Vaisamar

După cum veţi fi observat, în ultima vreme „postesc” de blog mai des. Semn că obligaţiunile profesionale sau de altă natură nu-mi dau prea mult răgaz. Fiindcă în postarea precedentă se vedeau numai vorbitorii de la evenimentul „Bonhoeffer” organizat la Areopagus, Timişoara, găsesc de bine să includ vreo câteva fotografii şi cu participanţii, fiindcă în definitiv tot ce s-a organizat i-a avut pe ei în vedere.

Deşi ameninţat iniţial de norul de cenuşă vulcanică, evenimentul de la Timişoara a avut loc conform programării, iar participarea a depăşit aşteptările. Peste 80 de persoane au venit la Centrul Creştin Areopagus, miercuri, 21 aprilie, la manifestarea intitulată „Harul costisitor şi ucenicia creştină în teologia lui Dietrich Bonhoeffer”. Moderatorul evenimentului a fost Corneliu Constantineanu, iar vorbitorii au fost conf. univ. dr. Emil Bartoş şi subsemnatul.

M-am bucurat atât să-i reîntâlnesc pe câţiva dintre foştii colegii şi studenţi ITP, cât şi să-i întâlnesc pentru prima dată, în carne şi oase, pe unii prieteni din spaţiul virtual (Alexandru Nădăban, Natan Mladin, Daniel Bulzan).

Nu am răgaz să prezint mai multe comentarii despre eveniment. Postez mai jos câteva fotografii pe care le-am primit de la un prieten.

În dreapta: Corneliu Constantineanu, amfitrionul evenimentului. În centru: subsemnatul, primind ultimele indicaţii de regie. În stânga, pastorul Emil Bartoş. Pe masă, o selecţie din cărţile lui Bonhoeffer, în limba engleză.

Nu-mi dau seama la ce ne uitam atât de captivaţi. Era o întrebare din public?

Corneliu Constantineanu prezintă publicului „my new born baby” 🙂 .

Emil Bartoş îl prezintă pe subsemnatul, neratând prilejul să facă referire la statutul său civil, de „eligible bachelor”. Fără succes, deocamdată! 🙂

Astăzi am găsit timp să reiau firul discuţiilor cu angajaţi ai Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, unde se află un important manuscris grec din sec. XI-XII.

Lecţionarul evanghelic de la Iaşi constituie cel mai vechi document al bibliotecii, provenind din secolele XI-XII şi fiind scris în limba greacă cu unciale. Studiat de Vasile Gheorghiu (în 1940) şi de bizantinologul Grigore Panţiru (în deceniile 7-8 ale secolului nostru), acest manuscris păstrează o notaţie rudimentară numită ecfonetică, care servea la citirea solemnă în biserică a pericopelor biblice. Gasirea de către Grigore Panţiru a unor soluţii plauzibile pentru descifrarea acestei notaţii a făcut vâlvă în Europa, impresionându-l pe savantul Egon Wellesz, care totuşi nu a acceptat explicaţiile şi ipotezele lui Panţiru.

(Sursa: AICI).

N-am văzut personal manuscrisul, dar mi se pare cam straniu ca un ms. de secol XI să fi fost scris cu unciale. În sfârşit, până la proba contrarie mă încred în informaţia de mai sus.

Directorul BCU-Iaşi, prof. univ. dr. Alexandru Călinescu, nu e nici pro, nici contra digitalizării acestui manuscris de către echipa CSNTM. El a transmis cererea mea dnei Lăcrămioara Chihaia, de la „Colecţii speciale”. Cu doamna Chihaia am avut nesperata ocaziune de a vorbi la telefon acum mai bine de o lună, când încercam să mă lămuresc asupra unei chestiuni elementare: există sau nu manuscrise greceşti ale NT la BCU?

La catalog, monşer, la catalog!

Oricât de incredibil ar părea, dna Chihaia m-a trimis la catalogul online al BCU ca să aflu răspuns la întrebarea pe care ea, ca şefă a serviciului „Colecţii speciale” ar fi trebuit să o aibă la degetul mic. Zic „Bine, dar cum să caut dacă nu ştiu cum sunt catalogate? Nu e ca şi când aş căuta o carte sau un autor…” Argumentul meu s-a dovedit lipsit de substanţă, fiind anihilat cu o replică de felul: „Şi eu, când caut în catalogul British Library, mă lovesc de aceleaşi dificultăţi”.

Ei da, comparaţia chiar că merge: British Library şi „Beceu” Iaşi! Deşi, dacă mă gândesc bine, asemănările nu trec mult dincolo de faptul că numele ambelor instituţii încep cu litera B. Ultima dată când am trimis un email la British Library, am primit răspuns în câteva oare! N-a trebuit să dau telefoane peste telefoane ca să aflu o informaţie banală, de genul „Da, avem X manuscrise greceşti ale NT” sau „Nu, n-avem aşa ceva!”. Cât despre emailurile trimise şi retrimise dnei Chihaia, parcă au intrat într-o gaură neagră. Această ultimă experienţă îmi confirmă o impresie mai veche: funcţionarul român nu se simte defel dator să-ţi răspundă la email şi nici să-ţi dea vreo informaţie cât de cât utilă. Menirea funcţionarului român este să rămână veşnic încremenit în proiect şi să-i încremenească şi pe alţii, din spirit de solidaritate românească.

De ce Mioriţa nu-i Dolly, Molly sau Polly

Atunci când căutam informaţii despre Cornilescu în arhivele BFBS de la Cambridge Library, dna Rosemary Mathew mi-a răspuns cu o amabilitate extraordinară. Nu mai pomenesc de solicitudinea dnei Liana Lupaş, de la American Bible Society, sau de personalul de mare calitate de la Institut für neutestamentliche Textforschung. Nu doar în străinătate am găsit amabilitate şi înţelegere, ci şi la noi. Arhivele Naţionale reprezintă un exemplu de mare profesionalism. Acelaşi lucru îl pot spune despre directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, care a răspuns prompt cererii mele şi mi-a trimis contractul într-un timp record.

Cave iudicem!

Astăzi am mai aflat ceva: că proiectul CSNTM a fost respins în urma avizului negativ al serviciului juridic al Bibliotecii. Nu ştiu ce tertipuri avocăţeşti o fi invocat. Rămâne să trimit o scrisoare oficială şi să aştept răspunsul care trebuie să vină în termen de 30 de zile. Deocamdată, pot zice doar atât: dacă vrei să îngropi un succes un parteneriat între două instituţii (una străină şi una mioritică), cere avizul juriştilor autohtoni! Ultima dată când am avut de-a face cu „specialişti” ai unui serviciu juridic (cei de la Muzeul Naţional de Artă al României), contractul propus de CSNTM acestei instituţii era denunţat ca „oneros”, prin invocarea unei ordonanţe de guvern care în realitate are ca obiect reglementarea concurenţei echitabile între operatorii economici!

Augustin, cu ironie, despre multitudinea traducerilor Bibliei în latină, pe vremea lui:

Cei care au tradus Scripturile din limba ebraică în cea elină pot fi număraţi pe degete; traducătorii latini sînt însă nenumăraţi. Aceasta, deoarece, după cum i-a ajuns cuiva în mînă un codice în primele timpuri ale credinţei şi după cum i se părea că are o cît de mică pricepere în fiecare din cele două limbi, a luat îndrăzneala de a traduce.

(De doctrina christiana II.36)

King’s Singers cântă de-a dreptul „kingly”! Enjoy!

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the starry crown
Good Lord, show me the way!

O sisters let’s go down,
Let’s go down, come on down,
O sisters let’s go down,
Down in the river to pray.

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the robe and crown
Good Lord, show me the way!

O brothers let’s go down,
Let’s go down, come on down,
Come on brothers let’s go down,
Down in the river to pray.

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the starry crown
Good Lord, show me the way!

O fathers let’s go down,
Let’s go down, come on down,
O fathers let’s go down,
Down in the river to pray.

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the robe and crown
Good Lord, show me the way!

O mothers let’s go down,
Let’s go down, don’t you want to go down,
Come on mothers let’s go down,
Down in the river to pray.

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the starry crown
Good Lord, show me the way!

O sinners let’s go down,
Let’s go down, come on down,
O sinners let’s go down,
Down in the river to pray.

As I went down in the river to pray
Studying about that good old way
And who shall wear the robe and crown
Good Lord, show me the way!

Am fost nevoit astăzi să mă uit peste textul grec din 2 Cor. 5:1-10. O argumentaţie complexă, o ţesătură teologică şi retorică foarte densă care ne prezintă gândirea lui Pavel cu privire la trecerea din această viaţă în cea veşnică. Apostolul pune în valoare mai multe metafore:

1)      metafora locuinţei (cort pământesc fragil vs. locuinţă cerească veşnică, nezidită de mâini omeneşti

2)      metafora îmbrăcării / dezbrăcării

3)      metafora spaţiului (acasă vs. pribegie sau aproape vs. departe).

Argumentaţia (de)curge după cum urmează:

v. 1. Trăim într-un „cort” care în cele din urmă se va desface („din toate încheieturile”), dar ştim că avem o locuinţă veşnică în ceruri. O locuinţă veşnică, nezidită de mâini omeneşti (care nu riscă să se surpe, asemenea cortului pământesc). Evident, apostolul contrastează trupul omenesc cu trupul ceresc pregătit de Dumnezeu.

v. 2 Gemem în starea actuală (în trupul pieritor), dorindu-ne intens să fim îmbrăcaţi pe deasupra cu noua locuinţă (cerească).

v. 4 Pavel sugerează că el însuşi ar vrea să aibă parte de noua experienţă fără a mai trece prin moarte, adică fără a mai fi dezbrăcat de trupul pământesc. Şi-ar dori ca îmbrăcarea cu noua locuinţă să aibă loc direct, astfel încât ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (trupul pieritor să fie învăluit în slavă).

v. 5 De fapt, Dumnezeu chiar pentru asta ne-a pregătit: pentru viaţă. În acest scop, ne-a dat un „acont”, o primă garanţie că vom avea parte de viaţă. Această garanţie este Duhul Sfânt (de viaţă făcătorul!).

v. 6 Prezenţa Duhului în noi ne dă curaj în orice moment. Ne dă îndrăzneală chiar dacă ştim că suntem „departe” de Domnul câtă vreme „acasă” al nostru este trupul. Cu alte cuvinte, deocamdată „acasă” = „a fi în trupul pieritor”; suntem „departe” de Domnul (nu spiritual, ci spaţial), dar faptul de a fi „în pribegie” nu ne descurajează.

v. 7 (Paranteză explicativă: nu suntem descurajaţi, chiar aflaţi „în străinătăţuri”, fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Dacă am umbla prin vedere, am ajunge să fim deprimaţi că „this ole house” a început să scârţâie din toate balamalele).

v. 8 Pavel reia firul: Suntem plini de curaj, dar recunoaştem că, puşi să alegem, ne-ar plăcea să lăsăm în urmă trupul şi să ne ducem „acasă” la Domnul.

v. 9 Această dorinţă de a ne muta în adevărata noastră patrie ne facem să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu. De fapt, indiferent unde am fi („acasă” la Domnul sau „în pribegie” în trup), ne străduim să fim pe placul Domnului.

v. 10 Urmează o justificare mai temeinică a strădaniei de a fi plăcut Domnului: toţi vom trece pe la scaunul de judecată al lui Hristos, ca să primim ceea ce ni se cuvine, în acord cu faptele noastre (unele fapte vor fi considerate bune, iar altele vor fi trecute la „rebuturi”).

Nu mai am răgaz să comentez textul în sinteză. L-am expus verset cu verset, evitând însă problema dificilă din v. 3. 🙂

P.S. Studenţilor mei

Fac precizarea că verbele endemeo şi ekdemeo din acest pasaj sunt folosite absolut superb, într-un joc al nuanţelor pe care nici cel mai bun traducător nu va reuşi să-l redea vreodată în mod satisfăcător. Inevitabil, prin traducere se pierde ceva. De aceea, învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (limba greacă!) 🙂

În final, ca să ne păstrăm în tema tratată, o piesă de Southern gospel, în interpretarea cvartetului Cathedrals (mult iubit şi ascultat de mine în vremea juneţii). 🙂

Nu ştiu câţi ani va împlini anul acesta profesorul Alexandru Niculescu. Probabil 82, dacă Rodica Zafiu a făcut bine socoteala. Anii însă nu-l împiedică să fie activ în cercetare, aşa că joi 15 aprilie, pasionaţii de istorie pot asculta o comunicare a domniei sale despre avatarurile protestantismului românesc, la sediul Academiei Române (str. Calea Victoriei 125), începând cu ora 18.00.

Din păcate, nu ştiu exact titlul conferinţei; abia am ştiricit informaţia de la dna Francisca Băltăceanu. În orice caz, tema se anunţă foarte interesantă.

P.S. O autoprezentare ştiinţifică a prof. Alexandru Niculescu puteţi citi AICI.

Nu cred că am postat al patrulea fragment din Handel, promis cu mult timp în urmă. El nu este altul decât…

Oglindanet prezintă un interesant interviu cu pastorul Marius Cruceru. Interesant fiindcă îmi dă ocazia să fac un mic exerciţiu de teologie comparată, reflectând asupra unor diferenţe dintre mişcarea baptistă şi cea penticostală, mai ales din perspectiva înţelegerii slujbelor spirituale.

O primă diferenţă pe care o constat este redată în paragraful următor:

În cultul baptist pastorii nu sunt clerici, în consecinţă nici aceste funcţii administrative superioare nu au vreo însemnătate care să confere în slujirea bisericească demnităţi pentru care să fie necesară o slujbă de hirotonie sau întronizare specială sau straie diferite. Această funcţie este pur administrativă, fără niciun fel de conotaţie ierarhică.

Prin contrast, art. 21 din Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Penticostal spune: „Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.” În acelaşi articol, Mărturisirea afirmă că „toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1).” În plus, art. 22 afirmă „Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5)”.

Deşi ordinarea în cadrul Cultului Penticostal este probabil interpretată în moduri diferite, conform înţelegerii pe care o am în acest moment ca laic penticostal, ordinarea în Cultul Penticostal nu are conotaţie strict administrativă, ci presupune transmiterea unei harisme. Cu alte cuvinte, ordinarea unui pastor nu este pur şi simplu o delegare de tipul celei care are loc, de pildă, în Uniunea Bibliştilor din România, când se votează o structură de conducere în urma unui anumit mecanism electiv.

Profit de ocazie pentru a semnala ceea ce mie îmi apare drept o tensiune între art. 21 şi art. 22. Deşi în 21 se afirmă că slujba de prezbiter şi cea de pastor reprezintă o singură treaptă, în 22 se afirmă că „ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal.” Dacă pastor sau prezbiter înseamnă aceeaşi treaptă, atunci ordinarea de la prezbiter la pastor (asistent sau principal) îşi mai are justificarea?

În interviu citesc şi că „teoretic, orice bărbat dintr-o biserică baptistă, sănătos în credinţă şi cu o vieţuire exemplară, are dreptul de a candida la funcţia de preşedinte de cult; s-a instaurat însă tradiţia ca acesta să fie pastor.” Prin contrast, statutul Cultului Penticostal precizează, în mod expres că forul superior de conducere al acestuia, între adunările generale elective, este Consiliul bisericesc, format din 31 de membri, aleşi dintre pastorii care au cel puţin 8 ani în pastoraţie.

Diferenţele nu se opresc aici, dar acestea mi-au reţinut atenţia la o examinare sumară. Oricum, exerciţiul se dovedeşte unul instructiv.

Cei care mai constată alte diferenţe, sunt rugaţi să le semnaleze într-o manieră civilizată. În caz contrar, îmi rezerv dreptul de a le suspenda intervenţiile. 🙂

Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană, Areopagus,  Timişoara

Institutul Teologic Penticostal, Bucureşti

Editura Peregrinul, Cluj-Napoca

organizează

Eveniment Editorial

Miercuri, 21 aprilie 2010

ora 19:00

Areopagus, Calea Martirilor 104,Timişoara

Harul costisitor şi ucenicia creştină în teologia lui Dietrich Bonhoeffer

Invitaţi:

Conf. Dr. Emil Bartoş

Drd. Emanuel Conţac

Moderator : Conf. univ. dr. Corneliu Constantineanu

Dezbaterea va fi însoţită de lansarea cărţii lui Dietrich Bonhoeffer, Costul uceniciei, trad. Ligia Taloş, editor Emanuel Conţac, Editura Peregrinul.

În Occident, numele lui Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) este asociat îndeobşte cu opoziţia intransigentă faţă de ideologia nazistă care a subjugat nu doar societatea germană, ci şi Biserica Evanghelică Germană în perioada 1933-1945.

În Costul uceniciei, cea mai cunoscută lucrare a teologului german, „clocoteşte – după cum mărturiseşte însuşi autorul – o căutare şi o întrebare stăruitoare despre Isus Însuşi.” Bonhoeffer se opreşte asupra maladiei spirituale a vremii – harul ieftin, identificat de autor drept „duşmanul de moarte al bisericii noastre”. Leacul propus de Bonhoeffer este harul costisitor – „chemarea lui Hristos, pentru care ucenicii părăsesc mrejele şi Îl urmează.” Harul costisitor înseamnă ucenicie, iar ucenicia înseamnă moartea omului firesc. În cuvintele autorului, „cine păşeşte pe drumul uceniciei se supune morţii lui Isus, îşi dă viaţa lui morţii. […] Fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte.” Deşi profund ancorată în realităţile sumbre ale Germaniei interbelice, Costul uceniciei şi-a depăşit cu mult epoca, intrând în repertoriul spiritualităţii creştine fără vârstă.

Pe 9 aprilie s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Bonhoeffer. Teologul căruia i se oferise în repetate rânduri şansa de a rămâne în SUA, după izbucnirea războiului, a refuzat confortul Lumii Noi, conştient că, odată revenit în Reich, va avea de ales: ori acceptă înrolarea (împotriva propriului crez), ori ajunge în faţa curţii marţiale şi a plutonului de execuţie. În final, n-a ajuns în faţa plutonului, ci în faţa spânzurătorii. Dar a mers senin, cu deplina convingere că acolo începe adevărata viaţă.

Foto: Galeria Martirilor din sec. XX, deasupra portalului vestic al Westminster Abbey. Statuia lui Bonhoeffer este a patra din dreapta.

Ştiu că în trăirea creştină modelul suprem este Hristos. Dar Arhetipul nu exclude modelele omeneşti contemporane nouă. Pavel le cerea corintenilor să devină mimetai (imitatori) ai lui. Tesalonicenilor le reamintea că deja au devenit mimetai prin suferinţa de care au avut parte. Pentru mine, Bonhoeffer rămâne unul dintre cele mai impresionate modelele de trăire. Combină într-o manieră unică erudiţia şi implicarea în viaţa cetăţii. Despre el nu se poate spune, ca despre unii teologi de fotoliu: „Toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.” Bonhoeffer a spus, a scris şi a împlinit. Implicarea în rezistenţa antinazistă l-a costat, dar şi-a asumat în mod lucid costul, conştient că „fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte”.

Într-o perioadă când teologia germană se regăsea într-o splendidă izolare (pe fondul unui complex de superioritate istorică exacerbat în urma „umilinţei” suferite de Germania la Versailles, în 1919), Bonhoeffer a văzut dincolo de Blut und Boden, creând punţi de comunicare cu teologi din ţări „inamice” (Franţa, Anglia, SUA), convins că în trupul lui Hristos „nu mai este nici iudeu, nici grec”.

Cea mai cunoscută carte a sa a fost publicată de curând şi în româneşte. Am primit deja ecouri emoţionante de la prieteni şi cunoscuţi. Un prieten îmi scrie: „O citesc cu rugăciune, uimire şi uneori lacrimi”, iar altul: „Am impresia că trăiesc o revelaţie, citind-o”.

Ca unul care a trudit la acest proiect multă vreme (truda cea mai mare i-a revenit traducătoarei, Ligia Taloş), m-am bucurat că această carte nu şi-a ratat întâlnirea cu cititorii. În blogosferă au apărut deja semnale şi ecouri ale cărţii: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru (cu o evocare tulburătoare), Teologeanu, Suceva Evanghelică, Paşi.

Proaspăt tipărita carte a lui D. Bonhoeffer poate fi comandată direct de pe site-ul Peregrinul. Tot acolo găsiţi o mostră de carte şi alte detalii.

Fiindcă un prieten din SUA  m-a rugat să mă interesez dacă Peregrinul (sau Logos) fac expedieri şi în străinătate, am sunat la editură şi mi s-a spus că pentru diaspora există trei modalităţi de expediere/plată.

Cei care doriţi să comandaţi cartea din SUA sau de pe alte meleaguri, scrieţi un email pe adresa servireClienti@logos.ro. Veţi primi informaţiile relevante şi veţi putea alege modalitatea de plată convenabilă.

În sâmbăta dinaintea Învierii, contratenorul Andreas Scholl cântă Ps. 126/127 Nisi Dominus (Dacă nu zideşte Domnul o casă…), pus pe muzică de Vivaldi. Fragmentul cântat de Scholl este:

Cum dederit dilectis suis somnum („Când El va da preaiubiţilor lui somn”).

Ecce haereditas Domini, filii; merces, fructus ventris („Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul; rodul pântecelui este o răsplată”).

Traducerea Cornilescu este un pic diferită; mai jos textul din Vulgata.

Canticum graduum Salomonis.

1. Nisi Dominus aedificaverit domum, in vanum laboraverunt qui aedificant eam. Nisi Dominus custodierit civitatem, frustra vigilat qui custodit eam.

2 Vanum est vobis ante lucem surgere: surgite postquam sederitis, qui manducatis panem doloris. Cum dederit dilectis suis somnum,

3 ecce haereditas Domini, filii; merces, fructus ventris.

4 Sicut sagittae in manu potentis, ita filii excussorum.

5 Beatus vir qui implevit desiderium suum ex ipsis: non confundetur cum loquetur inimicis suis in porta.

În Vinerea Mare, Marrion Williams ne împărtăşeşte din sentimentele care o cuprind când se gândeşte la evenimentul răstignirii.

Cântecul cunoaşte variaţii la nivelul textului. Includ aici una dintre ele .

Were you there when they crucified my Lord?
Were you there when they crucified my Lord?
Oh, sometimes it causes me to tremble, tremble, tremble.
Were you there when they crucified my Lord?

Were you there when they nailed him to the tree?
Were you there when they nailed him to the tree?
Oh, sometimes it causes me to tremble, tremble, tremble.
Were you there when they nailed him to the tree?

Were you there when they laid him in the tomb?
Were you there when they laid him in the tomb?
Oh, sometimes it causes me to tremble, tremble, tremble.
Were you there when they laid him in the tomb?

Were you there when God raised him from the tomb?
Were you there when God raised him from the tomb?
Oh, sometimes it causes me to tremble, tremble, tremble.
Were you there when God raised him from the tomb?

Cea mai frumoasă arie din Patimile după Ioan, de J.S. Bach. Interpretarea nu mi se pare cea mai bună, dar din păcate n-am găsit alt clip care să fie pe gustul meu.

Erwäge, wie sein blutgefärbter Rücken
In allen Stücken
Dem Himmel gleiche geht;
Daran, nachdem die Wasserwogen
Von unsrer Sündflut sich verzogen,
Der allerschönste Regenbogen
Als Gottes Gnadenzeichen steht!

Interpretarea următoare mă mulţumeşte mai mult, dar nu e chiar cea cu care sunt obişnuit.