Dietrich Bonhoeffer, „Costul uceniciei”, ed. retipărită la Editura Roua

Traducere din germană de Ligia Taloș

Reiau aici pe blog un anunț pe care l-am făcut și pe FB la finalul anului trecut.

Cartea Costul uceniciei, de D. Bonhoeffer, a fost republicată la Editura Roua, condusă de Mirela DeLong.

Am avut plăcerea de a superviza procesul de traducere și publicare a primei ediții românești, publicate la Editura Logos.

Citititorii interesați de acest titlu îl pot procura de la librăriile evanghelie din țară.

Dacă nu-l găsiți disponibil în librării, puteți face comandă direct la Editura Roua, scriind pe adresa

edituraroua @ gmail.com (uniți elementele adresei, pe care eu le-am scris separat ca să împiedic copierea lor automată de către roboți specializați în trimiterea de spam.

 

Bonhoeffer despre „Ce înseamnă să spui adevărul”

Acum, când sunt aproape de a finaliza textul despre Bonhoeffer (prezentat la colocviul despre martiri), citesc eseul (fragmentar) Ce înseamnă să spui adevărul scris de Bonhoeffer în închisoarea de la Tegel. Ca întotdeauna, perspectiva lui Bonhoeffer mă intrigă şi mă fascinează.

Eseul nu trebuie explicat. Trebuie citit. Un fragment mai jos:

Cinicul este cel care, având pretenţia de „a spune adevărul” în orice loc, în orice vreme, oricui în acelaşi fel, nu face decât să prezinte o imagine idolatră a adevărului. Afişând o aură în jurul capului, asemenea unui zelot al adevărului, care nu poate lua seama la slăbiciunile omeneşti, cinicul distruge adevărul viu dintre persoane. Violează ruşinea, profanează taina, calcă încrederea, trădează comunitatea în care trăieşte şi zâmbeşte arogant la vederea dezastrului pe care l-a produs şi a slăbiciunii omeneşti care „nu poate suporta adevărul”. Cinicul spune că adevărul este distrugător şi necesită victimele lui, de aceea se simte ca un zeu deasupra unor creaturi slabe şi nu conştientizează că îl slujeşte pe Satan.

 

„Înconjurat de Puteri bune”. Ultima poezie a lui Bonhoeffer.

„Von guten Mächten” e ultima poezie a lui Bonhoeffer, scrisă în decembrie 1944, pentru Anul Nou 1945.

E remarcabil că în acele luni de anchetă în temniţa Gestapo-ului de pe strada Prinz-Albrecht (Berlin), Bonhoeffer a mai avut resurse pentru a scrie acest poem care emană o nădejde supraomenească şi o ancorare extraordinară în voia lui Dumnezeu.

Versurile au fost puse pe muzică. Imnul rezultat a fost inclus în Evangelisches Gesangbuch în 1993.

Mai jos versurile şi trei interpretări. Regret că nu am timp să fac o traducere. Poate mă ajută prietenii care ştiu germană. 🙂

Von guten Mächten treu und still umgeben,
behütet und getröstet wunderbar,
so will ich diese Tage mit euch leben,
und mit euch gehen in ein neues Jahr.

Von guten Mächten wunderbar geborgen
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend und am Morgen
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Noch will das Alte unsre Herzen quälen,
noch drückt uns böser Tage schwere Last.
Ach, Herr, gib unsern aufgeschreckten Seelen
das Heil, für das Du uns geschaffen hast.

Und reichst Du uns den schweren Kelch, den bittern
des Leids, gefüllt bis an den höchsten Rand,
so nehmen wir ihn dankbar ohne Zittern
aus Deiner guten und geliebten Hand.

Doch willst Du uns noch einmal Freude schenken
an dieser Welt und ihrer Sonne Glanz,
dann woll’n wir des Vergangenen gedenken,
und dann gehört Dir unser Leben ganz.

Laß warm und hell die Kerze heute flammen,
die Du in unsre Dunkelheit gebracht,
führ, wenn es sein kann, wieder uns zusammen!
Wir wissen es, Dein Licht scheint in der Nacht.

Wenn sich die Stille nun tief um uns breitet,
so laß uns hören jenen vollen Klang der Welt,
die unsichtbar sich um uns weitet,
all Deiner Kinder hohen Lobgesang.

Von guten Mächten wunderbar geborgen,
erwarten wir getrost, was kommen mag.
Gott ist bei uns am Abend uns am Morgen,
und ganz gewiß an jedem neuen Tag.

Update: Virgil Croitor ne oferă o versiune în română (fără rimă).

Mângâiat şi ocrotit de puterile bune
care mă înconjoară tăcut, dar cu credincioşie.
Aşa aş vrea să petrec aceste zile ,
Şi să intrăm împreună în anul nou.

Protejaţi de puterile bune în chip minunat
aşteptăm cu încredere ce va veni.
Dumnezeu este cu noi seara şi dimineaţa
Şi, cu siguranţă, din nou, în fiecare zi.

Cele vechi mai încearcă să ne chinuie inima,
Povara grea a zilelor rele încă ne mai apasă.
O, Doamne, dă sufletelor noastre tulburate mântuirea pentru care ne-ai creat.

Şi dacă ne întinzi paharul greu, amar
al suferinţei, umplut până sus,
îl luăm cu recunoştinţă, fără ezitare
din mâna ta bună şi iubitoare.

Dar dacă vrei să ne mai îngădui odată
Să ne bucurăm de strălucirea soarelui, de această lume, atunci vom medita la cele trecute
Şi apoi viaţa noastră îţi va aparţine în întregime.

Fie ca lumânarea adusă de tine în întuneric
să ardă luminos, cu căldură!
Dacă se poate, adu-ne din nou împreună
Noi ştim că lumina ta strălucește în noapte!

Acum, când liniştea se aşează în jurul nostru
Ajută-ne să auzim acel sunet de afară
Care se întinde nevăzut în jurul nostru,
Cântecul de laudă al copiilor Tăi!

Păziţi de puterea Lui în chip minunat
Aşteptăm liniştiţi ce va veni.
Domnul este cu noi seara, dimineaţa
Şi cu siguranţă, din nou zi de zi.

 

Emisiune RVE Sibiu despre simpozionul Bonhoeffer de la Sibiu

Simpozionul „Valenţele ecumenice ale lui Dietrich Bonhoeffer” , organizat pe 1 noiembrie 2010 la Sibiu a fost tema unei emisiuni realizate de RVE Sibiu.

Emisiunea poate fi ascultată accesând acest LINK.

Precizez că nu lipseşte mica mea discuţie în contradictoriu cu părintele Constantin Necula, pe marginea titlului românesc al cărţii. 🙂

Tonul vocii mele este de regulă cam plat. În această emisiune e mai plat decât de obicei, fiindcă ştiam că sunt tradus simultan şi încercam să vorbesc rar pentru a uşura munca interpretei. Deh, solidaritate de breaslă. 🙂

 

Bonhoeffer la Sibiu

 

Recenzie la „Costul uceniciei” în Revista Ecumenică Sibiu (iulie 2010)

Numărul pe iulie 2010 al Revistei Ecumenice Sibiu are ca temă „Dialogul dintre ortodoxie şi protestantism. Rezultate şi provocări”. Vezi AICI cuprinsul revistei şi alte detalii.

Între cărţile recenzate în acest număr se află şi Costul uceniciei, de D. Bonhoeffer. Textul recenziei este semnat de pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Pr. Necula are cuvinte frumoase despre carte şi despre Bonhoeffer („lucrarea ne apare ca importantă nu ca o carte de teologie pur şi simplu, ci ca dovadă că se poate face teologie în condiţiile tensionate ale alungării lui Dumnezeu dintre oameni, teologie drept răspuns la uciderea din culpă a spiritului libertăţii umane, ca şi al îngrădirii libertăţii lui Dumnezeu prin libertinaje ucigătoare”), dar consideră că ideile lui Bonhoeffer au îmbrăcat o haină neoprotestantă în traducere românească: „Remarcăm efortul editorilor de a integra în cultura biblică românească (nu ortodoxă) inclusiv notele de subsol, un efort pe alocuri forţat în termeni şi integrarea în teologia neoprotestantă biblică.”

Este regretabil că părintele Necula nu a apelat la forţa exemplului pentru a lămuri în ce privinţă notele cărţii au fost integrate în teologia neoprotestantă biblică. Din păcate, fără exemplificări îmi este imposibil să-mi dau seama la ce se referă. Ca editor, am pledat pentru păstrarea termenilor lui Bonhoeffer: de ex., „dreptate” în loc de „neprihănire”, folosit de evanghelicii români. De altfel, pe aceeaşi pagină autorul recenziei constată că „efortul editorului român de a identifica o terminologie cât mai apropiată de cea germană este lăudabil, iar concordanţa cu termenii în limba greacă apare ca un bonus educaţional.”

În final părintele Necula scrie:

Nu putem încheia fără a remarca efortul remarcabil al unor edituri de genul celei care ne oferă această lucrare, Peregrinul, ori Logos (ambele din Cluj-Napoca) care ne-au oferit cu generozitate texte fundamentale ale protestantismului (Logos a publicat două volume din Scrierile lui Martin Luther , vol. 1, 2003, 341 p. / vol. 2, 2006, 346 p.) în vederea studierii, pe surse academice, a marilor teme ale teologiei europene moderne. Un efort lăudabil, care merită consemnat, pentru a evita pe viitor naşterea unor false reflecţii teologice realizate prin apelul la texte născute din citări trunchiate, amputate de interese obscure.

 

Informatorii de alaltăieri (nazişti) şi de ieri (comunişti)

Cei care au citit note informative din dosarele de urmărire ale Securităţii ştiu cât de agramaţi sunt îndeobşte informatorii sau membrii aparatului de represiune. S-ar putea afirma, strict după acest criteriu, că umanioarele nu prea fac casă bună cu dezumanizarea. Dar să nu ne îmbătăm cu apă umanistă: printre informatorii care au susţinut regimul represiv în România s-au numărat destui intelectuali rasaţi, de formaţie umanistă (vezi cazul lui A. Marino, care a turnat cu spor timp de 20 de ani). Dovada că erudiţia şi cultura nu mântuie (după cum nici ignoranţa nu e mare atu salvator).

Citind ieri din volumul 16 al seriei Dietrich Bonhoeffer Works, am dat peste un raport făcut de biroul regional al Securităţii germane din Königsberg (Prusia) şi trimis Biroului Central al Securităţii Reichului (care l-a primit pe 20 iulie 1940).

Pe scurt spus, întâlnirile studenţeşti la care participa Bonhoeffer sunt „turnate” ca la carte de un informator din interiorul acestui grup – Heinz Bracks. Fiind preveniţi cu privire la această întâlnire, câţiva agenţi ai poliţiei au intervenit pentru a-i împrăştia pe cei adunaţi la retreat-ul programat pentru zilele de 13 şi 14 iulie 1940.

Potrivit raportului trimis, unul dintre participanţi a fost pastorul Bonhöffer (sic!) al cărui nume apare scris în acest fel peste tot în text. N-ar fi asta singura greşeală, dacă îl punem la socoteală şi pe arhiepiscopul de Centerbury (sic!), menţionat şi el în acelaşi document.

Raportul maiorului Gritschke este urmat de două note informative ale agentului Heinz Bracks, folosit de SS ca sursă cu privire la desfăşurarea întâlnirii studenţeşti.

Unul dintre subiectele discutate de Bonhoeffer a fost statutul prizonierilor polonezi. Foarte interesant, pastorul luteran critica nu doar atitudinea statului german faţă de aceştia, ci şi convingerile naziste cu privire la muncă. Potrivit lui Bonhoeffer, munca este o necesitate, deci ea nu trebuie transformată într-o virtute (cum vor autorităţile). Tinerii trebuie să fie conştientizaţi că nu munca, ci credinţa în Hristos este cea care îi face fiinţe umane complete. Biserica Mărturisitoare, spunea Bonhoeffer, trebuie să se asigure că statul îi lasă individului suficient timp liber pentru ca el să-şi poată trăi convingerile creştine. (Vă aduceţi aminte de politica statului comunist, în această privinţă?)

A doua zi a întâlnirii este şi ea „raportată” în detaliu. Întâlnirea a fost întreruptă de apariţia unor membri Gestapo, care i-au interogat pe participanţi. După încheierea formalităţilor, cei anchetaţi au fost liberi să plece şi au mers la conacul unui baron din Kuggen, unde Bonhoeffer a ţinut un studiu despre moarte din perspectivă biblică. Fiindcă i se interzisese să mai ţină prelegeri (chiar şi în spaţiul privat), avocatul Bunke (prezent la întâlnire) a propus ca prezentarea să aibă loc sub forma unei conversaţii. Din discuţii a rezultat că perspectiva nazistă despre moarte ca măreţie eroică este falsă. Potrivit concepţiei creştine, moartea este duşmanul omului.

Constat că în privinţa atitudinii faţă de muncă, deosebirea dintre nazism şi comunism este neglijabilă. În ambele ideologii, statul trebuie să-i fericească pe oameni punându-i la munci faraonice (vezi ce spune în această privinţă şi cartea Exodul).

În privinţa atitudinii faţă de moarte, politica nazistă pare inspirată din Odele lui Horaţiu: măreţ şi tragic este să mori pentru patria mumă.

 

Dezbatere despre Bonhoeffer la Timişoara, Centrul Areopagus

Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană, Areopagus,  Timişoara

Institutul Teologic Penticostal, Bucureşti

Editura Peregrinul, Cluj-Napoca

organizează

Eveniment Editorial

Miercuri, 21 aprilie 2010

ora 19:00

Areopagus, Calea Martirilor 104,Timişoara

Harul costisitor şi ucenicia creştină în teologia lui Dietrich Bonhoeffer

Invitaţi:

Conf. Dr. Emil Bartoş

Drd. Emanuel Conţac

Moderator : Conf. univ. dr. Corneliu Constantineanu

Dezbaterea va fi însoţită de lansarea cărţii lui Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei, trad. Ligia Taloş, editor Emanuel Conţac, Editura Peregrinul.

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia nazistă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945.

În Costul uceniciei, cea mai cunoscută lucrare a teologului german, „clocoteşte – după cum mărturiseşte însuşi autorul – o căutare şi o întrebare stăruitoare despre Isus Însuşi.” Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc. În cuvintele autorului, „cine păşeşte pe drumul uceniciei se supune morţii lui Isus, îşi dă viaţa lui morţii. […] Fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte.” Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, Costul uceniciei şi-a depăşit cu mult epoca, intrând în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

 

In memoriam Dietrich Bonhoeffer

Pe 9 aprilie s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Bonhoeffer. Teologul căruia i se oferise în repetate rânduri şansa de a rămâne în SUA, după izbucnirea războiului, a refuzat confortul Lumii Noi, conştient că, odată revenit în Reich, va avea de ales: ori acceptă înrolarea (împotriva propriului crez), ori ajunge în faţa curţii marţiale şi a plutonului de execuţie. În final, n-a ajuns în faţa plutonului, ci în faţa spânzurătorii. Dar a mers senin, cu deplina convingere că acolo începe adevărata viaţă.

Foto: Galeria Martirilor din sec. XX, deasupra portalului vestic al Westminster Abbey. Statuia lui Bonhoeffer este a patra din dreapta.

Ştiu că în trăirea creştină modelul suprem este Hristos. Dar Arhetipul nu exclude modelele omeneşti contemporane nouă. Pavel le cerea corintenilor să devină mimetai (imitatori) ai lui. Tesalonicenilor le reamintea că deja au devenit mimetai prin suferinţa de care au avut parte. Pentru mine, Bonhoeffer rămâne unul dintre cele mai impresionate modelele de trăire. Combină într-o manieră unică erudiţia şi implicarea în viaţa cetăţii. Despre el nu se poate spune, ca despre unii teologi de fotoliu: „Toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.” Bonhoeffer a spus, a scris şi a împlinit. Implicarea în rezistenţa antinazistă l-a costat, dar şi-a asumat în mod lucid costul, conştient că „fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte”.

Într-o perioadă când teologia germană se regăsea într-o splendidă izolare (pe fondul unui complex de superioritate istorică exacerbat în urma „umilinţei” suferite de Germania la Versailles, în 1919), Bonhoeffer a văzut dincolo de Blut und Boden, creând punţi de comunicare cu teologi din ţări „inamice” (Franţa, Anglia, SUA), convins că în trupul lui Hristos „nu mai este nici iudeu, nici grec”.

Cea mai cunoscută carte a sa a fost publicată de curând şi în româneşte. Am primit deja ecouri emoţionante de la prieteni şi cunoscuţi. Un prieten îmi scrie: „O citesc cu rugăciune, uimire şi uneori lacrimi”, iar altul: „Am impresia că trăiesc o revelaţie, citind-o”.

Ca unul care a trudit la acest proiect multă vreme (truda cea mai mare i-a revenit traducătoarei, Ligia Taloş), m-am bucurat că această carte nu şi-a ratat întâlnirea cu cititorii. În blogosferă au apărut deja semnale şi ecouri ale cărţii: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru (cu o evocare tulburătoare), Teologeanu, Suceva Evanghelică, Paşi.

 

„Costul uceniciei”, disponibilă la vânzare

Tocmai am primit vestea că noua apariţie Peregrinul (parte din Logos) este disponibilă la vânzare, chiar dacă nu apare încă pe site-ul www.peregrinul.ro.

Preţul cărţii este de 49,99 RON.

O mostră de carte puteţi citi AICI.

Pentru comenzi, folosiţi deocamdată informaţiile de contact de mai jos:

Editura LOGOS

CP. 714 OP. 5 400800

Cluj-Napoca

Tel: 0264-420 025

Fax: 0264-420 104

Tel Verde: 0800.800.016 (apel gratuit)

servireClienti@logos.ro

 

Cronica unei cărţi aşteptate – 3 ani, 5 luni şi 3 săptămâni (I)

Ori de câte ori termin traducerea sau editarea unei cărţi importante, îmi place să mă uit în trecut, să văd cum a decurs proiectul. Cronica traducerii Surprins de Bucurie o găsiţi aici. Cea a cărţii Costul uceniciei urmează mai jos, în două părţi.

5 oct. 2006. Tocmai terminasem de tradus Exegeza Vechiului Testament, pentru Logos şi îi scriu Mirelei DeLong în treacăt despre Bonhoeffer:

Am ajuns să mă întreb dacă în româneşte s-a publicat ceva de el. Eu unul nu ştiu să fi apărut nimic. Nu v-aţi gândit să publicaţi cândva şi ceva de el? Eu nu am citit de fapt nicio carte de-a lui, deci nu fac acum o recomandare, ci întreb doar. Poate în curând o să cumpăr de pe Amazon Costul uceniciei sau Scrisori din temniţă în traducerea engleza. În orice caz, găsirea unui traducător bun de limbă germana s-ar putea sa fie niţel dificilă. [Ah, ce profet am fost!]

În aceeaşi zi, Mirela îmi scrie:

În legătură cu Bonhoeffer: nu avem un traducător din germană care să facă traducerea. Dl. Forna, care a tradus Luther, a decedat între timp, din păcate. Am fi vrut să traducem Costul uceniciei, dar nu era un proiect ferm şi acum va trebui să aştepte.

16 oct. 2006. Conform intenţiei anunţate, comand de pe Amazon The Cost of Discipleship şi Letters and Papers from Prison, cu sentimentul că prezentarea pe care i-o face Erickson lui Bonhoeffer nu e tocmai fidelă.

31 oct. 2006. Un mesaj providenţial al rectorului ITP, John Tipei, îmi întăreşte convingerea că Bonhoeffer ar trebui tradus. Mesajul conţinea „The Top 50 Books That Have Shaped Evangelicals”. În acest top, „Costul uceniciei” ocupa locul 19.

9 nov. 2006. Mesaj către Mirela: „Am primit recent Costul uceniciei de Bonhoeffer şi am rămas foarte impresionat de stilul şi de conţinutul cărţii. Mă urmăreşte intens gândul că ar trebui să apară în româneşte cât mai curând. Voi încerca să găsesc pe cineva care să traducă bine din germană.

Încep căutările: iau legătura cu o profesoară de germană de la Goethe Institut. Doamna declină oferta, fiindcă este prea ocupată.

16 ian. 2007. O rog pe Mirela să cumpere cartea în germană, de la Gütersloher Verlagshaus.

6 feb. 2007. Mirela: „Am primit exemplarul de evaluare pentru Bonhoeffer, Nachfolge. Mâine voi face 2 fotocopii (una pentru tine, una pentru traducător) şi ţi le voi expedia.

2 mai 2007. Îi scriu unui prieten: „Vrem sa traducem Nachfolge de Bonhoeffer. Din păcate, nu prea am găsit pe cineva care să mă mulţumească. Tu nu ştii pe nimeni care să vrea să traducă din germană o astfel de carte?”

12 mai 2007. Resping o primă mostră de traducere.

27 iunie 2007. Corespondenţă cu S.D., traducător experimentat, care nu poate prelua proiectul fiindcă are prea multe pe cap.

5 nov. 2007. Iau legătura cu Ligia Taloş, bibliotecară la Departamentul de Teologie Protestantă, Sibiu.

13 nov. 2007. Ligia îmi trimite prima mostră de traducere. Avea să urmeze apoi capitolul 1.

30 ian. 2008. Mirela: „Am evaluat cap. 1 şi cred că va ieşi o carte excelentă.” Aşadar, la treabă! Ligia, căreia i s-a încredinţat cartea, se apucă sârguincios de lucru.

15 sept. 2008. Tatonări pentru găsirea unui „prefaţator”. Dintr-o misivă către un prieten:

The Romanian translation of Nachfolge is almost ready. Now the additional matterials must be translated also. After that I am supposed to begin copy-editing the book. I was wondering if you got a chance to speak with Jürgen Moltmann at the [Bonhoeffer] Congress about the possibility of having him write a preface for the Romanian edition.

(Continuarea aici)

 

D. Bonhoeffer, „Costul uceniciei”, acum şi în româneşte. Hot off the press!

Dragi prieteni, mult anunţata şi mult aşteptata carte a lui D. Bonhoeffer, Costul uceniciei, în traducerea Ligiei Taloş, a ieşit de sub tipar. N-am văzut încă exemplarele tipărite. Ele îmi vor fi trimise săptămâna viitoare.

Sper să pot reveni curând cu noi amănunte. Deocamdată pot spune doar că în luna aprilie sunt programate mai multe lansări ale cărţii. Ţineţi aproape. Veţi mai auzi de Bonhoeffer. 🙂

Mai jos puteţi vedea coperta cărţii.

 

Jurământul la români. De la Capra cu trei iezi la Prezidenţialele 2009 (prin Căţeluş cu părul creţ).

Când Robert Turcescu i-a întrebat pe candidaţii la preşedinţie dacă ar fi în stare să jure câte-n lună şi-n stele (că au făcut sau n-au făcut), iar apoi au fost aduse „cadourile”, era la mintea oricărei găini cu imaginaţie că urmează un jurământ cu mâna pe Biblie. Un jurământ smuls sub privirile extrem de curioase ale naţiunii care se aţinea aproape.

N-am înţeles de ce a fost nevoie de acest jurământ. Jurământul de regulă se practică în cadru solemn, la judecătorie sau la asumarea unei funcţii. Am impresia că Robert Turcescu (dacă lui îi aparţine ideea) a introdus acest „număr” pentru a face spectacol; pentru a ne ţine un pic cu sufletul la gură, cam cum ar face un circar bun care introduce în program numere de suspans. Dacă Turcescu aducea în sală un leu şi îşi vâra la un moment dat capul în gura căscată a felinei, ar fi fost, cred, mai inspirat. În loc de asta, moderatorul ne-a adus două Biblii pe care le-a băgat sub nasul candidaţilor, silindu-i să presteze un jurământ pe care candidaţii l-au rostit alegându-şi cuvintele cu mare grijă (Băsescu, mai mult decât Geoană). Efectul a fost neutralizarea scopului pentru care a fost cerut jurământul. Dacă un politician poate minţi fără jenă în campanie sau în afara ei, numai un moderator naiv o să-şi imagineze că respectivul va ezita să comită un sperjur cu mâna pe Biblie (Geoană, mai mult decât Băsescu).

Fără-ndoială, Turcescu ştie bine că alegătorii români se simt mereu sub spectrul minciunilor perpetue ale politicienilor. Asta n-ar fi ceva nou. Politica şi minciuna sunt într-un mariaj trainic, vechi de când lumea, şi nu dau semne că vor divorţa prea curând. Turcescu va fi socotit că un jurământ ne va scoate un pic deasupra minciunii. Efectul a fost că ne-am simţit îngropaţi şi mai mult. Nu sunt convins că Geoană îl vizitează pe Vântu doar ca să facă împreună pereche la bridge. Şi nu sunt finalmente lămurit ce i-a făcut Băsescu băiatului pe care nu l-a lovit nici cu pumnul, nici în plex.

Domnul Turcescu n-a citit literatură românească pentru copii când era mic. N-a citit nici „Capra cu trei iezi”, nici „Căţeluş cu părul creţ”, ca să-şi dea seama că românii prin tradiţie n-au încredere în jurăminte. Cumătrul caprei se jura pe părul lui că n-o să-i sperie pe iezişori, iar căţeluşul din poezie se jura că nu fură, dar era prins în plin fapt (şi fura nu doar oul, ca Zdreanţă, ci oul + sursa lui). Constat că imaginarul românesc n-are loc pentru legende cu politicieni ca Washington, care (copil fiind) ciopârţeşte cireşul, dar în final are puterea să recunoască fapta, oricât de grele ar fi consecinţele.

Jurământul smuls de Turcescu este o dublă nerozie: odată fiindcă a înjosit noţiunea de jurământ practicat în faţa instanţelor statului. Şi odată fiindcă a fost contrar prescripţiilor Mântuitorului. Era nevoie de prezenţa ateului Florin Iaru (autodeclarat astfel la Realitatea) ca să aflăm că Scripturile interzic jurământul. (Ştia Iaru ce ştia, dar nu ştia să lămurească ce ştia).

Îl las în continuare pe Dietrich Bonhoeffer să comenteze porunca Mântuitorului de a nu jura. Textul care urmează este un fragment din Costul uceniciei, carte pe care am tot anunţat-o pe blog şi care este în curs de apariţie la Editura Peregrinul (un imprint Logos).

***

Ce este, de fapt, jurământul? Este invocarea publică a lui Dumnezeu, ca martor pentru afirmaţia mea despre lucrurile trecute, prezente sau viitoare. Dumnezeul atotştiutor este rugat să răzbune neadevărul. Cum poate Isus să numească acest jurământ păcat, ba chiar să spună că vine de la cel rău (ἐκ τοῦ πονηροῦ, ek tou ponērou), că este „satanic”? Poate, deoarece pentru El este importantă sinceritatea absolută.

Jurământul este dovada existenţei minciunii în lume. Dacă omul n-ar minţi, jurământul n-ar mai fi necesar. Astfel, jurământul este o barieră în calea minciunii. Pe de altă parte, jurământul o şi susţine, fiindcă, acolo unde acesta pretinde sinceritate absolută, i se acordă spaţiu şi minciunii, recunoscându-i-se un anumit drept de a exista. Legea vechi-testamentară respinge minciuna, cu ajutorul jurământului. Isus însă respinge minciuna prin interzicerea jurământului. Şi într-un caz, şi în celălalt, este vorba despre unul şi acelaşi lucru: nimicirea neadevărului din viaţa credincioşilor. Jurământul, pe care Vechiul Testament l-a folosit împotriva minciunii, a fost luat în stăpânire de minciună şi pus în serviciul ei. Cu ajutorul jurământului, minciuna a reuşit să se pună la adăpost şi să-şi câştige dreptul. Prin urmare, ea a trebuit să fie atacată de Isus în locul în care se refugiase, în jurământ. Jurământul trebuia desfiinţat, fiindcă devenise locul de adăpost al minciunii.

Atacul minciunii asupra jurământului poate îmbrăca două forme diferite: fie minciuna se afirmă pe sine prin jurământ (sperjurul), fie se strecoară în însăşi forma jurământului. În acest caz, minciuna foloseşte nu invocarea Dumnezeului celui viu, ci invocarea unei puteri seculare sau divine. Odată ce minciuna a pătruns atât de adânc în jurământ, sinceritatea deplină nu mai poate fi garantată decât prin interzicerea lui.

Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu.” Acest lucru nu înseamnă că ucenicii nu mai sunt responsabili înaintea Dumnezeului atotştiutor de ceea ce spun. Dimpotrivă, tocmai prin faptul că Numele lui Dumnezeu nu este invocat în mod expres, fiecare cuvânt al ucenicului este rostit în prezenţa de netăgăduit a lui Dumnezeu. Ucenicul nu trebuie să întrebuinţeze jurământul, pentru că nu există niciun cuvânt care să nu fie rostit înaintea lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt al său trebuie să fie numai adevăr, în aşa fel încât să nu aibă nevoie de o confirmare prin jurământ. Jurământul aduce bezna îndoielii asupra celor rostite. De aceea este „de la cel rău”. Ucenicul însă trebuie să fie lumină, în toate cuvintele sale.

 

Avem şi o copertă (pentru „Costul uceniciei”).

Avem traducerea, avem paginarea, avem coperta. Urmează indexarea şi tipărirea cărţii. Totuşi, nu ştiu dacă în „luna cadourilor” ne vom putea face cadou „ucenicia” lui Bonhoeffer. Mai jos coperta şi un fragment din Nota editorului.

Această veritabilă Imitatio Christi, izvorâtă din mediul luteran şi adresată creştinului din secolul XX, continuă să fascineze şi să inspire, nu numai prin limpezimea şi forţa ideilor pe care le conţine, ci mai ales datorită faptului că însăşi viaţa lui Dietrich Bonhoeffer s-a identificat radical cu ucenicia, într-una dintre cele mai tenebroase perioade ale istoriei. Încleştarea cu nazismul îl apropie pe Bonhoeffer de un alt mare luteran, Richard Wurmbrand, martor credincios al rezistenţei împotriva celuilalt malheur du siècle, comunismul. Şi unul, şi celălalt au cunoscut „harul care costă scump”, iar prin el, glasul lor a răsunat mult dincolo de graniţele propriei lor confesiuni.

 

Who am I?

Anunţam în postarea anterioară că voi publica şi versiunea în limba engleză a poeziei Wer bin ich.

Who Am I?
by Dietrich Bonhoeffer

Who am I? They often tell me
I stepped from my cell’s confinement
Calmly, cheerfully, firmly,
Like a squire from his country-house.

Who am I? They often tell me
I used to speak to my warders
Freely and friendly and clearly,
As though it were mine to command.

Versurile „figurează” în filmul Bonhoeffer: Agent of Grace (2000).

Who am I? They also tell me
I bore the days of misfortune
Equally, smilingly, proudly,
Like one accustomed to win.

Am I then really all that which other men tell of?
Or am I only what I myself know of myself?
Restless and longing and sick, like a bird in a cage,
Struggling for breath, as though hands were compressing my throat,
Yearning for colors, for flowers, for the voices of birds,
Thirsting for words of kindness, for neighborliness,
Tossing in expectation of great events,
Powerlessly trembling for friends at an infinite distance,
Weary and empty at praying, at thinking, at making,
Faint, and ready to say farewell to it all?

Câteva fragmente sunt recitate (cu un fermecător accent german) şi de actorul Klaus Maria Brandauer în documentarul Bonhoeffer. Pastor. Pacifist. Nazi Resister. Recitarea începe la minutul 2:16 din clipul de mai sus.

Who am I? This or the other?
Am I one person today and tomorrow another?
Am I both at once? A hypocrite before others,
And before myself a contemptibly woebegone weakling?
Or is something within me still like a beaten army,
Fleeing in disorder from victory already achieved?
Who am I? They mock me, these lonely questions of mine.
Whoever I am, Thou knowest, O God, I am Thine!

 

Cine sunt? Wer bin ich?

Una dintre cele mai tulburătoare poezii pe care le-am citit şi auzit vreodată este Wer bin ich, de D. Bonhoeffer, scrisă în Tegel, temniţa unde a stat optsprezece luni. Am încercat o traducere (şi adaptare) după originalul german, cu un ochi la traducerea engleză. Nu este grand poetry, dar asta nu înseamnă că nu poate să emoţioneze profund, mai ales că vine de la un om atât de ancorat în realitate, dar şi în Dumnezeu.

P.S. Într-o viitoare postare voi include traducerea englezească  a lui J. B. Leishman şi un clip audio cu fragmente din poezie recitate.

Cine sunt?

Cine sunt? Mi se spune adesea
Că am păşit din celulă
Calm şi senin, cu pas ferm
Ca un stăpân din castelul său.

Cine sunt? Mi se spune adesea
Că vorbeam cu paznicii
Liber, prietenos, lămurit,
Ca şi când aş fi putut porunci.

Cine sunt? Mi se spune, de-asemeni,
Că am înfruntat acea zi nefastă
Netulburat, zâmbitor, mândru,
Ca unul obişnuit să învingă.

Sunt cu adevărat ce se spune despre mine că sunt?
Sau sunt numai ce eu cunosc despre mine?
Fără tihnă, plin de doruri, lânced, ca o pasăre în colivie,
Suflând greu, ca-n strânsoarea unor mâini nemiloase
Flămând de culori, de flori şi de triluri
Însetat de cuvinte blajine, de prezenţă umană
Spumegând de mânie faţă de samavolnicii şi ocări meschine
Frământat de aşteptarea unor lucruri măreţe
Neputincios, plin de griji pentru prieteni din depărtări nesfârşite
Istovit şi pustiu în rugăciune, în gânduri, în faptă,
Stins şi gata să-mi iau rămas-bun de la toate?

Cine sunt? Acesta ori celălalt?
Sunt astăzi cineva şi mâine un altul?
Sunt ambii deodată? Un prefăcut faţă de semeni
Şi faţă de mine un laş plin de vaiete şi bun de dispreţ?
Sau a mai rămas încă în mine ceva asemănător unei oşti zdrobite,
Care fuge răvăşită de pe câmpul unei biruinţe deja câştigate?

Cine sunt? Întrebări singuratice îşi râd crud de mine.
Cine sunt, Tu mă ştii, Doamne, sunt al Tău!

Wer bin ich?

Wer bin ich? Sie sagen mir oft,
ich träte aus meiner Zelle
gelassen und heiter und fest
wie ein Gutsherr aus seinem Schloß.

Wer bin ich? Sie sagen mir oft,
ich spräche mit meinen Bewachern
frei und freundlich und klar,
als hätte ich zu gebieten.

Wer bin ich? Sie sagen mir auch,
ich trüge die Tage des Unglücks
gleichmütig, lächelnd und stolz,
wie einer, der Siegen gewohnt ist.

Bin ich das wirklich, was andere von mir sagen?
Oder bin ich nur das, was ich selbst von mir weiß?
Unruhig, sehnsüchtig, krank, wie ein Vogel im Käfig,
ringend nach Lebensatem, als würgte mir einer die Kehle,
hungernd nach Farben, nach Blumen, nach Vogelstimmen,
dürstend nach guten Worten, nach menschlicher Nähe,
zitternd vor Zorn über Willkür und kleinlichste Kränkung,
umgetrieben vom Warten auf große Dinge,
ohnmächtig bangend um Freunde in endloser Ferne,
müde und zu leer zum Beten, zum Denken, zum Schaffen,
matt und bereit, von allem Abschied zu nehmen?

Wer bin ich? Der oder jener?
Bin ich denn heute dieser und morgen ein anderer?
Bin ich beides zugleich? Vor Menschen ein Heuchler
und vor mir selbst ein verächtlich wehleidiger Schwächling?
Oder gleicht, was in mir noch ist, dem geschlagenen Heer,
das in Unordnung weicht vor schon gewonnenem Sieg?

Wer bin ich? Einsames Fragen treibt mit mir Spott.
Wer ich auch bin, Du kennst mich, Dein bin ich, o Gott!

Gedicht aus: Widerstand und Ergebung von Dietrich Bonhoeffer
Broschiert – 234 Seiten – Gütersloher Verlagshaus 2002

 

„Costul uceniciei”, mai aproape de publicare

Cred că am mai făcut cândva referire la primele mele întâlniri cu Bonhoeffer via Erickson. Pe atunci eram student. Mi se poate deci ierta incapacitatea de a-l fi suspectat pe teologul american că „face silnicie” textelor bonhoefferiene. (Ca să fim totuşi drepţi, „doing violece” se poate atât la americani, cât şi la nemţii, cu jemandem Gewalt antun). 🙂

Cu vremea, am ajuns să descopăr că mai toată lumea ştie despre Bonhoeffer aproximativ un singur lucru: „religionless Christianity”, după cum mai toată lumea ştie despre Calvin aproximativ două lucruri: „predestinare” şi „Servetus”.

[Apropo, se oferă cineva să compileze un „Mic dicţionar al stereotipurilor în teologie”?]

Cum-necum, am ajuns să-mi cumpăr The Cost of Discipleship. Şi, vorba lui Lewis, I did not know what I was letting myself in for. Un tânăr care doreşte să rămână un „ericksonian” înveterat se cuvine să-şi selecteze cu mare grijă lecturile.

Ce a mai urmat e o mică istorie pe care am să o recapitulez cu altă ocazie (într-o „cronică” a Costului uceniciei). Cert este că la aproape 3 ani de când Amazonul m-a fericit cu această carte, ea a ajuns să fie tradusă (din germană, Nachfolge) şi în româneşte.

De curând am isprăvit editarea manuscrisului, ceea ce înseamnă că în câteva luni Costul uceniciei ar putea ieşi de sub tipar. Voi reveni cu amănunte atunci când lucrurile vor intra în linie dreaptă, fiindcă „totul la timp şi la vreme”.

 

Bonhoeffer despre „judecată”

Dietrich Bonhoeffer are nişte pagini excelente despre interdicţia „Nu judecaţi”, rostită de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Redau aici un fragment dintr-o carte tradusă integral, dar editată deocamdată în proporţie de 2/3.

Judecata mă face orb, în vreme ce dragostea îmi deschide ochii. Când judec sunt orb faţă de propriul meu rău şi faţă de harul de care şi celălalt are parte. Însă în iubirea lui Hristos, ucenicul este conştient de orice vinovăţie şi orice păcat imaginabil, fiindcă este conştient de suferinţa lui Isus Hristos; totodată, iubirea îl recunoaşte pe celălalt ca pe unul iertat la cruce. Iubirea îl vede pe celălalt sub cruce şi aceasta o face cu adevărat să aibă ochii deschişi. Dacă prin judecată aş fi interesat să nimicesc cu adevărat răul, l-aş căuta acolo unde mă ameninţă de fapt, în mine însumi. Dar când caut răul la celălalt, devine evident că printr-o astfel de judecată îmi caut propriul meu drept, că doresc să evit pedeapsa pentru propriul meu rău judecându-l pe celălalt. În consecinţă, premisa oricărei judecăţi este o autoamăgire nespus de periculoasă, anume că mie Cuvântul lui Dumnezeu mi se aplică altfel decât aproapelui meu. Pretind un drept special prin faptul că spun: mie mi se cuvine iertarea, iar celuilalt i se cuvine osânda judecăţii. Dar fiindcă Isus nu le dă ucenicilor vreun drept pe care să-l aplice altora, fiindcă nu primesc altceva decât părtăşia cu El, ucenicilor nu le este îngăduit să judece, căci astfel şi-ar aroga un drept fals asupra aproapelui.

 

Bonhoeffer despre post

Anul trecut, cam pe vremea asta, asistam cu surprindere la uimirea căreia îi dădea glas un pr. prof. ortodox în faţa descoperirii că penticostalii practică uneori postul negru ca exerciţiu spiritual. Nu ştiu de ce, i se părea cumva că penticostalismul ar fi incompatibil cu disciplinarea firii pământeşti sau cu nevoinţa spirituală.

Pornind de la acest „pretext”, îmi permit să vă surprind mai jos cu un fragment dintr-un teolog luteran. E drept, s-ar putea că Luther să fi fost niţel durduliu în ceasul morţii, dar mă îndoiesc că în luteranism e valabilă pastişa „Părinţii s-au ghiftuit bine, iar copiilor le-a crescut burta”. Bonhoeffer, cel puţin, pledează în mod serios pentru post (sau alte exerciţii spirituale).

Isus consideră de la sine înţeles că ucenicii practică postul ca exerciţiu religios. Disciplina strictă a abstinenţei face parte din viaţa ucenicilor. Astfel de exerciţii au un singur scop, de a-l face pe om mai pregătit şi mai bucuros în drumul poruncit şi în lucrarea încredinţată. Voinţa egoistă şi dezinteresată, care nu vrea să se implice în slujire, este disciplinată; firea pământească este smerită şi pedepsită. Practicarea abstinenţei face simţită în mod limpede separarea vieţii mele creştine de lume. O viaţă lipsită în totalitate de exerciţiu ascetic, care se lasă pradă dorinţelor firii pământeşti, în măsura în care acestea sunt „permise” de iustitia civilis, cu greu se va pregăti pentru slujirea lui Hristos. Firea ghiftuită nu găseşte plăcere în rugăciune şi este nepotrivită pentru slujirea caracterizată de renunţare.

 

Bonhoeffer despre cruce

Este straniu procesul prin care în limba română termenul „cruce” a ajuns văduvit de conotaţiile sale creştine şi secularizat. De pildă, despre un bărbat căruia soţia îi face viaţa amară spunem că „are cruce grea cu nevastă-sa.” (Poate mai des e invers, dar nu asta e important aici.)

Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul termenului „calvar”. „Aşteptarea la rând două ore a fost un calvar”, ne plângem uneori, pierzând din vedere în mod neglijent (şi vinovat) că termenul „calvar” vine de la latinescul Calvaria („căpăţână, craniu”) şi traduce aramaicul Golgotha. Pentru noi, două ore la rând sunt un „calvar”. Pentru Mântuitorul, „calvarul” a însemnat mai mult decât trei ceasuri de chin pe cruce, în arşiţa nemiloasă a amiezii.

Poate că n-ar strica să ne readucem aminte, via Bonhoeffer, cam ce înseamnă crucea. De remarcat că reflecţiile unui luteran (care viza un creştinism suprapus cu „fiinţa naţională” germană) se potrivesc foarte bine şi în contextul nostru ortodox-răsăritean, în care toţi sunt creştini. (Sublinierile îmi aparţin.)

Crucea nu înseamnă necaz şi soartă anevoioasă, ci este suferinţa care se naşte din ataşarea exclusivă de Isus Hristos. Nu înseamnă suferinţă întâmplătoare, ci suferinţă necesară. Nu este suferinţa asociată cu existenţa naturală, ci suferinţa asociată cu statutul de creştin. Crucea nu înseamnă suferinţă în sine, ci suferinţă însoţită de respingere; iar aceasta în sensul strict al termenului – respingere din pricina lui Hristos, nu din pricina vreunei alte purtări sau mărturisiri.

Acel creştinism care n-a mai luat în serios ucenicia, care a făcut din Evanghelie doar o mângâiere ieftină a credinţei şi care, în plus, n-a mai făcut distincţie între existenţa naturală şi cea creştină a ajuns să înţeleagă prin cruce necazul de zi cu zi, nevoia şi teama specifice vieţii noastre naturale. S-a pierdut astfel din vedere faptul următor: crucea înseamnă totodată a fi tăgăduit, crucea include ocara suferinţei.

Caracteristica esenţială a suferinţelor crucii – a fi izgonit, dispreţuit şi părăsit de oameni, ca în lamentaţia necontenită a psalmistului – nu mai poate fi înţeleasă de un creştinism care nu ştie să deosebească între existenţa de cetăţean obişnuit şi existenţa creştină. Crucea înseamnă a suferi împreună cu Hristos, a îndura suferinţele Lui.