CinaBlog

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

Anunțuri

Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


Dionis Bodiu mi-a pus mai demult o întrebare cu referire la traducerea propusă de mine la 1 Cor. 4:6.

“le-am aplicat voalat” – este interesanta aceasta optiune pentru μετεσχημάτισα; poti sa-mi sugerezi pe undeva vreo resursa mai documentata cu privire la intelesul acestui cuvant? Mi se pare ca traducatorii au avut multe batai de cap cu privire la el si nu gasesti prea multe versiuni care sa mearga pe aceeasi idee de traducere …

N-am avut atunci vreme să-i răspund. Încerc acum un răspuns:

Sensul verbului metaschematizein (5 ocurențe în NA27) este problematic. Folosit de regulă cu sensul de ‘a preschimba’, ‘a preface’ (2 Cor. 11:13-15, Fil. 3:21), în contextul nostru înseamnă probabil ‘a aplica’ (pentru  detalii, vezi BDAG, s.v. metaschematizo). În secţiunea 3:5-4:5 Pavel a vorbit despre caracterul complementar al activităţilor desfăşurate de el şi de Apolo, dar această lecţie cu privire la unitate a fost de fapt „cu adresă”: cei vizaţi sînt creştinii din Corint, care nu pot lucra în unitate. Pentru a atrage atenţia asupra caracterului aluziv al exemplului dat de Pavel, am ales să traduc meteschematisa prin „am aplicat voalat”.

Dificultăţile pe care le presupune traducerea termenului se reflectă în multitudinea echivalenţilor din tradiţia biblică românească: am închipuit Nt. 1648, Bibl. 1688, Micu, le-amŭ întorsŭ Bibl. 1874, le am înţeles Nitz. 1897, am spus în icoană de vorbire Cornil. 1924, le-am strămutat Cornil. 1931, le-am zis chip Gal. 1938, le-am zis ca despre Bibl. 1968, le-am dat ca un exemplu Nt. 2002, am aplicat NTR 2007. Unele versiuni nu reuşesc să exprime ideea de „aplicare disimulată”: le-am spus Cornil. 1921, Bibl. 2001, Anania.


Îmi vine greu să cred că traducerea cap. 9 din 1 Corinteni a fost postată pe blog în iunie 2009, deci cu aproape doi ani în urmă.

Când au observat că celelalte capitole întârzie, unii prieteni m-au întrebat dacă voi duce mai departe proiectul. Iată că îl duc. În ritm de melc, precum se vede, dar totuşi ritm.

Le reamintesc cititorilor că acest text este protejat prin Legea drepturilor de autor şi că nu au permisiunea de a copia acest text.

Nu-mi fac iluzii că aş putea mulţumi pe toată lumea cu acest text. Am mai renunţat la unele conjuncţii care ar fi făcut lectura greoaie. Cred că în traducere trebuie să ţinem cont de specificul limbii-ţintă.

Textul poate primi îmbunătăţiri, desigur. Precizez că am pornit de la textul critic Nestle-Aland 27.

Capitolul 10

1 Nu vreau să fiţi în neştinţă, fraţilor, cu privire la faptul că părinţii noştri toţi erau sub nor, toţi au trecut prin mare 2 şi toţi pentru Moise au fost botezaţi în nor şi în mare; 3 toţi au mâncat aceeaşi hrană duhovnicească 4 şi toţi au băut aceeaşi băutură, căci beau dintr-o stâncă duhovnicească ce-i însoţea; stânca [aceea] era Hristos. 5 Dar cei mai mulţi n-au fost pe placul lui Dumnezeu, căci au pierit risipiţi în pustie.

6 Acestea ne slujesc ca exemple, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. 7 Să nu fiţi nici idolatri, cum au fost unii dintre ei, precum este scris: „Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a ridicat să dănţuiască”. 8 Nici să nu ne dedăm la desfrâu, cum s-au dedat unii şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii. 9 Nici să nu-L ispitim pe Hristos, cum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit omorâţi de şerpi. 10 Nici să nu bombăniţi, cum au bombănit unii dintre ei şi au fost distruşi de Nimicitor.

11 Acestea li s-au întâmplat lor ca pilde, dar au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care a sosit sfârşitul veacurilor. 12 De aceea cel ce crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă. 13 Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fie omenească. Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci va face, alături de ispită, şi o scăpare ca să puteţi rezista.

14 De aceea, fraţii mei, fugiţi de idolatrie!

15 Ca unor oameni cu discernământ vă scriu. Judecaţi voi ce spun: 16 Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este comuniune cu trupul lui Hristos? 17 Deoarece există o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi dintr-o singură pâine mâncăm.

18 Luaţi aminte la Israelul fizic. Oare cei care mănâncă jertfele nu sunt părtaşi altarului? 19 Ce vreau să spun prin aceasta? Că ceea ce este jertfit idolului înseamnă ceva sau că un idol înseamnă ceva? 20 Dimpotrivă, spun că ce jertfesc [oamenii] jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu. Nu vreau ca voi să vă faceţi părtaşi demonilor. 21 Nu puteţi bea potirul Domnului şi potirul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. 22 Sau vrem să stârnim gelozia Domnului? Suntem oare mai puternici decât El?

23 Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate aduc edificare. 24 Nimeni să nu urmărească propriul [interes], ci pe al celuilalt.

25 Mâncaţi din tot ce se vinde în piaţa de cărnuri, fără să examinaţi nimic pe motiv de conştiinţă. 26 Căci „al Domnului este pământul şi plinătatea lui”.

27 Dacă vreun necredincios vă invită [la un ospăţ] şi vreţi să mergeţi, să mâncaţi tot ce vă pune înainte fără să cercetaţi nimic pe motiv de conştiinţă. 28 Dacă cineva vă spune: „Această [carne] a fost jertfită unui idol”, să nu mâncaţi, din cauza celui ce v-a înştiinţat şi a conştiinţei. 29 A conştiinţei lui, vreau să spun, nu a voastră. Căci de ce să fie libertatea mea judecată de către o altă conştiinţă? 30 Dacă mănânc dând mulţumiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru [hrana] pe care o iau cu recunoştinţă?

31 Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi orice altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu! 32 Nu fiţi prilej de cădere nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, 33 după cum şi eu mă străduiesc să plac tuturor în toate, necăutând folosul propriu, ci pe cel al celor mulţi, ca să fie mântuiţi. 11:1 Urmaţi pilda mea, precum şi eu o urmez pe a lui Hristos.


Atunci când traducătorii nu sunt atenţi, pot obscuriza unele „fineţuri” din textul original care, cu puţin efort, ar putea fi păstrate şi în traducere.

(Nota bene, există „fineţuri” care nu se păstrează în traducere, oricât de ingenios, atent şi binevoitor ar fi traducătorul).

De pildă, în Fapte 23 Pavel este interogat de Sinedriu. La auzul declaraţiei sale („Am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, pînă în ziua aceasta”), marele preot Anania porunceşte celor aflaţi lângă Pavel să-l lovească peste gură. Prin asta, Marele Preot îl face implicit pe Pavel mincinos.

În traducerea Cornilescu Pavel răspunde: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!”

Am citit mult timp acest episod fără să înţeleg exact de ce Pavel devine aşa de virulent cu ierarhul iudeu. Până când am citit textul în greacă şi s-a făcut lumină.

În greacă, acelaşi verb care descrie acţiunea cerută de marele preot este folosit şi de Pavel. Prin urmare, legătura este clară. Pavel sancţionează vehement abuzul ierarhului, punându-i în vedere că „precum faci, aşa ţi se va face”.

Mai jos e o traducere literală, menită să pună în evidenţă aspectul ocultat de traducere.

ὁ δὲ ἀρχιερεὺς Ἁνανίας ἐπέταξεν τοῖς παρεστῶσιν αὐτῷ τύπτειν (typtein) αὐτοῦ τὸ στόμα.

Însă marele preot Anania a poruncit celor care şedeau alături să-l bată peste gură.

τότε ὁ Παῦλος πρὸς αὐτὸν εἶπεν· τύπτειν (typtein) σε μέλλει ὁ θεός, τοῖχε κεκονιαμένε·

Atunci Pavel către el a zis: Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit (=ipocritule!)

καὶ σὺ κάθῃ κρίνων με κατὰ τὸν νόμον καὶ παρανομῶν κελεύεις με τύπτεσθαι;

Tu pe de o parte şezi să mă judeci după lege şi, împotriva Legii, porunceşti să fiu bătut?

Un echivalent mai plastic ar putea fi:

Marele preot… să-l plesnească peste gură

Pavel i-a spus: Pesni-te-va pe tine…


Prima parte AICI.

prophēteuo. Informaţiile despre profeţi trebuie completate cu informaţiile despre verbul prophēteuo, folosit de Pavel numai în 1 Corinteni. În contextul emancipării femeilor din Corint, Pavel face câteva observaţii privitoare la ţinuta corectă pe care trebuie să o aibă bărbaţii şi femeile care profeţesc (11:4).

Fiindcă membrii bisericii se arătau zeloşi în exercitarea harismelor, Pavel îi îndeamnă să-şi păstreze entuziasmul şi dorinţa de a profeţi (14:1), fiindcă această acţiune are efecte ziditoare asupra membrilor bisericii (14:3–4). Pusă în raport cu vorbirea în limbi, profeţirea se dovedeşte mai relevantă, fiindcă întreaga biserică primeşte zidire (14:5). Toţi cei care au mesaje profetice le pot transmite, în ordinea cuvenită, pentru ca toţi membrii bisericii să înveţe şi să fie mângâiaţi/îndemnaţi (14:31). În finalul capitolului întâlnim aceeaşi recomandare ca şi la început: „râvniţi să prorociţi” (14:39).

prophēteia. În înţelegerea termenului prophēteia trebuie probabil să pornim de la 1 Tes. 5:20. După imperativul de a nu stinge Duhul, Pavel le cere destinatarilor să nu dispreţuiască profeţiile. Epistola 1 Corinteni conţine şi ea câteva referiri importante. Profeţia apare în lista clasică de harisme (12:10), alături de discernerea duhurilor, vorbirea în limbi şi interpretarea lor. La începutul imnului despre dragoste, Pavel scrie că, în lipsa dragostei, acest dar nu înseamnă nimic (13:2).

Referirea la „taine” şi „cunoaştere” în context sugerează că cele două se subsumează profeţiei, fiind elemente prin care apostolul caută să definească această harismă. Tot în capitolul despre dragoste, profeţia, limbile şi cunoaşterea sunt prezentate ca fiind tranzitorii (13:8). În economia noii realităţi (to teleion) pe care o inaugurează venirea lui Hristos, aceste elemente nu-şi vor mai avea locul, fiind suplinite de cunoaşterea deplină (13:12).

Singura ocurenţă din Romani (12:6) este comparabilă celei din Corinteni, cu precizarea că aici Pavel vorbeşte despre manifestarea harismei conform cu măsura de credinţă (kata tēn analoghian tēs pisteōs). În Pastorale, profeţia însoţeşte primirea de către Timotei a unui dar (charismatos), cel mai probabil o consacrare (hirotonire) în slujbă (1 Tim. 4:14). Mesajul trebuie să fi avut un conţinut amplu, fiindcă în 1:18 Pavel vorbeşte despre aceste profeţii la plural (kata tas proagousas epi se prophēteias) şi consideră că, în conformitate cu ele, Timotei trebuie să-şi exercite fără ezitare autoritatea împotriva învăţătorilor care promovează „miturile” şi „genealogiile”, în locul preceptelor sănătoase.

Acesta ar fi deci contextul biblic paulin de care trebuie să ţinem cont când încercăm să stabilim ce a înţeles Pavel prin prophēteia. Dimensiunea revelatorie a profeţiei (aşa cum o prezintă Pavel) pare să fie bine reprezentată, dacă ţinem cont de 1 Cor. 14:30, de asocierea profeţiei cu „tainele” şi „cunoaşterea” (1 Cor. 13:8) şi de manifestarea ei în contextul consacrării lui Timotei în slujbă (1 Tim. 1:18). Deşi o putem înţelege ca expresie spontană a prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii, nu este mai puţin adevărat că Pavel vorbeşte despre ea (şi despre celelalte daruri) de o manieră care sugerează că profeţia poate fi căutată (1 Cor. 12:31; 14:1; 14:39) sau manifestată proporţional cu credinţa avută (Rom. 12:6).


Acum câteva zile, un student mi-a trimis o întrebare legată de profeţie, autoritatea profetului şi relaţia acestuia cu pastorul. Desigur, întrebarea vine din context penticostal, fiindcă acolo se întâlnesc uneori astfel de ciocniri între două tipuri de autoritate: cea harismatică şi cea instituţională.

Fiindcă tocmai am terminat un articol măricel (vreo 30 de pagini) despre profeţie şi vorbire în limbi în 1 Cor. 14:20–25, i-am trimis un fragment pentru lămuriri preliminare.

Poate e util să postez aici un scurt fragment din articol, cea în care, pornind de la 1 Cor. 14:22, fac o incursiune „de recunoaştere” în seria „profet”, „a profeţi”, „profeţie” în corpusul paulin (Romani–Filimon).

E vorba de un „survol”, nu de o analiză extinsă, deci nu aşteptaţi să primiţi în 2 pagini ceea ce poate fi analizat pe 200.

De regulă pe blog scriu greceşte cu Unicode, dar acum am folosit transliterarea.

N.B. Se înţelege de la sine că am eliminat notele de subsol. Ele vor fi prezente în varianta întreagă a articolului (programat să apară în Pleroma).

(1 Cor. 14:22) hē de prophēteia, „însă profeţia”. Asupra conţinutului acestui termen opiniile comentatorilor variază în funcţie de poziţia faţă de harisme în general. În tradiţia reformată, profeţia este înţeleasă ca mesaj inspirat (care nu diferă în mod substanţial de predicare în general), în vreme ce teologii din tradiţia penticostală şi harismatică privilegiază cel mai adesea ideea de mesaj revelatoriu, primit de la Duhul Sfânt pentru o persoană sau o situaţie particulară. Probabil o discuţie despre prophēteia ar trebui să ia în considerare atât termenul prophētēs, cât şi verbul prophēteuo. În continuare vom face o analiză succintă celor trei termeni.

prophētēs. Nu sunt de interes pentru actualul studiu acele referiri la profeţii veterotestamentari, prin urmare ocurenţele relevante pentru studiul nostru sunt cele din 1 Cor. 12, 1 Cor. 14 şi Efeseni. În Efeseni profeţii sunt, în tandem cu apostolii, parte din temelia Bisericii (Ef. 2:20) şi destinatari ai revelaţiei (i.e. ai „tainei lui Hristos”). Într-o listă mai lungă de slujbe (domata) date de Hristos Bisericii (Ef. 4:11), prorocii ocupă locul doi, imediat după apostoli. Perspectiva din Efeseni este una globală şi nu ne este utilă atunci când ne întrebăm cum anume îşi exercită un profet slujba, ori dacă aceasta este permanentă. Din fericire, ocurenţele din 1 Corinteni (12 şi 14) aruncă mai multă lumină.

Capitolul 12, care atrage atenţia asupra diversităţii de daruri (charismatōn), slujiri (diakoniōn) şi lucrări (energhematōn) îi aşază în mod explicit pe profeţi pe locul doi (deuteron prophētas, 12:28) în lista „mădularelor” trupului care contribuie la diversitatea şi la creşterea lui. În celălalt capitol, care tratează problematica darurilor, găsim câteva principii foarte importante privitoare la activitatea prorocilor: 1) profeţii din comunitate trebuie să vorbească pe rând (v. 29); 2) mesajele lor trebuie evaluate de ceilalţi (v. 29); 3) cei care au luat cuvântul nu trebuie să monopolizeze timpul, ci să se arate sensibili la mesajele revelatorii primite de cei care sunt aşezaţi (v. 30); 4) profeţii trebuie să exercite autocontrol, pentru a nu face tulburare sau neorânduială (v. 32); 5) un profet autentic va intra în rezonanţă cu mesajul lui Pavel, care îi cheamă pe corinteni la ordine.

Continuarea AICI.