Avraam, model de credință mântuitoare, potrivit Epistolei către Romani

Despre acest subiect am mai scris în vară o postare (AICI). Acum am reușit să-l dezvolt cât să pot spune pe îndelete ce aveam în minte la vremea respectivă.

Precum se vede, scrierea unor materiale atât de ample e un lux pe care cu greu mi-l mai permit în ultima vreme.

***

Capitolul 4 din Epistola către Romani este important, în economia argumentației formulate de apostolul Pavel, fiindcă introduce în discuție un personaj paradigmatic, Avraam, a cărui viață este prezentată drept argument în sprijinul ideii că Dumnezeu îi îndreptățește pe credincioșii proveniți dintre neamuri. De-a lungul capitolului, autorul ne înfățișează elementele de conținut ale credinței care l-a însuflețit pe „tatăl tuturor credincioșilor”. Asupra acestor aspecte mă opresc în articolul de față.

Prima secțiune a capitolului (v. 1-12) sunt dominate de verbul „a socoti” (gr. loghizō), care devine un veritabil leitmotiv teologic. Apostolul ia ca punct de plecare Geneza 15:6, („Avraam a crezut în Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca dreptate”), verset în jurul căruia se țese o bună parte din materialul teologic cuprins în Romani 4. Lui Avraam, ne spune Pavel, dreptatea nu i s-a socotit ca o datorie, fiindcă patriarhul nu a „lucrat” pentru Dumnezeu pentru ca apoi să poată revendica și obține plata cuvenită, în baza unei înțelegerii prealabile. Dimpotrivă, Avraam este mai degrabă asemenea celui care, deși nu „lucrează” (adică nu poate invoca în favoarea sa vreo datorie contractuală), are convingerea (credința) că Dumnezeu îl achită pe cel lipsit de evlavie (v. 5).

Un argument biblic suplimentar provine din Psalmi, sursa predilectă a citatelor folosite de Pavel în epistolele sale. David, celălalt mare patriarh al poporului ales, proclamă – din propria experiență – starea de fericire a omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea în absența faptelor (v. 6). Poate că nouă, cititorilor moderni, ni se pare arbitrară selecția pasajelor extrase de Pavel, din VT. Dar, pentru cel care citește cu atenție Romani 4, fragmentele alese nu au nimic arbitrar. Legătura dintre Avraam și David este posibilă grație verbului loghizō („a socoti”), folosit în ambele contexte veterotestamentare. În traducerea Cornilescu, această corespondență este invizibilă, fiindcă a doua ocurență a verbului este tradusă prin „nu-i ține în seamă” (v. 8), în loc de „nu-i socotește” sau „nu-i pune la socoteală”, cum ar fi fost mai natural.

O altă legătură între cele două mărturii scripturale întrebuințate de Pavel se realizează nu la nivel de citat, ci la nivel de vocabular. Verbului „a lucra” (ergazo) din secțiunea privitoare la Avraam îi corespunde substantivul „lucru/faptă” (gr. ergon) din secțiunea privitoare la David. Din nefericire, în multe traduceri se pierde unitatea firului argumentativ paulin, drept care cititorul neavizat nu sesizează înlănțuirea strânsă a ideilor (din v. 5 și 6), realizată cu ajutorul termenilor din aceeași familie de cuvinte (a lucra/lucru).

Cele două constatări de mai sus ne dau prilejul să facem o scurtă observație cu privire la maniera în care interpretează apostolul Pavel VT: adesea două pasaje din Scriptură sunt asociate pe baza unui cuvânt comun, astfel că cele două ajung să se ilumineze și interpreteze reciproc. La prima vedere, procedeul pare unul facil, dar aparențele, cum bine știm, sunt înșelătoare. Pavel nu-și construiește argumentația prin „metoda concordanței”, ca și când ar lua la întâmplare două versete din VT în care apare verbul „a socoti”. Dimpotrivă, cele două texte sunt alese cu grijă, grație similitudinii lor: din ambele reiese că Dumnezeu face un gest de îndurare în relație cu omul  păcătos. Prin urmare, pilda lui Avraam și pilda lui David sunt de același ordin. Ele se înscriu în aceeași categorie și spun, în mod complementar, aceeași istorie condensată a relației dintre Dumnezeu și omul incapabil să se mântuiască pe sine. Mai mult, al doilea exemplu, cel al lui David, este important fiindcă interpretează sensul „îndreptățirii”. Când Dumnezeu îl îndreptățește pe un om, ne spune Pavel, El elimină păcatele din „ecuația mântuirii”.

Dar credința lui Avraam nu vizează strict bunătatea lui Dumnezeu (care în practică ia forma achitării celui păcătos), ci alte două atribute ale Sale: puterea Lui asupra morții și suveranitatea sa asupra întregii realități. Potrivit v. 17, Avraam a crezut pe de o parte că Dumnezeu „învie morţii” și, pe de altă parte, că El „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. La o lectură superficială, acest verset sugerează că Pavel face referire la credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

O analiză judicioasă a textului arată că nu despre Isaac vorbește Pavel, ci despre Avraam însuși. Verbul grecesc folosit (zōopoieō) constituie un indiciu important în acest sens, fiindcă el înseamnă nu „a învia”, cum a fost tradus de Cornilescu, ci „a face viu”. (Dacă ar fi să inventăm un cuvânt care să păstreze structura termenului grec, el ar trebui să fie „a vivifica”, termen pe care nu-l agreez, din cauza învelișului sonor greoi). Așadar, Avraam a crezut că Dumnezeu „pune viață în cei morți”. Dacă citim mai departe, înțelegem de ce nu Isaac este cel vizat de afirmația autorului: Pavel continuă cu declarația că tatăl tuturor credincioșilor „și-a contemplat propriul trup, care deja era mort” (v. 19). Apostolul nu vrea prin aceasta să spună că patriarhul a avut un soi de „experiență în apropierea morții”, precum cele descrise de oamenii care povestesc că sufletul lor a părăsit trupul pentru a se îndrepta către un tunel de lumină, ci că, uitându-se la Avraam, oricine (inclusiv patriarhul însuși) ar fi fost tentat să constate: „Omul acesta este ca și mort; cum să mai dea viață la o sută de ani? Cum să mai aibă urmași?”

Opoziția dintre Dumnezeu „de-viață-făcătorul” și omul aflat sub spectrul morții este accentuată suplimentar, în același verset, cu ajutorul termenului nekrōsis (de unde și necroză, în limbaj medical modern), folosit pentru a descrie „moartea pântecelui Sarei”. Așadar, nu doar Avraam era atins de aripa morții, ci și Sara, al cărei pântece este descris de Apostol cu ajutorul unui termen care șochează, ilustrând totodată situația imposibilă în care se aflau cei doi soți.

Din versiunea Cornilescu nu răzbat toate aceste conexiuni fundamentale pentru înțelegerea conținutul credinței lui Avraam. Citez mai jos v. 19, în care am subliniat, prin italice, cele două aspecte problematice care trebuie revizuite, dacă dorim să transmitem cu mai mare fidelitate gândul paulin.

„Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”

În locul participiului nenekrōmenon („mort”, „ca și mort”) găsim în versiunea Cornilescu o imagine mai palidă: nu a morții, ci a îmbătrânirii. Desigur, bătrânețea duce la moarte, dar accentul lui Pavel nu cade pe bătrânețe, ci pe punctul terminus al existenței omenești – moartea. Dacă ar fi vrut să vorbească despre vârsta înaintată a lui Avraam, Apostolul ar fi avut la dispoziție vocabularul grec necesar sublinierii acestui concept. De altfel, același tip de obscurizare se produce și în cazul Sarei. În locul expresiei „moartea pântecelui Sarei”, citim că „Sara nu mai putea să aibă copii.” Prin substituirile făcute, introduse, desigur, din dorința de a face textul cât mai accesibil, Cornilescu a „domesticit” limbajul frapant al lui Pavel, a anulat conflictul „viață-moarte” care domină v. 16-21, și a alterat conținutul credinței lui Avraam, așa cum este descris acesta în Romani 4. Recuperarea accentelor pauline se poate face prin revizuirea versetului în felul următor: „Și [Avraam] n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei.” Dacă am vrea să fim mai preciși, am putea spune chiar „pântecele mort” al Sarei sau – cu riscul de a cădea într-un literalism greu de suportat –, „moartea pântecelui Sarei”.

În rezumat, credința lui Avraam îmbrățișează trei idei majore: (1) Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos; (2) Dumnezeu poate să dea viață celor morți, în speță lui Avraam și soției sale; (3) Dumnezeu poate să cheme în ființă realități care nu sunt: poate să-i dăruiască lui Avraam o descendență bogată, nu doar biologică, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci în virtutea credinței sale a ajuns Avraam „tatăl multor neamuri”.

 

Avraam cel „mort” și Dumnezeu „care dă viață celor morți” (Rom. 4:17, 19)

A trecut ceva vreme de la ultima mea postare pe blog. Deși activitățile didactice au încetat de ceva vreme, sunt la fel de aglomerat cu diverse activități, între care și cea de revizuire a versiunii Cornilescu.

Una dintre echipe a terminat de revizuit Evanghelia după Ioan și textul va fi supus în toamnă analizei Comitetului Ediției, urmând apoi să fie tipărit și în ediții-pilot care să le dea cititorilor o primă impresie cu privire la textul în forma lui nouă.

Între timp, fiindcă am lucrat astăzi la Romani 4, postez mai jos o mică descoperire de factură exegetică.

Am citit mereu Romani 4:17 cu impresia că Pavel are în vedere credința lui Avraam că Dumnezeu poate să-l învie din morți pe Isaac.

 17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.

Verbul folosit în greacă este zoopoieo, care înseamnă „a face viu”, „a da viață”, „a învia”.

Când am ajuns la v. 19, am început să mă întreb dacă Pavel într-adevăr la acea dimensiune a credinței lui Avraam făcea referire. Căci în greacă Pavel zice despre tatăl tuturor credincioșilor că „și-a privit trupul propriu deja mort” (κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα [ἤδη] νενεκρωμένον; Rom 4:19). Apostolul nu vrea prin asta să spună că patriarhul a avut un soi de „near-death experience” în urma căreia sufletul, în timp ce se îndrepta spre tunelul luminos, a văzut în urmă corpul rămas mort, ci că Avraam s-a uitat la sine și și-a spus: „Sunt ca și mort; cum să mai am eu copil la o sută de ani?”

Nu spun că această legătură hermeneutică este obligatorie. Dar ea este posibilă și ar trebui păstrată ca atare în traducere. Din nefericire, versiunea Cornilescu actuală obscurizează aspectul semnalat de mine, fiindcă în ea citim: „el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit”. În loc de „mort”, găsim un termen care „domesticește” imaginea paulină. Or, una e să te vezi îmbătrânit și alta e să te vezi mort (sau „cu un picior în groapă”, cum am spune noi).

Probabil nu v-am convins, și nici nu mi-am propus asta. 🙂 Dar nu strică să știm că Biblia e mai bogată decât se vede la prima (a doua sau a zecea) lectură.

 

Despre felul frumos (și tainic) în care „crește” Scriptura

N.B. Pentru ceea ce încerc să arăt mai jos ar fi necesar să avem în vedere atât textul ebraic, cât și cel grec (Septuaginta). Dar esența argumentației mele rămâne valabilă și dacă operăm cu textul cornilescian.

Se dau două texte veterotestamentare.

Stricaţi ce sînteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: ,,Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: ,,El nu se pricepe?” (Is. 29:16 Cornilescu 1924)

,,Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! ‒ Un ciob dintre cioburile pămîntului! ‒ Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: ‘Ce faci?’ Şi lucrarea ta zice ea despre tine: ‘El n-are mîini?’ (Is. 45:9 Cornilescu 1924)

Cele două versete din Isaia nu fac referire la mântuire sau damnare. Profetul utilizează imaginea „olar-lut” pentru a sublinia ridicolul în care se plasează cei care „îl iau pe Dumnezeu de suman”. Relația dintre Dumnezeu și poporul evreu este asimetrică, iar autoritatea Creatorului asupra creației sale este incontestabilă. De notat că ideea de „autoritate” e prezentă în text, dar nu în mod explicit.

Se dă un text paulin (Rom. 9:19-21, Cornilescu 1924):

Dar îmi vei zice: ,,Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ,,Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

În Rom. 9:21 apostolul Pavel împletește imaginile din cele două pasaje (Is. 29:16 și Is. 45:9), integrându-le într-un fir argumentativ care justifică dreptul lui Dumnezeu de a alege, de a arăta îndurare față de oameni ori, dimpotrivă, de a-i împietri conform voii sale. Ca răspuns la o posibila obiecție conform căreia Dumnezeu se comportă în mod arbitrar, apostolul pur și simplu invocă cele două texte isaianice, adaptându-le în conformitate cu scopurile sale teologice.

Întrebarea lutului („de ce m-ai făcut astfel?”) din prelucrarea lui Pavel nu are corespondent în textul veterotestamentar (grecesc). În plus, apostolul face explicit conceptul de autoritate (exousia) care subîntinde relația dintre olar și lut. Explorând și amplificând potențialul teologic ale pasajelor din Isaia, apostolul răspunde la întrebarea interlocutorului său imaginar cu două întrebări retorice care sunt de fapt un răspuns tranșant: olarul are autoritate deplină asupra lutului, în așa fel încât din aceeași frământătură să facă atât un vas de cinste, cât și unul de necinste.

După cum se observă ușor, imaginile de sorginte isaianică sunt învestite de apostol cu o puternică dimensiune soteriologică: din perspectiva raportării la neamuri și la evrei, Dumnezeu pe de o parte a răbdat „vasele mâniei” (σκεύη ὀργῆς), sortite nimicirii, iar pe de alta și-a făcut cunoscută bogăția slavei față de „vasele îndurării” (σκεύη ἐλέους), rânduite pentru slavă.

 

Romani 8:1‒11. Experiment traductologic

Astăzi s-a predicat din Romani 8, unul dintre cele mai interesante (și dificile) pasaje din epistolă. Mă tentează să încerc un experiment traductologic. Să public două traduceri ale aceluiași pasaj. O traducere mai literală și una mai liberă.

Ar trebui precizat că o traducere literală în sens absolut este imposibilă. Sau, dacă se poate face, nu se poate înțelege.

Mai jos e o traducere literală. Stilistic, e o catastrofă. Dar catastrofa este asumată experimental. Evident, nu aș publica niciodată așa ceva ca versiune „finală”. Ea este echivalentul construcției „la roșu”. De aici trebuie tencuit, șlefuit, lustruit.

***

1 Așadar, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. 2 Căci legea Duhului de viață în Hristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții. 3 Căci neputința Legii, fiindcă era slabă din pricina cărnii, Dumnezeu ‒ pe propriul Său Fiu trimițând în asemănarea cărnii păcătoase și cu privire la păcat ‒ a condamnat păcatul în carne, 4 pentru ca exigența dreaptă a Legii să se împlinească în noi, cei care nu potrivit cărnii umblăm, ci potrivit Duhului. 5 Cei care trăiesc potrivit cărnii năzuiesc cele ale cărnii, dar cei [care trăiesc] potrivit Duhului [năzuiesc] cele ale Duhului. 6 Căci năzuința cărnii [duce la] moarte, dar năzuința Duhului [duce la] viață și pace. 7 Căci năzuința cărnii este vrăjmașă lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, nici nu poate [să se supună]. 8 Cei care trăiesc în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu. 9 Voi însă nu mai sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. 10 Dacă Hristos este în voi, atunci trupul este muritor din cauza păcatului, dar Duhul este viață din pricina dreptății. 11 Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morți va aduce la viață și trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi.

 ***

Să vedem cum ar suna o traducere „coafată”, adică traducerea plus interpretarea.

Cine îmi spune că traducătorul nu face implicit și muncă de interpret ori n-a tradus nimic în viața lui, ori face dovada unei simplicități mentale cu care nu e bine să intri în polemici.

Nu am răgazul să explic toate opțiunile mele traductologice. (Că doar traduc pe banii mei, nu pe cei ai cititorului). 🙂

 ***

¹ Așadar, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus, ² fiindcă legea Duhului de viață în Hristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții. ³ Din pricina neputinței Legii (care s-a dovedit slabă din cauza firii omenești păcătoase), Dumnezeu L-a trimis, pentru păcat, pe propriul Său Fiu – într-un trup asemănător firii omenești păcătoase – și astfel a condamnat păcatul în însăși această fire, ⁴ pentru ca cerința dreaptă a Legii să se împlinească în noi, cei care nu umblăm potrivit firii omenești, ci potrivit Duhului. ⁵ Cei care trăiesc potrivit firii omenești păcătoase îi urmează năzuințele, dar cei care trăiesc potrivit Duhului au năzuința Lui. ⁶ Căci năzuința firii omenești păcătoase sfârșește în moarte, în vreme ce năzuința Duhului duce la viață și pace. ⁷ Năzuința firii omenești este vrăjmașă lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu i se poate supune. ⁸ Cei care trăiesc în firea omenească nu pot să-I fie pe plac lui Dumnezeu. ⁹ Voi însă nu mai sunteți în această fire păcătoasă, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. 10 Dacă Hristos este în voi, atunci trupurile voastre sunt muritoare din cauza păcatului, însă Duhul este viața voastră din pricina dreptății. 11 Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morți va aduce la viață și trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi.

 

Romani 8 și Isaia 50. Ecouri intratextuale

Nu-ți poți da seama cât de „îmbibat” de Scriptură era Apostolul Pavel până nu cercetezi de-a fir a păr anumite pasaje ieșite de sub condeiul lui.

Astăzi, parcurgând Isaia 50 în grecește, mi s-a părut că descopăr în acest pasaj o temă pe care am mai întâlnit-o în altă parte. Unde anume? În Romani 8:33-34.

În traducerea mea textul paulin ar suna astfel:

³³ Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel care îndreptățește!

³⁴ Cine este cel care osândește?

Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!

Și acum să vedem cum se leagă el de cartea profetului Isaia.

Isaia 50 conține un solilocviu al Slujitorului Suferind care meditează la relația sa cu Dumnezeu. Ascultarea și perseverența Slujitorului atrag suferințe (este biciuit, lovit peste obraji, scuipat), dar în final Dumnezeu îi vine în ajutor și îl reabilitează, ridicându-l deasupra condiției sale. Experiența suferinței îi dă „consistență” morală, verticalitate, stabilitate. Aceste calități sunt sugerate printr-o imagine foarte grăitoare: „fața ca o stâncă tare” (gr. στερεὰν πέτραν). În 50:9 optimismul Slujitorului atinge o notă de triumf, chiar jubilație: Dumnezeu este cel care îl „îndreptățește”, adică îl „pronunță nevinovat”; ca urmare, nu se teme de niciun rău.

Evident, noi citim acest pasaj din Isaia în cheie mesianică. Și nu greșim. Dar Pavel selectează din acest pasaj o dimensiune pe care o aplică nu lui Hristos, ci creștinului în general. O interpretare / aplicare foarte originală și foarte curajoasă.

Iată mai jos textul isaianic, într-o traducere personală. Cuvintele cu bold sunt cele al căror ecou ajunge până în Romani 8.

4 Domnul îmi dă limbă de învățătură ca să știu la vreme când se cade să rostesc cuvânt. Mi-a pus în zori, mi-a dat ureche ca să aud.

5 Învățătura Domnului îmi deschide urechea, eu nu mă împotrivesc, nici nu întorc vorba.

6 Spinarea mi-am dat-o spre biciuire și obrajii, spre lovituri; fața nu mi-am întors-o de la rușinea scuipărilor.

7 Domnul mi-a fost ajutor, de aceea nu am ajuns de ocară, ci mi-am făcut fața ca o stâncă tare și am cunoscut că nu voi fi dat de rușine.

8 Căci se apropie Cel care mă îndreptățește. Cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să-mi stea împotrivă. Și cine este cel ce vine la judecată cu mine? Să se apropie de mine.

9 Iată, Domnul îmi vine în ajutor. Cine îmi va face rău? Iată, voi toți, ca o haină vă veți învechi și ca molia vă va mânca.

De remarcat și că la întrebarea profetului „Cine îmi va face rău?” Pavel răspunde cu o lungă listă de posibile pericole care, în traducerea Cornilescu, se prezintă după cum urmează:

³⁵ Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? ³⁶ După cum este scris: ,,Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.”

 ³⁷ Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

 ³⁸ Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, ³⁹ nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Mai jos, un fragment din Messiah: Isaia 50 pus pe muzică. Suferințele sunt narate la persoana a III-a.

 

Întrebare pentru bibliștii ortodocși: de ce e tradus verbul dikaioun prin „a îndrepta” în versiunile ortodoxe?

Am studiat câte ceva despre verbul dikaioun și metafora judiciară a îndreptățirii în teza mea de doctorat.

Unii bibliști ortodocși susțin că la apostolul Pavel verbul dikaioun trebuie tradus prin „a îndrepta” fiindcă apostolul vorbește de o prefacere morală, ontologică.

Nu sunt convins de asta. Nu fiindcă nu cred că un credincios nu are parte de „prefacere morală, ontologică etc.”, ci fiindcă nu cred că asta are în vedere Pavel când folosește dikaioun. Pentru „prefacere morală etc.” apostolul Pavel are alți termeni.

În orice caz, e curios că versiunile ortodoxe folosesc „a îndrepta” chiar și în VT, în pasaje care prezintă acțiunea lui Dumnezeu în termenii unei „achitări” judiciare.

De văzut Isaia 50:8, un pasaj mesianic pe care îl înțelegem cu referire la Hristos.

ὅτι ἐγγίζει ὁ δικαιώσας με τίς ὁ κρινόμενός μοι ἀντιστήτω μοι ἅμα καὶ τίς ὁ κρινόμενός μοι ἐγγισάτω μοι (Is. 50:8)

Mai jos versetul în Biblia 1688.

Foarte interesant, apostolul Pavel înțelege acest verset nu mesianic, ci cu referire la toți credincioșii. Metafora judiciară își păstrează forța ei deplină în Romani 8:33: τίς ἐγκαλέσει κατὰ ἐκλεκτῶν θεοῦ; θεὸς ὁ δικαιῶν·

Să vedem cum e tradus versetul în Biblia de la București.

Nota bene, din cauza faptului că lipsește verbul „este” în v. 34 (i.e. Hristos este), textul din Bibl. 1688 devine amiguu, putând fi înțeles exact pe dos: anume că Hristos este cel care „osândeaște”. Me ghenoito!

Precum se vede, versiunile ortodoxe obscurizează metafora judiciară. Mă întreb de ce. Are vreun biblist ortodox un răspuns plauzibil?

Sunt dispus să ascult, să învăț.

Aștept.

Iată cum sună traducerea sinodală:

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează;

Ce să înțelegi din acest „îndreptează”. Aș face un sondaj de opinie între studenții de la teologie ortodoxă, pentru a vedea cum îmi explică ei acest verb.

Versiunea Anania sună mai bine.

Cine va aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce aduce îndreptăţire;

 

Legătura dintre desfrânare și idolatrie în Romani 1, via Înțelepciunea lui Solomon

Am citit de multe ori Romani 1, fără să-mi pot explica de ce apostolul vede o legătură atât de strânsă între imoralitatea sexuală și idolatrie.

Cunoașteți probabil firul argumentativ al secțiunii despre care vorbesc (v. 23−27).

Întâlnim două succesiuni de tip cauză-efect:

(1) Oamenii au schimbat (ἤλλαξαν, v. 23) slava lui Dumnezeu,  −− > Dumnezeu i-a dat (παρέδωκεν, v. 24) dorințelor inimilor lor.

(2) Oamenii au preschimbat (μετήλλαξαν, v. 25) adevărul în minciună, −− > Dumnezeu i-a dat (παρέδωκεν, v. 26) patimilor care dezonorează (εἰς πάθη ἀτιμίας).

Schimbările care încep la nivel „gnoseologic” se traduc în viața religioasă (idolatrie) și apoi într-o schimbare /pervertire a sexualității (vezi v. 26-27).

În iudaismul intertestamentar legătura dintre idolatrie și desfrâu era un loc comun. Astăzi mi-au reținut atenția următoarele versete din Înțelepciunea lui Solomon, cap. 14, în trad. Smarandei Bădiliță.

¹² Într-adevăr, începutul desfrânării a fost gândul plăsmuirii idolilor; iar născocirea lor − stricarea vieții

²² Apoi nu le-a fost deajuns să rătăcească în cunoașterea lui Dumnezeu, ci, deși trăiau în mare război din pricina necunoașterii, unor asemenea rele le dau numele de „pace”.

²³ Înfăptuind rituri ucigătoare de copii, sau ceremonii ascunse, sau alaiuri dezlănțuite, după ciudate datini, ²⁴ nu-și mai păstrează curate nici viețile, nici căsniciile, ci unul îl ucide pe altul mișelește sau îl chinuie, pângărindu-i patul. ²⁵ Toate sunt de-a valma: sânge și omor, furt și-nșelăciune, stricăciune, infidelitate, zarvă, sperjur, ²⁶ tulburarea celor buni, uitarea facerii de bine, pângărirea sufletelor, răsturnarea celor firești, neorânduiala în căsnicii, preacurvia și desfrânarea. ²⁷ Într-adevăr, închinarea la idoli nevrednici de un nume este începutul, pricina și culmea oricărui rău.

De notat că această secțiune are afinități cu rechizitoriul făcut de Pavel în Rom. 1:29−31. Ar merita chiar studiate

 

Romani 8 în 4 timpi (1). De la moarte la viaţă

Disclaimer: încercarea de a urmări această postare cu ajutorul traducerii Cornilescu s-ar putea să vă creeze nedumeriri, din cauza unor opţiuni de traducere ale acestuia.

Romani 8 e un capitol dificil. L-am desfăşurat astăzi în greacă pe 3 pagini şi am început să „colorez” pe el, încercând să identific articulaţiile principale ale textului.

Problema este că Apostolul Pavel împleteşte covorul său teologic cu atâtea fire colorate, încât uneori e greu de văzut imaginea în ansamblu.

Firea pământească aduce moarte. Duhul aduce viaţă.

Prima articulaţie majoră a cap. 8 discută dubletul păcat-moarte (cele două sunt legate strâns în teologia paulină) şi dubletul Duh-viaţă.

Vestea bună este că Duhul de viaţă în Hristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte. Ce n-a putut să facă legea, din cauza firii pământeşti, a făcut Dumnezeu prin Hristos. Prin faptul că Hristos asumă natura umană (la greceşte e o construcţie dificilă: ἐν ὁμοιώματι σαρκὸς ἁμαρτίας) Dumnezeu „joacă în deplasare” şi câştigă o victorie zdrobitoare împotriva păcatului (şi implicit a morţii). Aşa se face că existenţa justă a legii (τὸ δικαίωμα τοῦ νόμου) este împlinită.

Foarte bine. Numai că există nişte aşteptări! De acum, noi, cei în care se împlineşte numita exigenţă, suntem chemaţi să umblăm potrivit Duhului.

Două năzuinţe de semn contrar

Cei care trăiesc potrivit firii năzuiesc (φρονοῦσιν) după lucrurile firii, iar năzuinţa/aspiraţia (φρόνημα) firii se sfârşeşte în moarte. Problema are rădăcini adânci: firea se poziţionează ontologic împotriva lui Dumnezeu. Este pur şi simplu incapabilă să se supună legii lui Dumnezeu. Drept urmare, cei care trăiesc în firea pământească (ἐν σαρκὶ) nu pot să-i placă lui Dumnezeu.

Să vedem cum stau lucrurile de partea cealaltă.

Cei care trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la realităţile Duhului. Iar năzuinţa/aspiraţia Duhului este viaţă şi pace. Reamintesc că asocierea dintre Duh şi viaţă s-a făcut de la începutul capitolului 8. Credincioşii, scrie Pavel, nu mai sunt în firea pământească (ἐν σαρκὶ), ci „în Duhul”. O afirmaţie extrem de radicală.

Dublată (ca întotdeauna la Pavel) de o condiţie: dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.

Duhul nu este pentru elite

Reflecţii colaterale pentru confraţii mei penticostali: constat că Pavel are în vedere toată biserica, nu o elită spirituală. Pneumatologia paulină nu face distincţie între „botezaţi cu Duhul” şi „nebotezaţi”. Versetul 8:9 a dat naştere unor abuzuri hermeneutice. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil: fraţii vârstnici îmi spuneau că „dacă nu ai Duhul lui Hristos, nu eşti al Lui”. Evident, presupoziţia era că dacă nu ai vorbit în alte limbi nu ai Duhul lui Hristos, ceea ce merge dincolo de intenţia paulină aşa cum o înţeleg eu. Când eram copil, gândeam ca un copil…

Viaţa care aduce moarte şi moartea care aduce viaţă

Pentru Pavel, „a avea Duhul lui Hristos” şi „a-L avea pe Hristos” (8:10) sunt unul şi acelaşi lucru. Prezenţa lui Hristos în credincios atrage nişte consecinţe:

1)      Deşi trupul este muritor (afectat de păcat), Duhul este viaţă (nu „duhul vostru este viu”, ca în Cornilescu, a cărui traducere ne pune pe o pistă greşită).

2)      Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Isus, va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în noi.

Finalul acestei subsecţiuni poartă ecoul începutului: am fost eliberaţi de păcat şi de moarte, prin urmare nu mai suntem datori firii pământeşti, ca să trăim conform ei.

Tot la final, un mare paradox şi o ironie:

vieţuirea (ζῆτε) potrivit firii aduce moarte (ἀποθνῄσκειν)

moartea (θανατοῦτε) faptelor trupului (prin Duhul) aduce viaţă (ζήσεσθε)

 Va urma (dacă am timp).

(Dacă nu am timp, înseamnă că am multă treabă)

(Dacă am multă treabă, înseamnă că sunt harnic).

(Dacă sunt harnic, înseamnă că mă veţi ierta că n-a mai urmat…). 🙂

 

„ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău” (Rom. 13:4)

Update: În urma unei observaţii de la conf. univ. dr. John Tipei, am modificat postarea iniţială.

Orice verset din Biblie tradus incorect mi se pare un pietroi în calea cititorului. Cu cât versetele traduse inexact sunt mai numeroase, cu atât calea cititorului este mai anevoioasă.

Acum vreo câteva zile m-am „împiedicat” iar într-o exprimare deficitară din versiunea Cornilescu. Ce să fac, m-am deformat profesional. Atâta lucru cu textele (ca traducător, redactor, autor) m-au făcut foarte cursurgiu. Noroc că prin blogosfera noastră circulă tot soiul de cusurgii şi nu mă simt singur.

Să vedem despre ce este vorba.

El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Rom 13:4)

Ca vorbitor nativ de română (nativ, nu naiv), folosesc verbul „a răzbuna” ca verb tranzitiv doar atunci când mă refer la pedeapsa de care au parte nişte răufăcători, în numele unei victime. Spunem de pildă: „Femeile îşi jelesc morţii, bărbaţii şi-i răzbună”. Dacă Simeon şi Levi ar spune, de pildă, „Am răzbunat-o pe sora noastră”, aş înţelege din această declaraţie că Simeon şi Levi l-au pedepsit pe Sihem, cel care a sedus-o pe Dina. „A răzbuna” are aici sensul de „a da satisfacţie unei persoane lezate etc.”.

Versiunea Cornilescu afirmă că magistratul îl „răzbună” pe Dumnezeu. Dar textul grec nu afirmă în mod explicit această idee. Ultima parte a versetului spune în greacă.

θεοῦ γὰρ διάκονός ἐστιν ἔκδικος εἰς ὀργὴν τῷ τὸ κακὸν πράσσοντι.

Traduc oarecum literal, pentru a pune în evidenţă dificultatea textului:

Căci [magistratul] este slujitorul (diakonos) lui Dumnezeu, aducător-de-pedeapsă (ekdikos) spre mânie pentru cel care săvârşeşte răul.

Desigur, textul nu poate fi redat literal, în primul rând fiindcă termenul ekdikos nu poate fi tradus în română printr-un singur echivalent convenabil. „Fideliştii” ne propun o traducere literală, dezastruoasă sub raport stilistic: „un răzbunător pentru furie asupra celui ce face răul.” Cine nu se simte zgâriat pe creier de asemenea expresii probabil că este lipsit de zona unde se simt zgârieturile. 🙂

Latinii au rezolvat problema cu vindex, de unde şi românescul „vindicativ”. Noi cum să traducem? Să spunem „răzbunător”? Nu prea merge. Justiţia nu este „vindicativă”. Să ne păzească Dumnezeu de magistraţii „răzbunători”.

Dar să lăsăm chestiunile de traducere pe mai târziu. Să vedem ce zice versiunea franceză.

Le magistrat est serviteur de Dieu pour ton bien. Mais si tu fais le mal, crains; car ce n’est pas en vain qu’il porte l’épée, étant serviteur de Dieu pour exercer la vengeance et punir celui qui fait le mal.

Aha, deci „ca să răzbune” din Cornil. 1924 corespunde secvenţei „pour exercer la vengeance”. Cu precizarea că în Cornilescu avem un pronume care dă o anumită nuanţă textului paulin, fiindcă afirmă că magistratul îl „răzbună” pe Dumnezeu atunci când îl pedepseşte pe răufăcător.

Pentru a reda corect textul lui Segond (sau cel grecesc), Cornilescu ar fi trebuit să folosească o parafrază de tipul: „pentru a aduce răzbunare”, fără a preciza exact pe cine răzbună magistratul. Poate fi vorba de Dumnezeu sau de omul căruia i s-a făcut o nedreptate.

 

Când Dumnezeu „se îndreaptă” (Rom. 3:4)

Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)

 

Prin puterea lui? (Rom. 4:1)

Retraduc acum (oarecum experimental) cap. 4 din Romani. Versetul în Cornilescu sună astfel:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Expresia kata sarka este tradusă în mod incorect cu „prin puterea lui”. Nu ştiu de unde a luat Cornilescu expresia, dar kata sarka („după trup”) apare în relaţie cu ton propatora („străbunul, strămoşul”). Aşadar, Pavel spune: „Ce vom zice deci că a obţinut Avraam, strămoşul nostru după trup?” În întrebarea, sa, Apostolul face referire la Avraam ca cel din care descinde Israelul în mod fizic. Probabil Cornilescu a considerat că aici termenul sarx („carne, trup”) desemnează efortul omenesc al lui Avraam. Dar atunci întrebarea nu prea are noimă, fiindcă prin puterea lui Avraam l-a obţinut pe Ismael!

Ce spun celelalte traduceri?

Galaction ameţeşte sintaxa şi traduce: Ce vom zice acum că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Logica întrebării îmi scapă. De precizat că versiunea 1968 păstrează exprimarea lui Galaction.

Bartolomeu Anania aduce lucrurile pe făgaş normal: „Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?”

NTR se dispensează în mod inexplicabil de expresia „după trup”. Or fi considerat traducătorii că ideea de ascendenţă biologică este subînţeleasă? Mister şi iar mister.

(NET) What then shall we say that Abraham, our ancestor according to the flesh, has discovered regarding this matter?

(NRS) What then are we to say was gained by Abraham, our ancestor according to the flesh?

(NJB) Then what do we say about Abraham, the ancestor from whom we are descended physically?

 

Păgâni la judecata conştiinţei (Rom. 2:15)

Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

 

Din seria „Totuşi femeia…” Iunia cea eminentă între apostoli (Rom. 16:7)

Între femeile care sunt apreciate în Scriptură pentru buna lucrare desfăşurată se numără şi Iunia, menţionată împreună cu Andronic (despre care nu putem şti dacă îi era soţ sau frate).

Ca şi în cazul Nimfei (menţionată în Col. 4:15), istorie metamorfozării numelui Iuniei este extrem de interesantă. Deşi la început, în primele secole, numele s-a păstrat în varianta feminină (Iounia, cu genitivul Iounias), începând cu perioada medievală a început să fie înţeles ca fiind masculin (Iounias, cu gentivul Iounia).

De exemplu, Sf. Ioan Hrisostomul avea să scrie despre acest personaj, în Omilii la Romani: „O, câtă înţelepciune la această femeie, dacă s-a învrednicit de titlul de Apostol!” Către sfârşitul secolului XI, Sf. Teofilact al Bulgariei o omagia şi el în cuvinte alese: „A fi ei [Andronic şi Iunia] numiţi între Apostoli – mai ales femeia Iunia – aceasta e mult mai mare vrednicie.”

Înţelegerea greşită a numelui s-a produs în Apus, odată cu Aegidius din Roma (1247-1316). De atunci, caracterul masculin al numelui n-a fost pus niciodată la îndoială, nici măcar în perioada Reformei, când multe dintre vechile concepţii au fost puse sub semnul întrebării.

Nu este locul să detaliez aici toate aspectele privitoare la această identitate. De altfel, amploarea discuţiilor a atins un asemenea nivel, încât un eminent cercetător american, Eldon Jay Epp, a scris chiar o carte (nu prea mare, dar totuşi o carte, de 138 p.) pe subiect: Junia, the First Woman Apostle. Deşi nu sunt de-acord cu toate implicaţiile practice ale studiului său, un fapt este cert: a existat o femeie pe nume Iunia care a fost considerată „eminentă între apostoli”.

Traducerile româneşti consideră în general că numele este masculin (Iuniu, Iunie, Iunian, Iunias). Din câteva (mult mai puţine) se înţelege că e feminin. Cornilescu spune „lui Iunia”, ceea ce ar sugera că numele este masculin (dacă nu cumva e vorba de o greşeală de tipul „lui Alina”).

 

Visul neîmplinit al lui Pavel (Rom. 1:5)

Când citeşti în traducerea Cornilescu ceea ce scrie Pavel în Romani 1:5 (…ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei, pe toate Neamurile) s-ar putea să fii intrigat de proiectul gigantic al lui Pavel de a aduce (aproape integral, s-ar spune) toate naţiunile la ascultare şi credinţă. În definitiv, dacă ne gândim bine, Pavel n-a reuşit să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile, cum spune el (sau, mai degrabă, cum spune Cornilescu).

Discrepanţa dintre proiect şi realitate este doar în versiunea Cornilescu. Originalul spune altceva: eis hupakoēn pisteōs en pasin tois ethnesin (lit. “spre ascultarea credinţei între toate Neamurile). Aşadar, Pavel nu spune că intenţionează să convertească toate naţiunile la credinţă, în totalitate, ci că a fost chemat să lucreze pentru că în toate naţiunile să se ajungă la “ascultarea credinţei” (i.e. ascultarea care constă în credinţă). Nuanţa pare nesemnificativă, dar are de fapt importanţa ei, pentru că strategia misionară a lui Pavel nu a fost de a rămâne într-o regiune până la convertirea totală a naţiunii respective (proiect cam irealist), ci întemeierea unor comunităţi creştine în oraşe-cheie din diverse părţi ale Imperiului Roman, de unde mesajul să meargă mai departe.

Pavel nu şi-a văzut visul împlinit în timpul vieţii sale, dar Evanghelia propovăduită de el este dusă mai departe astăzi, pentru ca, astfel, în toate naţiunile să se ajungă la „ascultarea credinţei” de care vorbea neobositul apostol al Neamurilor.

Tradus liber, textul din Rom. 1:5 ar trebui să sune astfel:

…prin care am primit harul de a fi apostol, pentru ca, în numele Lui, oameni din toate naţiunile să ajungă la ascultare şi credinţă.

 

„Învierea morţilor” sau „învierea din morţi”? (Rom. 1:4)

În Romani 1:4, textul grecesc este ambiguu în privinţa genitivului ex anastaseōs nekrōn, care se poate traduce în două feluri:

1) prin învierea morţilor (genitiv subiectiv, care exprimă ideea că „morţii învie”)

2) prin învierea din morţi (genitiv ablatival, „de separare”).

Contextul teologic al epistolei (sau o hermeneutică de bun simţ) favorizează clar cea de-a doua variantă. Aşadar, textul ar trebui să sune astfel:

„… care, prin învierea din morţi, a fost rânduit Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere, conform Duhului sfinţeniei, Isus Hristos, Domnul nostru.”

P.S. Am luat sintagma „Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere” ca un tot unitar, cum face şi versiunea NET.