„Cu multă sumă de preț am agonisit orașul acesta” (Fapte 22:28)

Dovezile că NT de la Bălgrad e tradus în mare parte din latină (de regulă, versiunea lui Beza, iar uneori și din Vulgata) se pot aduna relativ ușor dacă cititorul are alături o diglotă a lui Beza.

Astăzi, citind declarația „căpitanului” din Fapte 22:28, am fost intrigat de folosirea termenului „oraș”, mai ales fiindcă știam că din grecescul politeia nu prea ai cum să ajungi la „oraș”.

În schimb, termenul latinesc ciuitas poate avea două înțelesuri: (1) cetățenie și (2) oraș (mai ales în textele post-augustane).

Evident, când Beza a folosit termenul ciuitas, avea în minte politeia.

Traducătorul transilvan nu a realizat că sensul de care avea nevoie în context pentru ciuitas nu putea fi „oraș” (termen pe care îl folosește când vorbește de o așezare).

De notat că în NT de la Bălgrad în finalul versetului avem glosa „pârgariu” care este termenul vechi pentru „cetățean”. Cred că a fost folosit fiindcă în latină avem adaosul ciuis la finalul versetului 28.

P.S. Căutând pe Google Books informații despre „pârgariu”, am dat peste un fragmențel dint-un articol al cărui autor pare să creadă că episodul cu Pavel și căpitanul roman este din… Evanghelia după Ioan!

 

 

De la moarte la înviere

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

 

Despre judecată; în biserică și în blogosferă (Mat. 7:1-6) (II)

Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)

 

De ce „le-am aplicat voalat”? (1 Cor. 4:6)

Dionis Bodiu mi-a pus mai demult o întrebare cu referire la traducerea propusă de mine la 1 Cor. 4:6.

“le-am aplicat voalat” – este interesanta aceasta optiune pentru μετεσχημάτισα; poti sa-mi sugerezi pe undeva vreo resursa mai documentata cu privire la intelesul acestui cuvant? Mi se pare ca traducatorii au avut multe batai de cap cu privire la el si nu gasesti prea multe versiuni care sa mearga pe aceeasi idee de traducere …

N-am avut atunci vreme să-i răspund. Încerc acum un răspuns:

Sensul verbului metaschematizein (5 ocurențe în NA²⁷) este problematic. Folosit de regulă cu sensul de ‘a preschimba’, ‘a preface’ (2 Cor. 11:13-15, Fil. 3:21), în contextul nostru înseamnă probabil ‘a aplica’ (pentru  detalii, vezi BDAG, s.v. metaschematizo). În secţiunea 3:5-4:5 Pavel a vorbit despre caracterul complementar al activităţilor desfăşurate de el şi de Apolo, dar această lecţie cu privire la unitate a fost de fapt „cu adresă”: cei vizaţi sînt creştinii din Corint, care nu pot lucra în unitate. Pentru a atrage atenţia asupra caracterului aluziv al exemplului dat de Pavel, am ales să traduc meteschematisa prin „am aplicat voalat”.

Dificultăţile pe care le presupune traducerea termenului se reflectă în multitudinea echivalenţilor din tradiţia biblică românească: am închipuit Nt. 1648, Bibl. 1688, Micu, le-amŭ întorsŭ Bibl. 1874, le am înţeles Nitz. 1897, am spus în icoană de vorbire Cornil. 1924, le-am strămutat Cornil. 1931, le-am zis chip Gal. 1938, le-am zis ca despre Bibl. 1968, le-am dat ca un exemplu Nt. 2002, am aplicat NTR 2007. Unele versiuni nu reuşesc să exprime ideea de „aplicare disimulată”: le-am spus Cornil. 1921, Bibl. 2001, Anania.

 

1 Corinteni 10. Traducţie nouă

Îmi vine greu să cred că traducerea cap. 9 din 1 Corinteni a fost postată pe blog în iunie 2009, deci cu aproape doi ani în urmă.

Când au observat că celelalte capitole întârzie, unii prieteni m-au întrebat dacă voi duce mai departe proiectul. Iată că îl duc. În ritm de melc, precum se vede, dar totuşi ritm.

Le reamintesc cititorilor că acest text este protejat prin Legea drepturilor de autor şi că nu au permisiunea de a copia acest text.

Nu-mi fac iluzii că aş putea mulţumi pe toată lumea cu acest text. Am mai renunţat la unele conjuncţii care ar fi făcut lectura greoaie. Cred că în traducere trebuie să ţinem cont de specificul limbii-ţintă.

Textul poate primi îmbunătăţiri, desigur. Precizez că am pornit de la textul critic Nestle-Aland 27.

Capitolul 10

1 Nu vreau să fiţi în neştinţă, fraţilor, cu privire la faptul că părinţii noştri toţi erau sub nor, toţi au trecut prin mare 2 şi toţi pentru Moise au fost botezaţi în nor şi în mare; 3 toţi au mâncat aceeaşi hrană duhovnicească 4 şi toţi au băut aceeaşi băutură, căci beau dintr-o stâncă duhovnicească ce-i însoţea; stânca [aceea] era Hristos. 5 Dar cei mai mulţi n-au fost pe placul lui Dumnezeu, căci au pierit risipiţi în pustie.

6 Acestea ne slujesc ca exemple, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. 7 Să nu fiţi nici idolatri, cum au fost unii dintre ei, precum este scris: „Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a ridicat să dănţuiască”. 8 Nici să nu ne dedăm la desfrâu, cum s-au dedat unii şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii. 9 Nici să nu-L ispitim pe Hristos, cum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit omorâţi de şerpi. 10 Nici să nu bombăniţi, cum au bombănit unii dintre ei şi au fost distruşi de Nimicitor.

11 Acestea li s-au întâmplat lor ca pilde, dar au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care a sosit sfârşitul veacurilor. 12 De aceea cel ce crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă. 13 Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fie omenească. Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci va face, alături de ispită, şi o scăpare ca să puteţi rezista.

14 De aceea, fraţii mei, fugiţi de idolatrie!

15 Ca unor oameni cu discernământ vă scriu. Judecaţi voi ce spun: 16 Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este comuniune cu trupul lui Hristos? 17 Deoarece există o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi dintr-o singură pâine mâncăm.

18 Luaţi aminte la Israelul fizic. Oare cei care mănâncă jertfele nu sunt părtaşi altarului? 19 Ce vreau să spun prin aceasta? Că ceea ce este jertfit idolului înseamnă ceva sau că un idol înseamnă ceva? 20 Dimpotrivă, spun că ce jertfesc [oamenii] jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu. Nu vreau ca voi să vă faceţi părtaşi demonilor. 21 Nu puteţi bea potirul Domnului şi potirul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. 22 Sau vrem să stârnim gelozia Domnului? Suntem oare mai puternici decât El?

23 Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate aduc edificare. 24 Nimeni să nu urmărească propriul [interes], ci pe al celuilalt.

25 Mâncaţi din tot ce se vinde în piaţa de cărnuri, fără să examinaţi nimic pe motiv de conştiinţă. 26 Căci „al Domnului este pământul şi plinătatea lui”.

27 Dacă vreun necredincios vă invită [la un ospăţ] şi vreţi să mergeţi, să mâncaţi tot ce vă pune înainte fără să cercetaţi nimic pe motiv de conştiinţă. 28 Dacă cineva vă spune: „Această [carne] a fost jertfită unui idol”, să nu mâncaţi, din cauza celui ce v-a înştiinţat şi a conştiinţei. 29 A conştiinţei lui, vreau să spun, nu a voastră. Căci de ce să fie libertatea mea judecată de către o altă conştiinţă? 30 Dacă mănânc dând mulţumiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru [hrana] pe care o iau cu recunoştinţă?

31 Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi orice altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu! 32 Nu fiţi prilej de cădere nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, 33 după cum şi eu mă străduiesc să plac tuturor în toate, necăutând folosul propriu, ci pe cel al celor mulţi, ca să fie mântuiţi. 11:1 Urmaţi pilda mea, precum şi eu o urmez pe a lui Hristos.

 

„Să-l lovească” / „Te va bate” (Fapte 23:2–3). Importanţa consecvenţei în traducere

Atunci când traducătorii nu sunt atenţi, pot obscuriza unele „fineţuri” din textul original care, cu puţin efort, ar putea fi păstrate şi în traducere.

(Nota bene, există „fineţuri” care nu se păstrează în traducere, oricât de ingenios, atent şi binevoitor ar fi traducătorul).

De pildă, în Fapte 23 Pavel este interogat de Sinedriu. La auzul declaraţiei sale („Am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, pînă în ziua aceasta”), marele preot Anania porunceşte celor aflaţi lângă Pavel să-l lovească peste gură. Prin asta, Marele Preot îl face implicit pe Pavel mincinos.

În traducerea Cornilescu Pavel răspunde: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!”

Am citit mult timp acest episod fără să înţeleg exact de ce Pavel devine aşa de virulent cu ierarhul iudeu. Până când am citit textul în greacă şi s-a făcut lumină.

În greacă, acelaşi verb care descrie acţiunea cerută de marele preot este folosit şi de Pavel. Prin urmare, legătura este clară. Pavel sancţionează vehement abuzul ierarhului, punându-i în vedere că „precum faci, aşa ţi se va face”.

Mai jos e o traducere literală, menită să pună în evidenţă aspectul ocultat de traducere.

ὁ δὲ ἀρχιερεὺς Ἁνανίας ἐπέταξεν τοῖς παρεστῶσιν αὐτῷ τύπτειν (typtein) αὐτοῦ τὸ στόμα.

Însă marele preot Anania a poruncit celor care şedeau alături să-l bată peste gură.

τότε ὁ Παῦλος πρὸς αὐτὸν εἶπεν· τύπτειν (typtein) σε μέλλει ὁ θεός, τοῖχε κεκονιαμένε·

Atunci Pavel către el a zis: Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit (=ipocritule!)

καὶ σὺ κάθῃ κρίνων με κατὰ τὸν νόμον καὶ παρανομῶν κελεύεις με τύπτεσθαι;

Tu pe de o parte şezi să mă judeci după lege şi, împotriva Legii, porunceşti să fiu bătut?

Un echivalent mai plastic ar putea fi:

Marele preot… să-l plesnească peste gură

Pavel i-a spus: Pesni-te-va pe tine…

 

„Profet”, „a profeţi”, „profeţie” la Pavel (2)

Prima parte AICI.

prophēteuo. Informaţiile despre profeţi trebuie completate cu informaţiile despre verbul prophēteuo, folosit de Pavel numai în 1 Corinteni. În contextul emancipării femeilor din Corint, Pavel face câteva observaţii privitoare la ţinuta corectă pe care trebuie să o aibă bărbaţii şi femeile care profeţesc (11:4).

Fiindcă membrii bisericii se arătau zeloşi în exercitarea harismelor, Pavel îi îndeamnă să-şi păstreze entuziasmul şi dorinţa de a profeţi (14:1), fiindcă această acţiune are efecte ziditoare asupra membrilor bisericii (14:3–4). Pusă în raport cu vorbirea în limbi, profeţirea se dovedeşte mai relevantă, fiindcă întreaga biserică primeşte zidire (14:5). Toţi cei care au mesaje profetice le pot transmite, în ordinea cuvenită, pentru ca toţi membrii bisericii să înveţe şi să fie mângâiaţi/îndemnaţi (14:31). În finalul capitolului întâlnim aceeaşi recomandare ca şi la început: „râvniţi să prorociţi” (14:39).

prophēteia. În înţelegerea termenului prophēteia trebuie probabil să pornim de la 1 Tes. 5:20. După imperativul de a nu stinge Duhul, Pavel le cere destinatarilor să nu dispreţuiască profeţiile. Epistola 1 Corinteni conţine şi ea câteva referiri importante. Profeţia apare în lista clasică de harisme (12:10), alături de discernerea duhurilor, vorbirea în limbi şi interpretarea lor. La începutul imnului despre dragoste, Pavel scrie că, în lipsa dragostei, acest dar nu înseamnă nimic (13:2).

Referirea la „taine” şi „cunoaştere” în context sugerează că cele două se subsumează profeţiei, fiind elemente prin care apostolul caută să definească această harismă. Tot în capitolul despre dragoste, profeţia, limbile şi cunoaşterea sunt prezentate ca fiind tranzitorii (13:8). În economia noii realităţi (to teleion) pe care o inaugurează venirea lui Hristos, aceste elemente nu-şi vor mai avea locul, fiind suplinite de cunoaşterea deplină (13:12).

Singura ocurenţă din Romani (12:6) este comparabilă celei din Corinteni, cu precizarea că aici Pavel vorbeşte despre manifestarea harismei conform cu măsura de credinţă (kata tēn analoghian tēs pisteōs). În Pastorale, profeţia însoţeşte primirea de către Timotei a unui dar (charismatos), cel mai probabil o consacrare (hirotonire) în slujbă (1 Tim. 4:14). Mesajul trebuie să fi avut un conţinut amplu, fiindcă în 1:18 Pavel vorbeşte despre aceste profeţii la plural (kata tas proagousas epi se prophēteias) şi consideră că, în conformitate cu ele, Timotei trebuie să-şi exercite fără ezitare autoritatea împotriva învăţătorilor care promovează „miturile” şi „genealogiile”, în locul preceptelor sănătoase.

Acesta ar fi deci contextul biblic paulin de care trebuie să ţinem cont când încercăm să stabilim ce a înţeles Pavel prin prophēteia. Dimensiunea revelatorie a profeţiei (aşa cum o prezintă Pavel) pare să fie bine reprezentată, dacă ţinem cont de 1 Cor. 14:30, de asocierea profeţiei cu „tainele” şi „cunoaşterea” (1 Cor. 13:8) şi de manifestarea ei în contextul consacrării lui Timotei în slujbă (1 Tim. 1:18). Deşi o putem înţelege ca expresie spontană a prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii, nu este mai puţin adevărat că Pavel vorbeşte despre ea (şi despre celelalte daruri) de o manieră care sugerează că profeţia poate fi căutată (1 Cor. 12:31; 14:1; 14:39) sau manifestată proporţional cu credinţa avută (Rom. 12:6).

 

„Profet”, „a profeţi”, „profeţie” la Pavel (1)

Acum câteva zile, un student mi-a trimis o întrebare legată de profeţie, autoritatea profetului şi relaţia acestuia cu pastorul. Desigur, întrebarea vine din context penticostal, fiindcă acolo se întâlnesc uneori astfel de ciocniri între două tipuri de autoritate: cea harismatică şi cea instituţională.

Fiindcă tocmai am terminat un articol măricel (vreo 30 de pagini) despre profeţie şi vorbire în limbi în 1 Cor. 14:20–25, i-am trimis un fragment pentru lămuriri preliminare.

Poate e util să postez aici un scurt fragment din articol, cea în care, pornind de la 1 Cor. 14:22, fac o incursiune „de recunoaştere” în seria „profet”, „a profeţi”, „profeţie” în corpusul paulin (Romani–Filimon).

E vorba de un „survol”, nu de o analiză extinsă, deci nu aşteptaţi să primiţi în 2 pagini ceea ce poate fi analizat pe 200.

De regulă pe blog scriu greceşte cu Unicode, dar acum am folosit transliterarea.

N.B. Se înţelege de la sine că am eliminat notele de subsol. Ele vor fi prezente în varianta întreagă a articolului (programat să apară în Pleroma).

(1 Cor. 14:22) hē de prophēteia, „însă profeţia”. Asupra conţinutului acestui termen opiniile comentatorilor variază în funcţie de poziţia faţă de harisme în general. În tradiţia reformată, profeţia este înţeleasă ca mesaj inspirat (care nu diferă în mod substanţial de predicare în general), în vreme ce teologii din tradiţia penticostală şi harismatică privilegiază cel mai adesea ideea de mesaj revelatoriu, primit de la Duhul Sfânt pentru o persoană sau o situaţie particulară. Probabil o discuţie despre prophēteia ar trebui să ia în considerare atât termenul prophētēs, cât şi verbul prophēteuo. În continuare vom face o analiză succintă celor trei termeni.

prophētēs. Nu sunt de interes pentru actualul studiu acele referiri la profeţii veterotestamentari, prin urmare ocurenţele relevante pentru studiul nostru sunt cele din 1 Cor. 12, 1 Cor. 14 şi Efeseni. În Efeseni profeţii sunt, în tandem cu apostolii, parte din temelia Bisericii (Ef. 2:20) şi destinatari ai revelaţiei (i.e. ai „tainei lui Hristos”). Într-o listă mai lungă de slujbe (domata) date de Hristos Bisericii (Ef. 4:11), prorocii ocupă locul doi, imediat după apostoli. Perspectiva din Efeseni este una globală şi nu ne este utilă atunci când ne întrebăm cum anume îşi exercită un profet slujba, ori dacă aceasta este permanentă. Din fericire, ocurenţele din 1 Corinteni (12 şi 14) aruncă mai multă lumină.

Capitolul 12, care atrage atenţia asupra diversităţii de daruri (charismatōn), slujiri (diakoniōn) şi lucrări (energhematōn) îi aşază în mod explicit pe profeţi pe locul doi (deuteron prophētas, 12:28) în lista „mădularelor” trupului care contribuie la diversitatea şi la creşterea lui. În celălalt capitol, care tratează problematica darurilor, găsim câteva principii foarte importante privitoare la activitatea prorocilor: 1) profeţii din comunitate trebuie să vorbească pe rând (v. 29); 2) mesajele lor trebuie evaluate de ceilalţi (v. 29); 3) cei care au luat cuvântul nu trebuie să monopolizeze timpul, ci să se arate sensibili la mesajele revelatorii primite de cei care sunt aşezaţi (v. 30); 4) profeţii trebuie să exercite autocontrol, pentru a nu face tulburare sau neorânduială (v. 32); 5) un profet autentic va intra în rezonanţă cu mesajul lui Pavel, care îi cheamă pe corinteni la ordine.

Continuarea AICI.

 

„Lucra” sau „lucrau”? (Fapte 18:3)

Astăzi (lucrând la comentariu) am descoperit o mică eroare în Cornilescu 1924, introdusă probabil în procesul pregătirii ei pentru tipar.

În Nestle-Aland 27, versetul spune după cum urmează:

καὶ διὰ τὸ ὁμότεχνον εἶναι ἔμενεν παρ᾽ αὐτοῖς, καὶ ἠργάζετο· ἦσαν γὰρ σκηνοποιοὶ τῇ τέχνῃ.

În Cornil. 1921, versetul a fost tradus astfel:

Şi, fiindcă avea acelaş meşteşug, a rămas la ei şi lucra: meseria lor era facerea corturilor.

Până aici, totul e în regulă.

Problema este că în Cornil. 1924 verbul lucra a devenit lucrau, deşi grecescul ἠργάζετο este la singular. Nu cred că aici Cornilescu a revizuit textul. Nu ar fi avut de ce să schimbe singularul cu pluralul.

Prin urmare, lecţiunea corectă este „lucra”. În acest verset avem clar menţionat că Pavel lucra la facerea corturilor. Sigur, şi dacă spunem că „lucrau”, se subînţelege că şi Pavel lucra. Numai că Luca îl individualizează pe Pavel şi trebuie să păstrăm acest element în traducere.

 

Curtea împărătească? (Fil. 1:13)

Gata cu politica. Ridziada s-a cam terminat (deşi n-am înţeles unde s-a dus până la urmă atâta bănet) şi am temeiuri serioase să cred că Românika va deveni în curând o adevărată republică universitară (prin cei 100.000 de intelectuali cu diplomă pe care îi expediază pe piaţă în mod generos înaltul aşezământ cultural ctitorit de tov. Bondrea). Tovarăşi, viitorul sună bine (dar aveţi grijă să închideţi ochii şi să vă ţineţi cu străşnicie de nas)!

Eu unul revin la preocupările mele de biblist-filolog. Mi-a atras recent atenţia versetul din Fil. 1:13, care conţine o secvenţă („curtea împărătească”) susceptibilă să dea naştere la interpretări eronate.

În trad. Cornilescu 1924 (=1921) versetul sună astfel:

În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos.

Cum înţelegeţi sintagma „curtea împărătească”? La prima vedere, eu sunt tentat să o iau metonimic. Prin „curte împărătească” aş înţelege „suita imperială”, sau, în sens mai larg, aristocraţia + artiştii + funcţionarii + trepăduşii + diverşii care se foiau prin palatul împăratului (mai ales dacă locul întemniţării e Roma).

Când ne uităm în original, descoperim că termenul grecesc corespunzător este praitōrion, care în NT apare de 8 ori. Termenul este de origine latinească (praetorium) şi are o istorie un pic mai complicată, de-a lungul căreia a dobândit diverse înţelesuri: 1) reşedinţa oficială a unui guvernator; 2) garda pretoriană (ulterior garda de corp a împăratului); 3) conac sau palat.

Dacă Pavel le scria filipenilor de la Roma, atunci praetorium (praitōrion) ar fi desemnat cel mai probabil garnizoana imperială.

În orice caz, de-a lungul timpului, pentru praitōrion s-au mai propus diverşi echivalenţi (NT 1648 giudecata; Bibl. 1688 şi Micu 1795 divanul), dar în final s-a optat pentru un împrumut: pretoriu, folosit iniţial în Bibl. Iaşi 1874 şi preluat de aproape toate traducerile ulterioare (mai puţin Cornilescu 1921 şi 1924).

 

Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” pe Sf. Pavel

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea „Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” („pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.

 

Virtuoasa Atenă faţă cu depravatul Corint

Prin predicile şi studiile despre 1 Corinteni circulă furtunos şi tunător ideea curioasă că în Corintul din vremea apostolului Pavel slujeau la Templul Afroditei nu mai puţin de 1.000 de curtezane (hetairas) sclave la templu (hierodoulous) dedicate zeiţei de bărbaţi şi de femei.

Informaţia provine de la Strabon (n. 64 î.Hr.), Geographia, 8.6.20. Deşi bătătorită, subliniată şi accentuată, ea nu este valabilă pentru Corintul din vremea lui Pavel.

1)     Strabon scrie despre Corintul vechi, care fusese distrus de Romani în 146 î.Hr. şi reîntemeiat de Iulius Cezar în 44 î.Hr.

2)     Prostituţia sacră n-a fost niciodată practicată ca atare la greci, fiind un obicei oritental.

3)     Reputaţia Corintului de oraş cu moravuri uşoare a fost creată de scriitori atenieni, în secolele IV î.Hr.: Aristofan a inventat verbul korinthiazesthai (a se comporta ca un corintean) ca sinonim pentru mersul la prostituate (fragm. din piesa Kokalos), poeţii comici Philetairos (sec. IV) şi Poliochos au scris amîndoi cîte o piesă cu titlul Korinthiastes (Codoşul), iar la Platon se întîlneşte sintagma Korinthia kore (fată din Corint”) ca eufemism pentru „prostituată” (Republica 404d). E îndoielnic că ceea ce se spunea cu 400 de ani înainte era valabil şi în vremea lui Pavel.

Avem deci temeiuri să credem că situaţia din Corint nu mai gravă decât cea din oricare oraş-port al vremii, unde se făceau şi se desfăceau vrute şi nevrute.

Un articol interesant pe această temă este cel al lui H. Conzelmann, Korinth und die Mädchen der Aphrodite. Zur Religionsgeschichte der Stadt Korinth în Nachrichten der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8:247–61, 1967. N-am reuşit să-l citesc, dar poate cândva o să-mi pice în mână.

Foto: Ruinele Templului Afroditei, pe Acrocorint, zona înaltă de vreo 600 de m.

 

1 Corinteni 9. Partea II. Traducţie nouă.

Partea a doua a cap. 9 mi s-a părut destul de greu de tradus de o manieră mulţumitoare. Sf. Pavel are o retorică foarte densă, mai ales când se raportează la lucrarea sa de propovăduire (motivaţiile sale, răsplata pe care o aşteaptă etc.). Am pus anumite fraze între paranteze, pentru a uşura un pic lectura firului argumentativ.

În v. 15 există o „sincopă” pe care am păstrat-o ca atare. Această întrerupere a firului scrisorii ne dezvăluie un crâmpei din pasiunea cu care a scris (sau dictat) epistola acest mare apostol.

¹³ Nu ştiţi că cei ce slujesc la templu mănâncă din bunurile de la templu, iar cei ce se îndeletnicesc cu slujbele la altar au parte din jertfele aduse la altar? ¹⁴ Tot astfel, Domnul a rânduit ca cei ce proclamă Evanghelia să trăiască de pe urma Evangheliei.

¹⁵ Eu însă nu m-am folosit de niciunul dintre aceste drepturi. Şi nici nu vă scriu aceste rânduri ca să se facă astfel în privinţa mea. Mai degrabă aş alege să mor… Nimeni nu-mi va răpi motivul de laudă! ¹⁶ Dacă predic Evanghelia, nu am niciun motiv de laudă (fiindcă mă aflu sub constrângere, şi ar fi vai de mie dacă n-aş predica-o). ¹⁷ Dacă însă predic Evanghelia de bunăvoie, am o răsplată. Dacă, dimpotrivă, aş predica-o de nevoie, ar fi o isprăvnicie care mi s-a încredinţat. ¹⁸ Aşadar, care este răsplata mea? Ca, în predicarea Evangheliei, să o transmit gratuit, fără a mă folosi de dreptul meu de a trăi din Evanghelie.

¹⁹ Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi ²⁰ Cu iudeii m-am făcut iudeu, ca să-i câştig pe iudei. Cu cei de sub Lege am devenit ca unul sub lege (deşi nu eram sub lege), ca să-i câştig cei de sub Lege. ²¹ Cu cei fără Lege am fost ca unul fără Lege (deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci mă supun legii lui Hristos) ca să-i câştig pe cei fără Lege. ²² Cu cei slabi m-am făcut slab, că să-i câştig pe cei slabi. Tuturor am devenit totul, ca cel puţin pe unii să-i mântuiesc. ²³ Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

²⁴ Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi în aşa fel, încât să câştigaţi premiul! ²⁵ Numai că orice atlet se înfrânează în toate privinţele; ei fac aceasta pentru a primi o cunună pieritoare, noi pentru una nepieritoare. ²⁶ Eu deci alerg, dar nu ca unul fără ţintă; lovesc cu pumnii, dar nu ca şi când aş  nimeri alături. ²⁷ Ci sunt necruţător cu propriul meu trup şi îl subjug, ca nu cumva, după ce am proclamat altora, să fiu eu însumi descalificat.

 

1 Corinteni 4. Traducţie nouă

Exerciţiul de traducere continuă cu un nou capitol (4). Există şi în acesta nişte construcţii problematice pe care am căutat să le rezolv „to the best of my abilities”. S-ar fi cuvenit să dau şi nişte note justificative pentru unele soluţii alese, dar nu mai e vreme şi pentru aşa ceva.

¹ Astfel trebuie să fim consideraţi noi: servitori ai lui Hristos şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. ² În privinţa aceasta, de la ispravnici se cere să fie găsiţi loiali. ³ Pentru mine însă contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. De altfel, nici eu nu mă mai judec. ⁴ Căci nu am nimic pe conştiinţă, dar nu aceasta mă dezvinovăţeşte; Cel care mă judecă este Domnul. ⁵ De aceea nu judecaţi nimic înainte de vremea cuvenită, până va veni Domnul, care va aduce la lumină cele ascunse în întuneric şi va dezvălui motivaţiile din inimi. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu.

⁶ Acestea, fraţilor, le-am aplicat voalat cu referire la mine şi la Apolo, în folosul vostru, ca prin exemplul nostru să învăţaţi ce înseamnă „Nimic peste ce este scris”, pentru ca nimeni să nu se îngâmfe cu unul împotriva celuilalt. ⁷ Căci cine te face să fii deosebit? Ce ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi când n-ai fi primit?

⁸ Deja v-aţi ghiftuit, deja v-aţi îmbogăţit şi împărăţiţi fără noi! Şi bine ar fi dacă aţi împărăţi, ca să împărăţim şi noi împreună cu voi. ⁹ Căci mi se pare că pe noi, apostolii, ne-a rânduit Dumnezeu ultimii, ca pe nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am devenit un spectacol pentru lume, îngeri şi oameni. ¹⁰ Noi suntem neghiobi pentru Hristos, voi sunteţi înţelepţi în Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteţi puternici. Voi sunteţi onoraţi, noi dispreţuiţi. ¹¹ Până în clipa de faţă flămânzim şi însetăm, suntem lipsiţi de îmbrăcăminte, maltrataţi şi mereu pe drumuri, ¹² trudim şi lucrăm cu mâinile noastre. Când suntem întâmpinaţi cu vorbe batjocoritoare, binecuvântăm, când suntem persecutaţi, răbdăm, ¹³ când suntem calomniaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns ca un gunoi al lumii, ca ceva lepădat de toţi, până în clipa de faţă.

¹⁴ Nu vă scriu acestea ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă dojenesc ca pe nişte copii ai mei preaiubiţi. ¹⁵ Căci chiar dacă aţi avea zece mii de pedagogi în Hristos, nu aveţi mai mulţi părinţi, fiindcă eu v-am născut în Hristos Iisus, prin Evanghelie. ¹⁶ Vă îndemn aşadar să urmaţi întocmai exemplul meu. ¹⁷ În acest scop l-am trimis la voi pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va reaminti căile mele în Hristos Iisus, după cum le fac cunoscute pretutindeni, în toate bisericile.

¹⁸ Unii s-au îngâmfat de parcă n-ar mai urma să vin la voi. ¹⁹ Voi veni repede, dacă Domnul va îngădui, şi voi cunoaşte nu discursurile celor care s-au îngâmfat, ci puterea lor. ²⁰ Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în discursuri, ci în putere. ²¹ Ce preferaţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi duhul blândeţii?

 

Ce vă spune gândul? (2 Cor. 1:9)

La începutul epistolei 2 Corinteni, Pavel face referire la un „necaz” care l-a lovit în Asia atât de puternic, încât aproape că renunţase la speranţa că va mai trăi. Despre ce să fie vorba? O boală? Hm, indiciile sunt puţine în acest sens. Atunci ce să fie? Să fi fost vorba de un proces judiciar prin care a trecut şi care aproape i-a adus o sentinţă de condamnare la moarte? Nu am acum răgazul să fac o cercetare amănunţită, dar cert este că termenul apokrima („sentinţă juridică”), folosit în v. 9 sugerează aceasta. Tradus literal spune: „Şi simţeam în noi înşine condamnarea la moarte; asta ca să nu ne bizuim pe noi înşine ci pe Dumnezeu care învie pe cei morţi.”

Pavel ar putea să folosească ideea de „sentinţă” în mod metaforic. Adică să fi simţit moartea aproape din alt motiv şi să se folosească de imaginea condamnării la moarte pentru a sublinia iminenţa sfârşitului (care s-ar fi putut datora unui alt factor).

Cornilescu traduce de o manieră care neglijează metafora: „Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim; pentruca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii.

Ce spun alte traduceri?

NTR: „Ne-am simţit ca şi cum am fi primit condamnarea la moarte…”

Catolică 2002: „Ba chiar încă ne-am socotit în noi înşine nişte condamnaţi la moarte….”

B. Anania: „Dar noi întru noi înşine ne-am socotit osândiţi la moarte…”

Galaction: „Ci noi, în noi înşine, ne socoteam ca osândiţi la moarte…”

 

Păgâni la judecata conştiinţei (Rom. 2:15)

Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

 

„Însoţirea” cerută de Pavel (1 Cor. 16:6).

Versetul menţionat mai sus este tradus de Cornilescu astfel: „Poate mă voi opri pe la voi, sau poate chiar voi ierna la voi, ca apoi să mă însoţiţi acolo unde voi avea să mă duc.”

La prima citire, s-ar spune că Apostolul îi anunţă pe corinteni cu privire la posibilitatea de a trece pe la ei (ba chiar de a rămâne peste iarnă), pentru a fi însoţit apoi de corinteni mai departe spre destinaţie.

Să fie însoţit? La ce se referă Pavel când sugerează această posibilitate? Cu siguranţă, e greu (dacă nu chiar imposibil) de conceput contextul în care o biserică întreagă (fie ea şi de dimensiuni mai mici), ar fi putut să-l conducă pe Sf. Pavel la destinaţie.

După cum veţi fi ghicit, verbul din originalul grecesc (prospempō) nu este tradus corect în acest verset. Deşi el poate însemna „a însoţi, a petrece [pe cineva la plecare]” (Fapte 20:38), în alte contexte are sensul de „a ajuta pe cineva în călătorie” [oferindu-i provizii de drum].

Acum putem înţelege ce vrea să spună apostolul Pavel când sugerează posibilitatea de a fi „însoţit” de corinteni mai departe. Nu le cere să meargă cu el (toată biserica!) până la destinaţie, ci să contribuie cu cele necesare călătoriei. De altfel, există mai multe versete în care acest verb are sensul de a „sprijini cu cele necesare drumului” (Fapte 15:3, Tit 3:13 ş.a.)

Cornilescu uneori traduce corect verbul, alteori îl traduce eronat. În 1 Cor. 16:6, soluţia propusă de el seamănă suspect de mult cu cea a lui Louis Segond (afin que vous m’accompagniez là où je me rendrai.)

(NIV) Perhaps I will stay with you awhile, or even spend the winter, so that you can help me on my journey, wherever I go.

(NJB) and I may be staying some time with you, perhaps wintering, so that you can start me on my next journey, wherever I may be going.

(NRS) and perhaps I will stay with you or even spend the winter, so that you may send me on my way, wherever I go.

 

Destinatarii epistolei 1 Corinteni (1 Cor. 1:2)

De-o vreme parcurg 1 Corinteni, comparând strâns Cornilescu şi textul original, din dorinţa de a descoperi acele indicii care să mă ajute să mă lămuresc asupra ediţiei greceşti folosite de Cornilescu. Indiciile se adună greu, dar se adună. Între timp, îmi atrag atenţia şi alte probleme. Mărunte, dar totuşi probleme.

1 Cor. 1:1-2: „Pavel (…) către Biserica lui Dumnezeu (…), către cei care au fost sfinţiţi (…) şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus (…).”

Citind formula de deschidere a epistolei 1 Corinteni, ai impresia că Sf. apostol Pavel scrie atât comunităţii din Corint (pe care o defineşte în mai multe feluri), cât şi celor ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus.

Strict vorbind, apostolul se adresează (atunci şi acolo) numai corintenilor. Deşi cuvântul său ni se adresează în egală măsură şi nouă, celor la aproape 20 de veacuri după, atunci când scria această epistolă, Apostolul Pavel îi avea în vedere pe membrii bisericii din Corint.

Atât sintaxa textului grecesc, cât şi spiritul epistolei sunt dovezi în această direcţie. O traducere corectă ar trebui să dea de înţeles că Pavel scrie „celor sfinţiţi şi chemaţi sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă în vreun loc numele Domnului…”

Diferenţa este aparent măruntă. Şi totuşi, ea nu este lipsită de importanţă în economia epistolei. În primul rând, deoarece corintenii începuseră să conteste autoritatea apostolului. (Şi dacă aţi avea 10.000 de pedagogi în Hristos, n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că în Hristos Isus eu v-am fost tată, prin evanghelie!). Faptul că apostolul trebuie să le reamintească apăsat „paternitatea” lui spirituală asupra lor („Hooz yer daddy?”) e semn că ea e contestată.

Corintenii trebuie traşi de urechi şi puşi la locul lor. Au uitat care este statutul lor. Au uitat că Evanghelia n-a pornit de la ei, şi nu s-a oprit la ei (14:36), de aceea trebuie să li se dea un pic peste năsucul pe care au început să şi-l ia la plimbare. Relaţia apostolului cu ei este destul de turbulentă şi n-avem timp să o analizăm în detaliu. Un lucru este cert însă. Încă din primele rânduri ale epistolei, apostolul strecoară o temă pe care o va relua în detaliu mai târziu.

În esenţă, începutul epistolei ar putea fi expandat după cum urmează:

„Eu, Pavel, care am fost chemat să fiu apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu (nu cu de la mine putere!) vă scriu vouă, bisericii lui Dumnezeu din Corint, celor care aţi fost sfinţiţi în Hristos Isus, care aţi fost chemaţi să fiţi sfinţi (nu să trăiţi în păcat, cum fac în prezent mulţi dintre voi!) ca parte a comunităţii mari de creştini care cheamă în diverse locuri (nu numai la Corint!) numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru (Hristos este stăpân atât peste ei, cât şi peste voi!).”

Pavel nu scrie corintenilor şi diverşilor creştini de pretutindeni, ci corintenilor şi atât, reamintindu-le subtil însă că sunt parte a unei comunităţi largi de creştini. Prin asta, corintenilor li se mai ajustează perspectiva: „Nu sunteţi singuri, nu sunteţi primii, nu sunteţi ultimii.” Probabil că şi multor biserici din zilele noastre ar trebui să li se mai aducă aminte la răstimpuri de acest fapt. După cum se comportă multe dintre ele, s-ar spune că Evanghelia lui Dumnezeu „de la ele a pornit şi numai la ele a ajuns”. Ntz!

 

„Să nu înţeleagă” (1 Cor. 14:38)

După discuţia despre utilizarea darurilor spirituale, apostolul Pavel face o paranteză prin care le interzice femeilor să creeze dezordine în biserici prin intervenţiile lor inoportune (14:34-35), apoi revine la subiectul „ordine şi rânduială în manifestarea darurilor spirituale” (mai ales profeţia şi vorbirea în limbi).

La sfârşitul acestor îndemnuri, Pavel spune (în Cornilescu): „Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” S-ar părea că apostolul se dă bătut: „Cine nu vrea să înţeleagă, treaba lui, n-are decât!”

Este interesant că în privinţa acestui verset, textul grecesc cunoaşte două variante. O variantă spune ei de tis agnoei, agnoeito (Dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!), iar o alta spune ei de tis agnoei, agnoeitai (Dacă cineva nu recunoaşte [aceasta], nu este recunoscut [de Dumnezeu]). Această ultimă variantă este preferată de imensa majoritate a traducerilor moderne şi pare să se potrivească mai bine în context.

Pavel nu se resemnează în faţa obtuzităţii unor contestatari ai săi [aşa ceva nu-i stă în fire, după cum observăm în toată epistola 1 Corinteni], ci le atrage atenţia celor care se consideră profeţi sau oameni duhovniceşti că veridicitatea pretenţiilor lor se verifică prin faptul că recunosc în epistola lui o autoritate spirituală dată de Dumnezeu. Dacă nu recunosc cele scrise, atunci nici ei nu sunt recunoscuţi de Dumnezeu. Astfel de oameni îşi anulează implicit pretinsa lor autoritate spirituală prin faptul că dovedesc de fapt lipsă de discernământ. Iar cine nu are discernământ, nu poate pretinde că este profet sau pneumatikos (om duhovnicesc, i.e. înzestrat cu daruri spirituale).

 

Scrijelaţii aceia (Fil. 3:2)

Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijelaţii aceia!

La cine face referire apostolul Pavel când vorbeşte de „scrijelaţii aceia”? În româneşte, verbul „a scrijeli” se defineşte astfel: A SCRIJEL//Í ~ésc tranz. 1) (obiecte) A tăia la suprafaţă cu o unealtă ascuţită. 2) (imagini) A reprezenta prin tăiere (pe suprafaţa unui obiect). [Var. a scrijela] /Din scrijea

După definiţie, ai impresia că se referă la persoane care se tatuează scrijelindu-şi mesaje ori simboluri pe corp. Avem deci de-a face cu recomandarea de a evita asocierea cu astfel de persoane? Să vedem ce spune originalul – blepete tēn katatomēn.

Verbul blepō înseamnă „a vedea” sau, în acest caz, „a fi atent”, „a avea grijă la”.

Substantivul katatomē înseamnă „mutilare” şi aici are sensul de „cei care se mutilează”.

Dar, cine sunt aceştia „care se mutilează”?

Versetul care urmează (3:3) conţine cheia interpretării. Pavel spune: „Căci cei tăiaţi împrejur [peritomē] sîntem noi, cari slujim lui Dumnezeu…” Contextul arată clar că „cei care se mutilează” sunt „cei care se circumcid” (iudeo-creştini), deşi Pavel nu foloseşte termenul consacrat (peritomē), ci unul ironic-zeflemisitor (katatomē). Avem aşadar de-a face cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte intraductibile, din NT.

Ideea lui Pavel este limpede: pentru credincioşii dintre Neamuri, circumcizia nu mai are nicio relevanţă. Dimpotrivă, în lumina revelaţiei aduse de Hristos, acest obicei echivalează cu o mutilare.

Bartolomeu Anania încearcă să păstreze jocul de cuvinte, dar fără succes:

Păziţi-vă de’mprejurul tăierii (katatomē = împrejurul tăierii?!). Noroc cu nota de subsol care ne lămureşte ce e cu „împrejurul tăierii” şi cu „tăierea-mprejur”.

Traducerile englezeşti redau corect ideea:

(NET/NRS) Beware of those who mutilate the flesh!

(NIV) Watch out for […] those mutilators of the flesh.

(TEV) Watch out for those […] who insist on cutting the body.

(NEB) introduce şi o explicaţie în text, pentru a transmite ceva din spiritul îndemnului: Beware of those who insist on mutilation – “circumcision” I will not call it;