:9), integrându-le într-un fir argumentativ care justifică dreptul lui Dumnezeu de a alege, de a arăta îndurare față de oameni ori, dimpotrivă, de a-i împietri conform voii sale. Ca răspuns la o posibila obiecție conform căreia Dumnezeu se comportă în mod arbitrar, apostolul pur și simplu invocă cele două texte isaianice, adaptându-le în conformitate cu scopurile sale teologice.

Întrebarea lutului („de ce m-ai făcut astfel?”) din prelucrarea lui Pavel nu are corespondent în textul veterotestamentar (grecesc). În plus, apostolul face explicit conceptul de autoritate (exousia) care subîntinde relația dintre olar și lut. Explorând și amplificând potențialul teologic ale pasajelor din Isaia, apostolul răspunde la întrebarea interlocutorului său imaginar cu două întrebări retorice care sunt de fapt un răspuns tranșant: olarul are autoritate deplină asupra lutului, în așa fel încât din aceeași frământătură să facă atât un vas de cinste, cât și unul de necinste.

După cum se observă ușor, imaginile de sorginte isaianică sunt învestite de apostol cu o puternică dimensiune soteriologică: din perspectiva raportării la neamuri și la evrei, Dumnezeu pe de o parte a răbdat „vasele mâniei” (σκεύη ὀργῆς), sortite nimicirii, iar pe de alta și-a făcut cunoscută bogăția slavei față de „vasele îndurării” (σκεύη ἐλέους), rânduite pentru slavă.


Astăzi s-a predicat din Romani 8, unul dintre cele mai interesante (și dificile) pasaje din epistolă. Mă tentează să încerc un experiment traductologic. Să public două traduceri ale aceluiași pasaj. O traducere mai literală și una mai liberă.

Ar trebui precizat că o traducere literală în sens absolut este imposibilă. Sau, dacă se poate face, nu se poate înțelege.

Mai jos e o traducere literală. Stilistic, e o catastrofă. Dar catastrofa este asumată experimental. Evident, nu aș publica niciodată așa ceva ca versiune „finală”. Ea este echivalentul construcției „la roșu”. De aici trebuie tencuit, șlefuit, lustruit.

***

1 Așadar, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. 2 Căci legea Duhului de viață în Hristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții. 3 Căci neputința Legii, fiindcă era slabă din pricina cărnii, Dumnezeu ‒ pe propriul Său Fiu trimițând în asemănarea cărnii păcătoase și cu privire la păcat ‒ a condamnat păcatul în carne, 4 pentru ca exigența dreaptă a Legii să se împlinească în noi, cei care nu potrivit cărnii umblăm, ci potrivit Duhului. 5 Cei care trăiesc potrivit cărnii năzuiesc cele ale cărnii, dar cei [care trăiesc] potrivit Duhului [năzuiesc] cele ale Duhului. 6 Căci năzuința cărnii [duce la] moarte, dar năzuința Duhului [duce la] viață și pace. 7 Căci năzuința cărnii este vrăjmașă lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, nici nu poate [să se supună]. 8 Cei care trăiesc în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu. 9 Voi însă nu mai sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. 10 Dacă Hristos este în voi, atunci trupul este muritor din cauza păcatului, dar Duhul este viață din pricina dreptății. 11 Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morți va aduce la viață și trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi.

 ***

Să vedem cum ar suna o traducere „coafată”, adică traducerea plus interpretarea.

Cine îmi spune că traducătorul nu face implicit și muncă de interpret ori n-a tradus nimic în viața lui, ori face dovada unei simplicități mentale cu care nu e bine să intri în polemici.

Nu am răgazul să explic toate opțiunile mele traductologice. (Că doar traduc pe banii mei, nu pe cei ai cititorului). 🙂

 ***

1 Așadar, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus, 2 fiindcă legea Duhului de viață în Hristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții. 3 Din pricina neputinței Legii (care s-a dovedit slabă din cauza firii omenești păcătoase), Dumnezeu L-a trimis, pentru păcat, pe propriul Său Fiu – într-un trup asemănător firii omenești păcătoase – și astfel a condamnat păcatul în însăși această fire, 4 pentru ca cerința dreaptă a Legii să se împlinească în noi, cei care nu umblăm potrivit firii omenești, ci potrivit Duhului. 5 Cei care trăiesc potrivit firii omenești păcătoase îi urmează năzuințele, dar cei care trăiesc potrivit Duhului au năzuința Lui. 6 Căci năzuința firii omenești păcătoase sfârșește în moarte, în vreme ce năzuința Duhului duce la viață și pace. 7 Năzuința firii omenești este vrăjmașă lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu i se poate supune. 8 Cei care trăiesc în firea omenească nu pot să-I fie pe plac lui Dumnezeu. 9 Voi însă nu mai sunteți în această fire păcătoasă, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. 10 Dacă Hristos este în voi, atunci trupurile voastre sunt muritoare din cauza păcatului, însă Duhul este viața voastră din pricina dreptății. 11 Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morți va aduce la viață și trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi.


Nu-ți poți da seama cât de „îmbibat” de Scriptură era Apostolul Pavel până nu cercetezi de-a fir a păr anumite pasaje ieșite de sub condeiul lui.

Astăzi, parcurgând Isaia 50 în grecește, mi s-a părut că descopăr în acest pasaj o temă pe care am mai întâlnit-o în altă parte. Unde anume? În Romani 8:33-34.

În traducerea mea textul paulin ar suna astfel:

33 Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel care îndreptățește!

34 Cine este cel care osândește?

Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!

Și acum să vedem cum se leagă el de cartea profetului Isaia.

Isaia 50 conține un solilocviu al Slujitorului Suferind care meditează la relația sa cu Dumnezeu. Ascultarea și perseverența Slujitorului atrag suferințe (este biciuit, lovit peste obraji, scuipat), dar în final Dumnezeu îi vine în ajutor și îl reabilitează, ridicându-l deasupra condiției sale. Experiența suferinței îi dă „consistență” morală, verticalitate, stabilitate. Aceste calități sunt sugerate printr-o imagine foarte grăitoare: „fața ca o stâncă tare” (gr. στερεὰν πέτραν). În 50:9 optimismul Slujitorului atinge o notă de triumf, chiar jubilație: Dumnezeu este cel care îl „îndreptățește”, adică îl „pronunță nevinovat”; ca urmare, nu se teme de niciun rău.

Evident, noi citim acest pasaj din Isaia în cheie mesianică. Și nu greșim. Dar Pavel selectează din acest pasaj o dimensiune pe care o aplică nu lui Hristos, ci creștinului în general. O interpretare / aplicare foarte originală și foarte curajoasă.

Iată mai jos textul isaianic, într-o traducere personală. Cuvintele cu bold sunt cele al căror ecou ajunge până în Romani 8.

4 Domnul îmi dă limbă de învățătură ca să știu la vreme când se cade să rostesc cuvânt. Mi-a pus în zori, mi-a dat ureche ca să aud.

5 Învățătura Domnului îmi deschide urechea, eu nu mă împotrivesc, nici nu întorc vorba.

6 Spinarea mi-am dat-o spre biciuire și obrajii, spre lovituri; fața nu mi-am întors-o de la rușinea scuipărilor.

7 Domnul mi-a fost ajutor, de aceea nu am ajuns de ocară, ci mi-am făcut fața ca o stâncă tare și am cunoscut că nu voi fi dat de rușine.

8 Căci se apropie Cel care mă îndreptățește. Cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să-mi stea împotrivă. Și cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să se apropie de mine.

9 Iată, Domnul îmi vine în ajutor. Cine îmi va face rău? Iată, voi toți, ca o haină vă veți învechi și ca molia vă va mânca.

De remarcat și că la întrebarea profetului „Cine îmi va face rău?” Pavel răspunde cu o lungă listă de posibile pericole care, în traducerea Cornilescu, se prezintă după cum urmează:

35 Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? 36 După cum este scris: ,,Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.”

 37 Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

 38 Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Mai jos, un fragment din Messiah: Isaia 50 pus pe muzică. Suferințele sunt narate la persoana a III-a.


Am studiat câte ceva despre verbul dikaioun și metafora judiciară a îndreptățirii în teza mea de doctorat.

Unii bibliști ortodocși susțin că la apostolul Pavel verbul dikaioun trebuie tradus prin „a îndrepta” fiindcă apostolul vorbește de o prefacere morală, ontologică.

Nu sunt convins de asta. Nu fiindcă nu cred că un credincios nu are parte de „prefacere morală, ontologică etc.”, ci fiindcă nu cred că asta are în vedere Pavel când folosește dikaioun. Pentru „prefacere morală etc.” apostolul Pavel are alți termeni.

În orice caz, e curios că versiunile ortodoxe folosesc „a îndrepta” chiar și în VT, în pasaje care prezintă acțiunea lui Dumnezeu în termenii unei „achitări” judiciare.

De văzut Isaia 50:8, un pasaj mesianic pe care îl înțelegem cu referire la Hristos.

ὅτι ἐγγίζει ὁ δικαιώσας με τίς ὁ κρινόμενός μοι ἀντιστήτω μοι ἅμα καὶ τίς ὁ κρινόμενός μοι ἐγγισάτω μοι (Is. 50:8)

Mai jos versetul în Biblia 1688.

Foarte interesant, apostolul Pavel înțelege acest verset nu mesianic, ci cu referire la toți credincioșii. Metafora judiciară își păstrează forța ei deplină în Romani 8:33: τίς ἐγκαλέσει κατὰ ἐκλεκτῶν θεοῦ; θεὸς ὁ δικαιῶν·

Să vedem cum e tradus versetul în Biblia de la București.

Nota bene, din cauza faptului că lipsește verbul „este” în v. 34 (i.e. Hristos este), textul din Bibl. 1688 devine amiguu, putând fi înțeles exact pe dos: anume că Hristos este cel care „osândeaște”. Me ghenoito!

Precum se vede, versiunile ortodoxe obscurizează metafora judiciară. Mă întreb de ce. Are vreun biblist ortodox un răspuns plauzibil?

Sunt dispus să ascult, să învăț.

Aștept.

Iată cum sună traducerea sinodală:

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează;

Ce să înțelegi din acest „îndreptează”. Aș face un sondaj de opinie între studenții de la teologie ortodoxă, pentru a vedea cum îmi explică ei acest verb.

Versiunea Anania sună mai bine.

Cine va aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce aduce îndreptăţire;


Am citit de multe ori Romani 1, fără să-mi pot explica de ce apostolul vede o legătură atât de strânsă între imoralitatea sexuală și idolatrie.

Cunoașteți probabil firul argumentativ al secțiunii despre care vorbesc (v. 23−27).

Întâlnim două succesiuni de tip cauză-efect:

(1) Oamenii au schimbat (ἤλλαξαν, v. 23) slava lui Dumnezeu,  −− > Dumnezeu i-a dat (παρέδωκεν, v. 24) dorințelor inimilor lor.

(2) Oamenii au preschimbat (μετήλλαξαν, v. 25) adevărul în minciună, −− > Dumnezeu i-a dat (παρέδωκεν, v. 26) patimilor care dezonorează (εἰς πάθη ἀτιμίας).

Schimbările care încep la nivel „gnoseologic” se traduc în viața religioasă (idolatrie) și apoi într-o schimbare /pervertire a sexualității (vezi v. 26-27).

În iudaismul intertestamentar legătura dintre idolatrie și desfrâu era un loc comun. Astăzi mi-au reținut atenția următoarele versete din Înțelepciunea lui Solomon, cap. 14, în trad. Smarandei Bădiliță.

12 Într-adevăr, începutul desfrânării a fost gândul plăsmuirii idolilor; iar născocirea lor − stricarea vieții

22 Apoi nu le-a fost deajuns să rătăcească în cunoașterea lui Dumnezeu, ci, deși trăiau în mare război din pricina necunoașterii, unor asemenea rele le dau numele de „pace”.

23 Înfăptuind rituri ucigătoare de copii, sau ceremonii ascunse, sau alaiuri dezlănțuite, după ciudate datini, 24 nu-și mai păstrează curate nici viețile, nici căsniciile, ci unul îl ucide pe altul mișelește sau îl chinuie, pângărindu-i patul. 25 Toate sunt de-a valma: sânge și omor, furt și-nșelăciune, stricăciune, infidelitate, zarvă, sperjur, 26 tulburarea celor buni, uitarea facerii de bine, pângărirea sufletelor, răsturnarea celor firești, neorânduiala în căsnicii, preacurvia și desfrânarea. 27 Într-adevăr, închinarea la idoli nevrednici de un nume este începutul, pricina și culmea oricărui rău.

De notat că această secțiune are afinități cu rechizitoriul făcut de Pavel în Rom. 1:29−31. Ar merita chiar studiate

Pagina următoare »