Gheorghe Modoran, despre colaborarea cu Securitatea în comunism

Interesele mele „multilateral dezvoltate” m-au condus recent la un articol excelent despre cultele (neo)protestante în comunism.

Autorul articolului este Gheorghe Modoran, lector universitar la Institutul Adventist de la Cernica şi cercetător care a petrecut mulţi ani în arhivele CNSAS.

Redau mai jos doar un fragment (dar ce fragment!)  din concluzia studiului său intitulat  „Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului comunist: 1945-1965”. Cei interesaţi îl pot citi în Romanian Political Science Review, vol. VII, no. 3, 2007.

Citatul mi-a atras atenţia fiindcă mi-a confirmat intuiţiile şi bănuielile pe care am început să le am de îndată ce m-am acreditat ca cercetător la CNSAS.

 

Numai moartea i-a întrerupt colaborarea cu Securitatea

Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.

Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?

Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.

Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.

(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).

Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?

N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.

Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.

Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.

Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.

Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.

Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!

X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.

 

Afacerea „Evanghelistul”, subiect de film documentar la TVR

Mi-a ajuns la urechi vestea că TVR a început să cerceteze subiectul „Evanghelistul”, pentru a face un film documentar. Producătorii vizitează bisericile în care a predicat Billy Graham şi iau interviuri.

Probabil vor lua interviuri şi personajelor-cheie care au participat la organizarea acestei vizite, oamenilor din diferite culte care într-un fel sau altul au avut un aport.

Nu am deocamdată informaţii despre data difuzării acestui documentar. Dacă alte persoane vor afla detalii, le rog să lase un comentariu pe blogul meu.

Fiindcă un prieten din America mi-a trimis recent o scanare după un diapozitiv făcut cu ocazia vizitei lui Billy Graham la Vorona, îl inserez mai jos.

P.S. W., mulţumesc pentru fişierul trimis. Dacă mai ai şi altele, spune-ne, ca să-i anunţăm pe cei de la TVR. 🙂

 

Disperarea crocodiliană a domnului Ioan Ceuță…

Disclaimer: acest text este un pamflet. Nu-mi cer scuze pentru severitatea adoptată faţă de comunicatul emis recent de Ioan Ceuţă.

Apropiatul Congres al Cultului Penticostal (19 nov) l-a făcut pe Ioan Ceuţă să intre într-o fierbere fără precedent. Disperarea care l-a cuprins a îmbrăcat forma unui nou comunicat intitulat „Epistola lui Mardoheu”, un text toxic care se încheie cu o poezie cinic-obscenă prin modul în care perverteşte înţelesul cuvintelor mari ca „luptă”, „adevăr”, „istorie” etc.

Nu m-aş fi obosit să scriu o postare-răspuns acestui comunicat, dacă n-aş fi fost frapat de stranietatea lui; răzbat uneori din text schelălăieli de şacal disperat şi alteori chicoteli de hienă hămesită, sătulă să tot aştepte să-i vină rândul la împărţirea prăzii.

Nu trebuie să reproşăm poeziei sforăitor-crocodiliene de la final lipsa oricăror calităţilor artistice. Cusurul principal al poeziei este indecenţa ei, care face pandant perfect cu lipsa de legitimitate morală a „păunescului” care a compus-o.

De altfel, contradicţia în care se găseşte Ioan Ceuţă este flagrantă: pretenţia lui că acum nu mai poate scoate capul în lume din cauza ruşinii pe care i-a adus-o cartea este contrazisă de faptul că toate cele şapte capete ale sale se iţesc neruşinat din comunicatul pe care cu cinism îl postează pe site-ul Asociaţiei AOG România. Dacă domnul Ceuţă resimţea un procent din ruşinea pe care pretinde că o simte, nu ne mai trimitea comunicatele pe care le-a emis în ultima vreme.

Imaginea, dragi tovarăşi, imaginea!

Deşi porneşte de la un pretext biblic, comunicatul lui Ioan Ceuţă nu are nimic care să amintească de imperativele Scripturii. Tema care apare obsesiv în comunicatul domniei sale este imaginea penticostalilor în exterior (cu precizarea că Ioan Ceuţă nu mai este de multă vreme membru al Cultului Penticostal). Toată adâncimea teologică a doctoratelor obţinute de Ioan Ceuţă se reduce la milimetrul de spoială pe care dânsul doreşte să o menţină intactă cu orice preţ peste o realitate care nu mai acceptă să fie fardată.

Lecţia pe care o desprindem din viaţa lui Michael Jackson, pomenit de Ioan Ceuţă în comunicatul său, este tocmai aceasta: vine o vreme când nicio operaţie estetică nu mai poate fi de ajutor celor preocupaţi exclusiv de aparenţe şi de propria lor imagine. Analog, încercările lui Ioan Ceuţă de a cosmetiza realitatea istorică sunt de fapt desfigurări hidoase ale ei. Pocăinţa de care vorbeşte în mod cinic Ioan Ceuţă pare contaminată de atitudinea regelui Saul care în aceeaşi frază îşi clamează „pocăinţa” şi grija pentru propria imagine: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrînilor poporului meu, şi în faţa lui Israel”.

Domnul Ceuţă a lucrat cândva ca miner şi ştie foarte bine că realitatea în care ne mişcăm nu se reduce la scoarţă, la ceea ce se vede. De când însă a ieşit din galeriile de cârtiţă în care şi-a desfăşurat activitatea (sub un regim care i-a priit foarte bine), pretinde că singura realitate care contează este suprafaţa, ceea ceea ce se vede, superficialul.

Nu e mult de când Ioan Ceuţă declara emfatic că „CNSAS-ul este al trecutului iar pe mine mă interesează viitorul şi dezvoltarea unor lucrări de impact.” Probabil afirmaţia ar trebui clasificată la categoria „bomboane pentru proşti” (expresia îi aparţine), fiindcă în fapt autorul ei a devenit extrem de interesat de CNSAS şi de trecut, drept care s-a acreditat în regim de urgenţă ca cercetător şi a început scormoneala prin dosare. Nu ca să mai adauge încă un titlu la o listă de cărţi cu valoare nulă, ci pentru a avea muniţie proaspătă în „lucrarea de impact” pe care o pregăteşte.

(Impact cu ce? Cu solul?)

Cinism cât încape. Şi încape…

Ioan Ceuţă scrie: „Mişcarea Penticostală a fost lucrare Duhului Sfânt, nu am avut teologi de marcă, ci doar persoane sincere care au primit făgăduinţa de la Rusalii şi au dus mesajul în toate zonele tării.”

Sunt de-acord cu el. N-am avut oameni şcoliţi şi titraţi. Nu asta e problema. Ci faptul că unii încearcă să devină teologi de marcă zidind pe temelia găunoasă a plagiatului şi a imposturii. Ioan Ceuţă, apărătorul mulţimii oamenilor neşcoliţi, a nutrit el însuşi „pohtă” de mărire teologhicească, aspirând să devină profesor şi teolog de marcă. Mostra de cinism de mai sus exemplifică perfect situaţia tipică din comunism: „Poporul se plimbă în maşini de lux prin reprezentanţi”. Când le cânţi oamenilor în strună, dându-te drept „sărac şi cinstit”, dar încerci să parvii teologic şi profesional zidind pe temelia plagiatului ce se cheamă că eşti?

P.S. Există multe lucruri din acest comunicat care trebuie disecate. În funcţie de timpul pe care îl am la dispoziţie voi reveni.

Update 5 dec. 2010. Dedic acest frumos clip dlui Ceuţă, că tot veni vorba de săpat galerii subterane şi hiene. 🙂

 

Atacat de „terorişti”, Ioan Ceuţă îl dă în judecată pe pastorul Vasilică Croitor

Unde dai şi cine crapă

România post-comunistă a ajuns să trăiască şi această clipă: preşedintele unei organizaţii religioase ameninţă pe autorul unei cărţi de istorie cu un proces în tribunal. Preşedintele este Ioan Ceuţă, organizaţia se numeşte „Adunările lui Dumnezeu”, iar autorul chemat în justiţie este Vasilică Croitor. Citez dintr-o scrisoare a pastorul Ioan Ceuţă, primită astăzi:

Bazat pe cuvântul din Proverbe 26:5 „Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept”, noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc. Dacă în această săptămână, consiliul bisericesc nu-și va prezenta un punct de vedere clar, legat de evenimentele care se petrec și despre care unii dintre ei au cunoștință de cel puțin 4 ani, dacă își vor menține frica de a nu obține voturi la Congres și din aceste motive ezită să-și spună punctul de vedere, atunci nota de plată îi va însoți toată viața.

Bazându-mă şi eu pe acelaşi verset din Proverbe, public mai jos nişte comentarii.

Comuniştii, care s-au temut de Cuvânt, de Scriptură şi de literatură religioasă în general, au fost îndreptăţiţi în temerile lor. Cuvântul scris este o armă extrem de puternică. Asta au ştiut foarte bine politrucii regimului comunist, care au încercat sistematic eradicarea literaturii religioase, confiscând broşurile şi Bibliile descoperite în bagajele celor care vizitau România. Nu numai textele religioase care intrau în România erau considerate un pericol. Şi scrisorile care ieşeau din ţară erau monitorizate cu mare grijă.

Cartea Răscumpărarea memoriei vine să întărească această aserţiune. Ceea ce pentru alţii este o asumare onestă a unei istorii complicate este considerat de Ioan Ceuţă un „atac terorist”. Citez din aceeaşi scrisoare publică:

În urma atacului terorist lansat, mișcarea penticostală română – din țară și străinătate – a fost lovită din interior. Nici un cult, organizație, până în prezent nu a fost murdărit ca mișcarea penticostală română. […] Nu voi putea înțelege vreodată lipsa de demnitate și lipsa puterii de a te opune forțelor demonice care s-au ridicat în ultimul timp în mișcarea penticostală.

Găsesc foarte straniu modul în care Ioan Ceuţă a reinterpretat scopul cărţii şi semnificaţia verbului „a murdări” (că de sintagme mai tari precum „forţe demonice” nu mă leg). Dacă mă întâlnesc cu cineva şi acesta îmi spune: „Prietene, te-ai murdărit pe haină”, iar afirmaţia este adevărată, ar fi infantil să-i spun: „Tu m-ai murdărit”. Amnezia pe care ne-o propune Ioan Ceuţă este în contradicţie flagrantă cu ceea ce decurge din următorul paragraf al scrisorii sale:

Fiecare pastor penticostal, în perioada comunistă, era chemat permanent la inspectorul de culte sau la organele de securitate care răspundeau de culte pentru a da socoteală de activitatea noastră, a bisericii și a credincioșilor. Generația tânără nu poate înțelege condițiile grele în care noi am slujit.

Sunt pefect de-acord cu cele scrise mai sus. Numai că din această recunoaştere decurg nişte consecinţe. Eu, ca membru al generaţiei tinere, nu înţeleg condiţiile grele în care au slujit Ioan Ceuţă şi cei colegii lui de generaţie. Din lecturile mele de istorie ştiu că regimul comunist a încercat distrugerea Bisericii prin cele mai insidioase metode. Şi atunci mă întreb: în ce fel reconcilia Ioan Ceuţă vocaţia lui pastorală (şi ascultarea faţă de Hristos) cu presiunile făcute permanent de inspectorul de culte şi organele de securitate? N-a existat niciun conflict între Hristos şi inspectorul de Culte? Numai un naiv îşi poate imagina că Hristos şi inspectorul de Culte erau tovarăşi pe acelaşi câmp de misiune. Cu alte cuvinte, cum a împăcat autorul scrisorii jugul lui Hristos şi supunerea faţă de autorităţile temporale? Conflictul a fost inevitabil. Ca tânăr care n-a prins acele vremuri, mă întreb: cum a fost rezolvat acest conflict? Vreau să aflu, ca să înţeleg, fiindcă tocmai de ignoranţă ne acuză Ioan Ceuţă. Şi de ignoranţă vrem să ne vindecăm tocmai cu ajutorul istoriei scrise.

Ioan Ceuţă mai scrie: „Întotdeauna am spus lucrurilor pe nume și nu am fost niciodată duplicitar”. Ei bine, generaţia mea are nevoie de asemenea modele precum cele declamate de domnul Ceuţă. Adică oameni care să spună lucrurilor pe nume, fără a fi niciodată duplicitari.

În finalul scrisorii, autorul face următoarele afirmaţii care au nevoie de nişte tâlcuiri:

În CNSAS există o scurgere de informații, se practică filajul și se dau informații confidențiale.

CNSAS este o instituţie a statului. Orice informaţii privind cazurile discutate de Colegiul Instituţiei pot fi obţinute din stenogramele şedinţelor. Purtătorul de cuvânt al instituţiei are obligaţia de a oferi informaţii de interes public. De asemenea, CNSAS este dotată cu camere de supraveghere vizibile şi fiecare persoană care intră în clădire este trecută într-un registru public.

 

Ioan Ceuţă, în dezacord cu sine însuşi? (3)

Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)

 

Convenţia de la Atlanta face istorie

Semnalez şi eu înregistrarea video cu momentul în care pastorii din consiliul de organizare al Convenţiei de la Atlanta semnează Declaraţia de necolaborare cu Securitatea comunistă.

Semnalul este încurajator şi surprinde foarte bine ceea ce se aşteaptă nu doar de la Biserica Penticostală din România, ci şi de la celelalte Biserici creştine.

După 20 de ani, e timpul ieşirii din letargie, indiferenţă şi ignoranţă.

 

Cronică de film. Revoluţia ca o farsă (I)

Speram să pot scrie ceva mai duhovnicesc în această perioadă (o meditaţie de Crăciun), dar vizionarea unor segmente din transmisia TVR a Revoluţiei din ’89 mi-a spulberat proiectul. O parte din transmisia la care mă refer a fost postată pe www.archive.org şi poate fi descărcată în mai multe formate (Daniel F., muţumesc pentru link!)

Mai întâi, un disclaimer: ce voi scrie aici se referă strict la modul în care  consider că a fost „construită” mediatic Revoluţia. Departe de mine gândul de a impieta cu reflecţiile mele asupra onestităţii şi curajului celor care au protestat în stradă la vremea respectivă. Văzută din stradă, Revoluţia are o latură eroico-tragică, reprezentată de cele circa o mie de victime pentru a cărora moarte încă nu s-au găsit vinovaţii. Văzută de la televizor, după douăzeci de ani, Revoluţia îmi apare ca o piesă pusă în secenă de un regizor incompetent (care nu  prea ştie să dea „intrările” şi „ieşirile”) şi jucată de amatori (care nu şi-au exersat replicile cum trebuie). Percepţia e desigur subiectivă, dar are la bază următoarea analiză.

Impresie de ansamblu. De la primele minute ale înregistării (de circa 4 ore şi jumătate) se insinuează gândul că ceea ce se transmite este o farsă prost jucată. Prin faţa camerei se perindă diverse personaje care declamă apeluri către popor pe un ton exaltat. Vorbitorii sunt întrerupţi de colegi, primesc completări, indicaţii, bileţele, ca la prima repetiţie (fără costume) a unei piese puse în scenă de nişte liceeni. Din când în când se aplaudă, se ovaţionează („trăiască”) şi se flutură tricolorul (găurit, desigur).

Scenografie. Vorbitorii care apar în faţa camerei (de regulă într-un grup eterogen şi surescitat) fac apel la ordine, dar studioul TVR este un contraexemplu grăitor în acest sens. Caracterul pestriţ al mulţimii (academicieni, scriitori, actori, poeţi, ziarişti, petrolişti, medici, militari, miliţieni, securişti, preoţi) este menit să sugereze că revoluţia emană de la popor şi că îşi găseşte reprezentare în toate cateogriile lui sociale şi profesionale. Când George Marinescu dă citire ştirilor (adresate poporului, desigur) cei din studio nu par prea interesaţi de ele şi trebuie să fie mereu atenţionaţi cu „Linişte! Linişte vă rog! Faceţi linişte. Şşşt!”.

Limbaj. Nu ştiu dacă cineva a făcut până acum o analiză de conţinut a discursurilor rostite la TVR în zilele revoluţiei. Ceea ce spun unii vorbitori îşi creează pur şi simplu vertij. Mie unuia îmi este cât se poate de limpede că pe făuritorii revoluţiei televizate vechile mentalităţi comuniste şi vechiul limbaj îi trădează la tot pasul. Toţi vorbesc cu „tovarăşul” şi impresia pe care se străduiesc din răsputeri să o creeze este că răul comunismului în România a început odată cu Ceauşescu. Nimeni nu vrea să condamne comunismul în ansamblu, de la începuturile lui în România. De luat aminte mai ales la modul în care vorbesc Silviu Brucan, Ion Iliescu şi A. Bârlădeanu!

Silviu Brucan. „Este timpul să analizăm ce s-a întâmplat în ultimii 20 şi ceva de ani”. Aceasta este fereastra temporală la care se opreşte Brucan, care face dovada unei surprinzătoare miopii istorice. Nu vrea să meargă mai departe, până la rădăcinile răului pe care îl supune acum judecăţii noastre. Nu vrea să plece de la anii duri ai stalinismului, să treacă prin gulagul românesc, pe la Canal şi prin anii grei de temniţă înduraţi de elita politică, religioasă, intelectuală etc. până la venirea lui Ceauşescu. Din acest punct de vedere, memoria istorică a dlui Silviu Brucan este cam scurtă. Dacă ar fi pomenit de comunismul anilor 40 şi 50, ar fi trebuit să vorbească şi despre contribuţia lui la aducerea acestui blestem pe capul românilor (Silviu Brucan a fost unul dintre propagandiştii de frunte ai regimului, prin ziarul Scînteia, „de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru. Soţia sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului” (Vezi Wikipedia).

Boborul. Brucan vorbea de „alegeri libere pe care le va hotărî poporul nostru.” Era, cred, prima referire la „popor” ca metodă de legitimare practicată de noua putere. În următoarele luări de cuvânt (indiferent ale cui), „poporul” va reveni obsesiv, până la saturaţie; Revoluţia este o „mare cucerire a poporului” (spunea Teodor Brateş, aflat în fruntea revoluţionarilor de la TVR); drept urmare, în numele acestei inefabile noţiuni se va face şi desface totul în această Revoluţie de sânge şi mucava. Bogaţia este „a noastră şi numai a noastră”, spune cu naivă mărinimie un petrolist din Prahova, care face apel la protejarea sondelor de petrol. După privatizările foarte profitabile pentru unii magnaţi de astăzi, remarca petrolistului apare ca o mare ironie. În tot cauzul, Revoluţia atât în ansamblu, cât şi în detalii, este o victorie a poporului. Poate vi se pare implauzibil, dar până şi prinderea soţilor Ceauşescu este anunţată ca „victorie a poporului”.

Ion Iliescu. În intervenţia sa televizată de la început, Ion Iliescu are nişte remarci pe care, în lipsa unui calificativ suficient de puternic, le-aş numi stupefiante. Potrivit sus-numitului, Ceauşescu şi clica lui „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific… au întinat numai numele partidului comunist român; au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Iliescu pare el însuşi descumpănit când îşi dă seama ce enormităţi spune. Da, aţi înţeles bine: comunismul este o idee bună, nobilă, pentru care merită să mori! Atâta doar că el a fost aplicat greşit, de nişte netrebnici. Corolarul acestei afirmaţii este că putem încerca încă o dată (ştiinţific, de această dată!) să facem comunismul o realitate. Comunismul din lumea ideilor nu are nimic de-a face cu comunismul lui Ceauşescu, prin urmare, pentru tovarăşul Iliescu idealul comunist îşi păstrează întreaga lui forţă. Prin această mostră de discurs Ion Iliescu şi-a dat arama pe faţă. Dacă milioanele de români ar fi fost în stare să-l „audă” realmente pe Iliescu în momentul respectiv (nu doar să-l vadă), istoria post-decembristă a României ar fi fost alta. Dar românii au preferat să-l vadă, nu să-l audă. Precum bobocii de gâscă ai lui Lorenz (sau precum puii de dinozauri ai lui Sid, în Ice Age 3), l-au considerat aproape instinctiv pe Iliescu un soi de mămică (tătuc?) a(l) lor, de care n-au mai vrut să se despartă, motiv pentru care i-au dat circa trei mandate (ultimul, în urma unei competiţii cu Vadim Tudor!).

Ion Iliescu înfierează întinarea de către Ceauşescu a numelui PCR şi a memoriei martirilor căzuţi pentru cauza socialismului în România!

Securitatea. Teodor Brateş anunţă la un moment dat că la Sibiu armata a rămas fără muniţie, iar Securitatea continuă să atace trupele militare. Da, armata, cea mai de încredere instituţie a statului, a rămas fără muniţie! De ce vi se pare suspect? Nu vi s-a întâmplat niciodată să rămâneţi fără mărunţiş în portofel şi să descoperiţi asta abia când aveţi cel mai mare nevoie de el?

Miliţia. Un domn de la Inspectoratul General al Miliţiei a ajuns la televiziune cu epoleţii smulşi „de mâinile oamenilor setoşi de libertate”. O tiradă splendidă, încheiată cu „miliţia este alături de popor”. Bravo! Aplauze. Urale. Cine este cu poporul, fie şi numai declarativ, merită toată stima. Miliţianul continuă: „Miliţia respectă poporul! Miliţia apără poporul!” Cum a apărat Miliţia poporul în dec. 1989 rămâne de cercetat în următoarele decenii.

Armata. Intră în scenă (după Miliţie) Armata, în persoana „tovarăşului general Guşă”. Da, chiar aşa este apelat: „tovarăşul”, de către Teodor Brateş, care nu sesizează vreo incompatibilitate între postura de crainic al revoluţiei şi cea de sclav (prin obişnuinţă) al limbajului dintr-o epocă pe care se străduieşte acum să o îngroape „live”. Dar „Linişte! Daţi-vă la o parte”, vorbeşte tov. general Guşă. De la tov. general află că „armata apără (ce altceva?) ţara şi poporul!” Şi totuşi, ordinul generalului Guşă este ca armata să se retragă în cazărmi (poziţie strategică de pe care probabil va apăra mai eficient ţara şi poporul!). Atenţie, la Timişoara „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi!” Aha, iată un detaliu foarte interesant! De două zile?! Iată un brav erou al luptei revoluţionare. Ce nu menţionează generalul Guşă este rolul său în reprimarea mişcării de la Timişoara în zilele de 17-19 decembrie.

(Va urma)

 

Istoria comunismului românesc

Dorin Dobrincu anunţă lansarea cărţii Istoria comunismului din România. Documente din perioada Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Volumul îi are ca editori pe istoricii Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu (directorul Arhivelor Naţionale) şi Armand Goşu.

Că tot vorbim de „comunisme”, găsiţi aici un articol deprimant, despre cum se face că avem…

Aproape 10.000 de oameni executaţi de Securitate şi nici un vinovat băgat după gratii din cauza lacunelor legislative. Acesta este bilanţul trist făcut de istoricul Marius Oprea, şeful Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. (Cotidianul)

Din comunism nu se iese cu una, cu două. Nici măcar cu 10.000.

 

Gustul amar al Crăciunului

Nu se putea ca sărbătoarea Crăciunului să fie numai bucurie şi veselie. Nu se putea să nu descoperim cu această ocazie latura hidoasă a unei lumi care îşi spumegă neliniştile, aruncând din când în când peste marginile hârdăului veninul nelegiuirii şi al josniciei.

De Crăciun, un fost (sau actual) securist i-a trimis lui Dănuţ Mănăstireanu ameninţări cu moartea. Detalii AICI!

Fac apel la cititorii blogului să se roage pentru Dănuţ Mănăstireanu şi familia lui. Şi izbăveşte-ne de Cel Rău este ultima cerere din Rugăciunea Domnească. Rugaţi-vă în egală măsură pentru sufletul celui care a proferat ameninţările respective. Acţiunea trădează un personaj incapabil să se aplece asupra propriului caracter malefic. Rugaţi-vă pentru trezirea conştiinţei lui, pentru acel mic declic al cugetului care să spargă blocada autoimpusă asupra binelui.

Demonismul începe de acolo de unde răul nu se mai poate recunoaşte pe sine ca rău, de acolo de unde răul proferat perseverează impenitent în propria-i maleficitate. Numai Duhul Sfânt poate străbate platoşele grele ale unei astfel de atitudini a „răului fără regrete”.

Crăciunul nu înseamnă numai venirea copilaşului Isus, bucuria păstorilor şi darurile magilor sosiţi din depărtări. Nu înseamnă doar „slavă în cerurile preaînalte şi pace pe pământ între cei plăcuţi Lui”. Crăciunul aduce în egală măsură tulburarea cetăţii Ierusalim şi a tiranului Irod. Fie că ne place sau nu, Crăciunul aduce zvârcoliri ale răului şi coagulează intrigi ucigaşe. Pe irozii exersaţi o viaţă întreagă în înşelăciune, complot şi represiune, Crăciunul îi reconfirmă în propria lor ticăloşie

Promisiune păcii nu este pentru toţi oamenii, ci numai pentru aceia care caută să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Isus aduce pace, dar este totodată semnul care stârneşte împotrivire, prezenţa care dezvăluie gândurile ascunse, piatra de încercare a caracterului omenesc.

P.S. Un colind tradiţional de Crăciun (The Holly and the Ivy) surprinde cu o limpezime dureroasă misiunea ambivalentă a lui Hristos, fiindcă vorbeşte despre sânge, spini şi fiere.

The holly bears a berry as red as any blood,

And Mary bore sweet Jesus Christ to do poor sinners good.

Refrain

The holly bears a prickle as sharp as any thorn,

And Mary bore sweet Jesus Christ on Christmas Day in the morn.

Refrain

The holly bears a bark as bitter as any gall,

And Mary bore sweet Jesus Christ for to redeem us all.