FIDELA-Fideluţa sau „Cum să trădezi, sub pretext că traduci” (2)

Prima parte a acestui material despre aşa-numita versiune Fidela, AICI.

Învăţaţi limbile biblice cu KJV!

Acurateţea textului rezultat a fost măsurată luând ca etalon KJV (textul din 1769). Zice prefaţa: „VJK este de o deosebită importanţă în înţelegerea textelor ebraice şi greceşti”. Parol?! Dacă vrei să înţelegi mai bine limba greacă a NT, citeşte KJV! Pentru a aprofunda ebraica VT, citeşte tot KJV! Nu m-ar surprinde să aflu că autorul recomandă KJV şi pentru învăţarea limbilor aramaică, latină, coptă etc., fiindcă aparent KJV este metoda garantată de a învăţa diverse limbi vechi.

Cum să ocoleşti inocolibilul

Traducătorii susţin că au încercat să ocolească „practica echivalenţei dinamice”. Nu ştim dacă au reuşit asta, dar cert este că au ocolit sistematic coerenţa şi claritatea sau proprietatea termenilor: „Am încercat să ocolim practica echivalenţei dinamice, care este de prea multe ori, ceea ce traducătorul doreşte să spună.” Concluzia? Care este!

Şvaiţer hermeneutic

„Pentru că această traducere este una literală, vei observa unele exprimări sau fraze mai neobişnuite.” Prefaţa, de bună seamă, este doar aperitivul, menit să ne familiarizeze cu stilistica „neobişnuită” (ce eufemism!) a textului biblic. Autorul insistă că pentru a avea „fiecare cuvânt” al lui Dumnezeu trebuie să traducem literal din limbile biblice. El nu se întreabă dacă unui grec i se încreţesc urechile când aude textul original, aşa cum ni se încreţesc nouă, când citim traducerea FIDELA. Presupoziţia hermeneutică din spatele acestei declaraţii este găunoasă. Pretinzând că valorifică litera, curajosul revizor ucide spiritul textului, fiindcă înţelesul unui text nu se regăseşte strict la nivelul cuvântului, ci la mai multe niveluri: sintagmă, propoziţie, frază, pericopă, capitol, secţiune de carte, corpus de cărţi, Testament, Scriptură. Dacă ne ridicăm şi mai mult deasupra textului, îl putem vedea din satelit, adică în lumina istoriei interpretării. Dimpotrivă, Brian Nibbe & co. refuză să privească Biblia altfel decât prin propriul microscop hermeneutic, care vede doar „one word at a time”.

Uite literalismul, nu e!

E clar pentru toată lumea că metoda literală în sens strict este sortită eşecului. Adică e suficient să încerci să o aplici ca să-ţi dai seama că de fapt ajungi la non-sensuri. De acest aspect îşi dă seama şi revizorul, fiindcă recunoaşte că uneori a „combinat mai multe cuvine din greacă într-un singur cuvânt în româneşte”. Să-mi fie cu iertare, dar nu asta ne-a fost înţelegerea. Cum rămâne cu „fiecare cuvânt al lui Dumnezeu”? Uneori, citim în prefaţă, a fost necesară explicarea unui cuvânt grecesc prin mai multe cuvinte în româneşte! Se dovedeşte astfel că de „practica dinamică” nu scapă nici măcar cei mai înfocaţi adepţi ai literalismului.

Noi şi cumplite revelaţii (lingvistice)

Numele unor cărţi din NT au fost schimbate. De pildă, Titus, „pentru a urma reproducerea fidelă a numelui din limba greacă”. Cu precizarea că numele în limba greacă este Titos, nu Titus. De aici se poate vedea clar câtă greacă ştiu membrii echipei de traducători! Autorul prefeţei mai scrie că toate celelalte traduceri în româneşte ale Scripturii folosesc termenul „Apocalipsa” pentru ultima carte a NT, el propunând în schimb „Revelaţia”. Autorul sigur nu este prea bine informat, fiindcă „Revelaţia” apare şi în NT 2000, revizuit de Iosif Ţon. Cât despre motivul schimbării, el este penibil. S-a renunţat la „Apocalipsă” din cauza definiţiei pe care o dă DEX-ul acestui termen! Dar ţineţi-vă bine, urmează schimbări şi mai spectaculoase: Ioan Botezătorul a devenit Ioan Baptist! E clar, de-acum Marius Cruceru va trebui să renunţe la personajul Nelu Baptistu’, ca să nu fie acuzat că ia în deşert numele Înaintemergătorului!

Ce să mai spui când citeşti acest text justificativ? Le răspunzi membrilor echipei de revizuire cu un verset din Romani 10:2, neapărat în versiunea FIDELA: „Au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cunoaşterii”.

Reacţii evanghelice la această versiune puteţi citi AICI şi AICI.

 

Războiul Bibliilor. Atacul dronelor

Am scris într-o postare anterioară despre faptul că succesul considerabil al versiunii Cornilescu 1924 le-a făcut pe autorităţile religioase să încerce să blocheze accesul distribuitorilor Societăţii Biblice Britanice la sate prin intermediul unui decret ministerial. În urma întrevederii dintre J.W. Wiles (reprezentantul de la Belgrad al SBB) şi ministrul Titulescu, decretul a fost anulat. Wiles avea să-i scrie lui Smith, unul dintre conducătorii Societăţii, o scrisoare detaliată despre această problemă. Pe data de 20 mai 1933 îi trimite o completare, cu privire la un alt incident care avusese loc în aceeaşi perioadă.

Pe scurt, lucrurile stau în felul următor: Sinodul avea nevoie urgentă de bani pentru a-şi tipări Biblia (la care lucraseră Nicodim, Galaction şi Radu), fiindcă o asemenea iniţiativă publicistică ar fi înghiţit fonduri considerabile. Să nu uităm, suntem în perioada de după Marea Depresie (începută în 1929). Soluţia găsită a fost următoarea: îi şantajăm pe britanici, ca să cotizeze ei suma necesară! Iată ce scrie Wiles:

„Pe data de 24 aprilie [1933], am primit de la Părintele Dron care (…) vorbea în numele Patriarhului Miron Cristea, propunerea uluitoare ca noi să oferim o sumă de 2.000.000 de lei sau, să zicem, patru mii de lire, pentru [a finanţa] o ediţie sinodală a Bibliei şi Noului Testament. Dacă vom face aşa, vom avea permisiunea de a ne vine propriul stoc de Biblii. Dar atunci când vom termina de vândut propriul stoc ni se va permite să vindem doar versiunea sinodală. (…)
Aş mai putea adăuga că amabila persoană care a cerut 4.000 de lire sterline de la noi mi-a spus că vor dezrădăcina Biblia Cornilescu din România. Aceştia sunt oamenii – aş putea să dau mai multe nume, dar mă abţin – care au făcut presiuni asupra ministrului Cultelor pentru a-l face pe ministrul de Interne să oprească lucrarea noastră”.

Cam aşa se aranjau lucrurile în Românika interbelică. Probabil că ierarhii ar fi făcut eforturi considerabile de a „smulge” din rădăcini Biblia Cornilescu din România, dar n-a fost să fie. Marea prăpădenie comunistă care a urmat la scurt timp îmi apare, din acest punct de vedere, (şi) ca o judecată a lui Dumnezeu asupra unei ţări ostile Cuvântului Său, asupra unei ţări în care cei chemaţi să-l propovăduiască sunt primii dispuşi să-l reprime cu ajutorul statului.

 

Bădiliţă despre Biblie, orthodoxie şi alte cele (pravoslavnice ori nu prea)

Cristian Bădiliţă, l’enfant terrible al studiilor patristice româneşti, lansează o nouă carte, despre ortdoxia românească (Orthodoxie versus ortodoxie). Din cuprinsul pe care l-a afişat D. Mănăstireanu pe blog s-ar spune că autorul nu iartă nimic. Are verdicte necruţătoare prin care probabil va stârni mânii apocaliptice (că tot rulează acum „Chicken Little faţă cu paşapoartele Fiarei”) din partea diverselor personagii bisericeşti ortodoxe, mai jos- sau mai sus-puse.

Analiza lui Bădiliţă asupra propriului spaţiu religios mă face să mă simt „uneasy”. Oare evanghelicii ce ar descoperi dacă s-ar apuca să facă inventarul bălăriilor din propria ogradă?

Până aflăm răspunsul, două fragmente grăitoare: unul despre Biblia românească şi altul despre adjectivul „naţional” din coada „Bisericii”.

După zece mii de ani de creştinism (ştim foarte bine că poporul român s-a autoîncreştinat cu mult înainte de Întrupare, aceasta din urmă fiind o simplă copie epigonală a arhetipului neaoş) BOR nu are o versiune a Bibliei tradusă corect, măcar un teolog de talia unui asistent de la Sapienza sau de la Oxford, nici o revistă lizibilă, nu mai vorbesc de o colecţie de studii sau ediţii serioase. Are ziduri, ziduri, ziduri, în spatele cărora se fac mătănii, mătănii, mătănii. Are fabrici, CAP-uri capitaliste, grajduri, moşii, păduri etc. etc., plus un venit sigur, garantat, din partea Statului. Această prosperitate materială ar trebui să se reflecte, măcar de ochii lumii, şi pe plan cărturăresc ori spiritual. Nu-mi place să caricaturizez simplificând, aşa cum se poartă la noi. Volumul de faţă şi textul de faţă nu se doresc un rechizitoriu al BOR, ci o analiză critică a situaţiei actuale, printr-un demers comparativ, sincronic şi diacronic. BOR trăieşte în vecinătatea altor confesiuni creştine sau religii şi în prelungirea unei tradiţii de două mii de ani. Un asemenea demers comparativ nu este doar necesar, ci şi benefic.

(…)

Altă problemă spinoasă o constituie relaţia dintre Stat şi BOR, care (ar trebui să ne intre o dată bine în cap!), nu este Biserică naţională, pentru simplul motiv că Biserica lui Isus Cristos, din care face şi BOR parte, nu are cum să fie, teologic, ba chiar şi logic, vorbind, „biserica naţională”. Doar comunismul e naţional sau internaţional. Biserica e una, deci universală: katholike kai apostolike, după „Crezul de la Niceea”. Din păcate, guvernele care s-au perindat la cârma României în ultimii optsprezece ani au cedat sistematic în faţa pretenţiilor BOR, acceptând la conducerea Departamentului Cultelor persoane provenite exclusiv din rândul lefegiilor BOR (cu o singura excepţie).