Vaisamar

Prima parte a concluziilor la studiul despre KJB şi Fidela AICI.

***

(3) Deşi analiza noastră urmăreşte aproape exclusiv exemple din Noul Testament, putem presupune că situaţia nu diferă semnificativ în cazul Vechiului Testament. Această ipoteză ar trebui însă verificată printr-o analiză sistematică a celor două versiuni şi prin raportarea permanentă la textul masoretic, pe care ambele îl revendică drept Vorlage.

(4) Prezentarea, fie ea şi sumară a cărturarilor (cei mai mulţi dintre ei clerici) care au trudit la realizarea KJB pune în evidenţă temeinica lor pregătire academică. Prin contrast, traducătorii Fidelei sunt personaje anonime, care, din modestie, din teamă sau din alte motive, au refuzat să-şi asume versiunea pe care au pus-o în circulaţie. Studiul atent al Fidelei arată că traducătorii români nu stăpânesc bine nici limbile biblice, nici limba-sursă (engleza modernă timpurie), nici limba-ţintă (română modernă).

(5) Chiar dacă stilul nu poate fi criteriul fundamental de evaluare a unei traduceri (prioritare fiind acurateţea şi claritatea), el rămâne unul important, fie şi pentru că este aspectul pe care un cititor (chiar şi nespecialist) îl observă cel mai uşor, încă de la prima interacţiune cu textul. Neologizarea violentă a limbajului biblic, lipsa de proprietate a termenilor folosiţi, construcţiile nefireşti (multe dintre ele rezultate din calchierea unor frazeologii englezeşti) şi stângăciile stilistice prezente în Fidela fac din ea un experiment ratat. În prefaţa KJB, Miles Smith admitea că „the very meanest translation of the Bible (…) containeth the word of God, nay, is the word of God”, după cum un om poate fi considerat chipeş şi arătos chiar dacă ar avea câţiva negi pe mână, pistrui pe faţă şi câteva cicatrici. Ne putem întreba dacă episcopul de Gloucester şi-ar fi menţinut părerea la vederea unui om cu faţa acoperită de negi şi brăzdată de numeroase cicatrici.

Cu ajutor de Sus (dar şi cu o mică întârziere), am ajuns la finalul studiului despre KJB şi Fidela. E vorba de referatul prezentat la Iaşi în toamna anului trecut.

Evident, nu am epuizat tot ce se putea spune despre subiect, mai ales că m-am concentrat pe NT. Redau mai jos „confuziile finale”. 🙂

Foarte dure, veţi spune, fără să greşiţi prea mult.

Mai jos prima parte. Precizez că studiul va vedea lumina tiparului probabil abia în toamna acestui an. Volumul conferinţei este destul de mare (vreo 25 de articole), deci nu se poate redacta şi tipări peste noapte.

***

În studiul nostru ne-am concentrat pe relaţia dintre KJB şi Fidela, din perspectiva Noului Testament, raportând ambele versiuni la Textus Receptus, pe care traducătorii români pretind că l-au urmat. Punerea în context a celor două versiuni biblice, urmată de analiza lor comparativă ne-a condus către următoarele concluzii:

(1) Versiunea Fidela este o manifestare pe tărâm românesc a unui tip de fundamentalism religios specific unei anumite aripi a protestantismului american, curent potrivit căruia, spre deosebire de versiunile moderne ale Scripturii, KJB păstrează „toate cuvintele lui Dumnezeu”. Exponenţii acestor convingeri rigide au canonizat o anumită versiune a Sfintelor Scripturi (în speţă, „Versiunea Autorizată”), ignorând istoria ei, contextul în care a apărut, convingerile care stau la baza ei şi limitările scoase la iveală îndeosebi de cercetările biblice şi filologice din ultimul secol. Lucrând la întocmirea unei noi versiuni a Scripturii, traducătorii KJB au fost conştienţi că se află în albia largă a unei tradiţii venerabile care nu se va încheia odată cu ei. Orizontul lor larg, caracterizat nu doar de o bună cunoaştere a autorilor clasici şi a textului biblic, ci şi de un solid aparat hermeneutic, cu fundament patristic, contrastează puternic cu orizontul strâmt al realizatorilor Fidelei. În mod ironic, sloganul care defineşte demersul Fidela – „toate cuvintele lui Dumnezeu” – este indirect pus sub semnul întrebării tocmai de Miles Smith, în prefaţa KJB: „Is the kingdome of God become words or syllables?”

(2) Faptele de limbă analizate în secţiunea II.2 din acest studiu contrazic în mod evident afirmaţiile din prefaţa Bibliei Fidela, scoţând la iveală atât o strânsă dependenţă între KJB şi textul românesc, cât şi soluţii de traducere care diferă semnificativ de cele care ar rezulta dacă Fidela ar fi fost tradusă direct din limba greacă. Contradicţia flagrantă între ceea ce se afirmă în prefaţă şi realitatea ascunsă în paginile traducerii plasează versiunea Fidela în compania altor versiuni româneşti care, deşi se declară traduceri după textul original, sunt în realitate traduceri după alte traduceri (de ex., Palia de la Orăştie, 1582).

(va urma)

Prima parte AICI.

Parcurgând episodul ispitirii din Mat. 4:5, un cititor neavizat ar putea rămâne cu impresia că templul de la Ierusalim seamănă cu o moschee, de vreme ce Diavolul l-a dus pe Mântuitorul „pe un turn al templului”.[1] În acord cu KJB, cetatea la care face referire Mântuitorul în Mat. 5:14 nu mai este aşezată „pe un munte”, ci „pe un deal”. Pridvoarele scăldătorii Betezda au devenit „arcade” (στοὰς, Ioan 5:2), iar casa din pildă nu are temelia pe stâncă, ci este „fondată pe stâncă” (τεθεμελίωτο γὰρ ἐπὶ τὴν πέτραν, Mat. 7:25). Ori de câte ori călătoreşte pe mare, Isus nu se suie în corabie, ci „se îmbarcă” (ἐμβάντι, Mat 8:23), iar la finalul discursurilor sale oameni sunt nu „uimiţi”, ci „înmărmuriţi” (Mat. 7:28). Desigur, aceia dintre ei care nu cred vor fi „damnaţi” (κατακριθήσεται, Marcu 16:16), probabil fiindcă n-au fost „predestinaţi” pentru mântuire (Efes. 1:5, Rom. 8:30).

Nici epistolele nu sunt cruţate de acest „lifting facial”. În Epistola către Romani citim că Duhul ne ajută în „infirmităţile noastre” (ταῖς ἀσθενείαις, Rom 8:26) şi că stăpânirile despre care vorbeşte autorul sunt de fapt „principate” (ἀρχαὶ, Rom. 8:38). Apostolii nu sunt „ispravnici ai tainelor”, ci „administratori ai misterelor” (οἰκονόμους μυστηρίων, 1 Cor. 4:1). Sf. Pavel declară că nu „abuzează” de dreptul pe care îl are în raport cu Evanghelia (1 Cor. 9:18), dar le permite credincioşilor din Corint să aibă „erezii” între ei (αἱρέσεις, 1 Cor. 4:19), iar în argumentaţia sa despre înviere îl apostrofează astfel pe oponentul său imaginar: „Prostule! Ce semeni tu nu înviază dacă nu moare”.[2] În Biserică există nu „slujbe”, ci „servicii” (διακονιῶν, 1 Cor. 12:5). Credincioşii nu sunt „fiecare în parte mădulare ale lui Hristos” ci „membre în particular” (μέλη ἐκ μέρους, 1 Cor. 12:27), iar manifestarea Duhului nu aduce o învăţătură, ci „o doctrină” (διδαχὴν, 1 Cor. 14:26). Epistola lui Iacov îi îndeamnă pe credincioşi să nu fie doar „auditori” ai cuvântului, în vreme ce 1 Petru îi sfătuieşte să nu se teamă de „teroarea” celor răi.

Zilele astea lucrez intens la studiul pe care îl voi prezenta la colocviul de la Iaşi, studiu care analizează relaţia dintre „Fidela” şi KJB.

Am scris în numeroase rânduri despre Fidela, versiune ajunsă, iată, la a treia ediţie.

Studiul meu va fi destul de amplu, însă am ales să postez aici câteva fragmente privind registrul stilistic al acestei versiuni româneşti.

***

În această secţiune voi semnala atât neologismele care fac notă discordantă cu stilul bisericesc, cât şi calcurile frazeologice care ies din registrul limbii române literare. De pildă, în episodul Bunei Vestiri, arhanghelul Gabriel o numeşte pe fecioara Maria „privilegiată” (κεχαριτωμένη, Luca 1:28), iar două versete mai jos îi spune că a găsit nu „har”, ci „favoare” (Luca 1:30). În acelaşi context, insistenţa traducătorilor de a urma fidel textul englez[1] (marcat de redundanţă) se soldează cu formulări de un comic involuntar: „Vei rămâne însărcinată în pântecele tău” (συλλήψῃ ἐν γαστρί, Luca 1:31). În relatarea despre naştere din cealaltă evanghelie, citim că „o fecioară va fi însărcinată” (Mat. 1:23) şi că magii din Răsărit vin la pruncul Isus cu „tezaure” (θησαυροὺς, Mat 2:11).

Terminologia care trimite la statutul socio-profesional al personajelor din evanghelii a fost „adusă la zi”: ucenicii sunt acum „discipoli”, cărturarii au devenit „scribi”, aprodul s-a transformat în „executor” (ὑπηρέτης, Mat. 5:25), vameşul Matei nu stă la „vamă”, ci la „recepţia vămii” (τελώνιον, Mat. 9:9)[2], iar robii din Luca 19:15 nu fac „negoţ”, ci „comerţ”, drept care negustorul amator de perle nu poate fi decât „comerciant” (ἀνθρώπῳ ἐμπόρῳ, Mat. 13:45). Iosif din Arimateea nu mai este „sfetnic”, ci „consilier” (βουλευτής, Mc. 15:43), iar soborul însuşi a devenit, desigur, un „consiliu” (συνέδριον, Mat. 26:59). Cea mai radicală schimbare îl vizează pesemne pe „Ioan Botezătorul”, rebotezat el însuşi şi integrat în denominaţiunea traducătorilor români, cu numele de „Ioan Baptist”.

  (În mod cert va urma). 🙂

Ieri citesc altă trăsnaie în „Fidela”.

Versetul din Fapte 2:19 conţine în greacă expresia ἀτμίδα καπνοῦ, atmida kapnou, care în context ar trebui tradusă prin „coloană de fum”, dar pe care „Fidela” o redă prin „vapori de fum”.

καὶ δώσω τέρατα ἐν τῷ οὐρανῷ ἄνω καὶ σημεῖα ἐπὶ τῆς γῆς κάτω, αἷμα καὶ πῦρ καὶ ἀτμίδα καπνοῦ

Evident, şi aici este vorba de influenţa KJV: And I will shew wonders in heaven above, and signs in the earth beneath; blood, and fire, and vapour of smoke.

Citatul din Fapte, din predica lui Petru, este o preluare destul de fidelă din textul grec al VT (Septuaginta), Ioel 3:3: καὶ δώσω τέρατα ἐν τῷ οὐρανῷ καὶ ἐπὶ τῆς γῆς αἷμα καὶ πῦρ καὶ ἀτμίδα καπνοῦ

În spatele textului grec atmida kapnou („stâlp de fum”) se află ebraicul we-timarot aşan („coloane de fum”).

De altfel, n-am priceput de ce traducătorii KJV au redat expresia într-un fel în Fapte („vapour”) şi altfel în Ioel („pillars”): And I will shew wonders in the heavens and in the earth, blood, and fire, and pillars of smoke.

Dincolo de aceste amănunte (lipsa de concordanţă, acolo unde ea ar trebui să existe), ne putem întreba: cât de corectă e expresia „vapori de fum”?

Spunem „vapori de apă”, „vapori de mercur”, „vapori de clor”, dar nu „vapori de fum”. Spunem, în schimb, „nori de fum”, „coloane de fum” sau (dacă vrem să folosim limbajul mai vechi), „stâlpi de fum”.

În orice caz, chiar şi dacă „vapori de fum” ar fi fost corectă, expresia e folosită cu precădere în registrul tehnic al limbii şi nu prea are ce căuta în Biblie, într-un pasaj poetic. „Vapour” în engleză are o utilizare mult mai largă, de aceea folosirea lui nu e supărătoare.

Despre traducerea „Fidela” am scris şi voi mai scrie. Nu fiindcă sunt cusurgiul de serviciu, ci fiindcă discrepanţa dintre prefaţa ediţiei tipărite şi realitatea dintre coperţile versiunii mi se pare inacceptabilă. Textul miroase a dezinformare şi a impostură.

Nu e în sine o problemă că cineva şi-a propus să traducă KJV în româneşte! Problema e când traduci KJV în româneşte şi pretinzi că faci o traducere după Textus Receptus!

Dacă traducătorii ar fi luat una dintre ediţiile lui Erasmus, Robert Estienne, Theodore Beza ori Elzevir (toate în tradiţia „Textus Receptus”) şi s-ar fi apucat să o traducă în româneşte, fără intermediar, n-aş fi avut nicio problemă. Dar din păcate nu asta au făcut, de aceea trebuie să fie confruntaţi cu adevărul şi să dea detalii despre metoda de lucru. Mai ales în cazul traducerii Bibliei scopul nu scuză mijloacele.

În istoria traducerii Bibliei n-ar fi prima dată când prefaţa spune una, iar paginile de text tradus spun cu totul altceva. Pe măsură ce continui să citesc din textul versiunii, sunt tot mai scandalizat de filozofia de traducere care stă în spatele ei.

Ceea ce se poate spune cu relativă siguranţă este că prefaţa conţine o minciună straşnică: „Am dorit să producem o traducere nouă care să aibă ca origine familia grecească a Textului Receptus pentru Noul Testament”.

Ce înseamnă „familia grecească a Textului Receptus”? Toate ediţiile tipărite de la Erasmus 1516 până la a doua ediţie Elzevir (1633) constituie textul de pornire pentru Fidela? Nonsens!

În prefaţă citesc mai întâi că Noul Testament are „ca origine” Textul Receptus şi apoi că versiunea King James a fost folosită ca ghid.

Textul rezultat contrazice flagrant această declaraţie, fiindcă există prea multe formulări în care textul românesc al Fidelei urmează frazeologia din King James împotriva celei din Textul Receptus. (Pentru comparaţie, am folosit ediţia Scrivener).

Altfel spus, dacă echipa de traducători ar fi pornit de la textul grecesc, ar fi trebuit să ajungă la altceva decât formulările englezite la care a ajuns. În mod straniu, acolo unde KJV omite câteva cuvinte dintr-un verset, deşi ele sunt scrise negru pe alb în Textul Receptus, versiunea Fidela le omite şi ea, deşi pretinde toată vremea că ne dă „toate cuvintele lui Dumnezeu”.

Există, desigur, şi situaţii în care Fidela nu „bate” cu KJV, fiindcă traducătorii români şi-au dat seama că e periculos să mergi complet pe mâna unei versiuni din 1611.

Am să iau o suită de exemple din 1 Cor. 6 care arată servilismul Fidelei faţă de KJV

6:4 τοὺς ἐξουθενημένους / least esteemed / cel mai puţin stimaţi

Dacă traduci direct din greacă participiul tous exouthenemenous nu poţi ajunge la soluţia interpretativă a KJV. Verbul exoutheneo înseamnă „a dispreţui”, iar tous exouthenemenous înseamnă, tradus literal, „cei dispreţuiţi, cei desconsideraţi”. Ca să sune bine, traducătorii KJV au recurs la perifraza „least esteemed”, urmată servil de Fidela.

6:9 οὔτε μαλακοὶ οὔτε ἀρσενοκοῖται / nor effeminate, nor abusers of themselves with mankind / nici cei ce se abuzează cu bărbaţi, nici sodomiţii

Aici traducătorii au făcut abstracţie de termenul „effeminate” care traduce grecescul malakoi şi au folosit pentru acest termen grecesc a doua sintagmă din KJV („nor abusers…”). Din păcate, au încurcat complet borcanele, fiindcă n-au tradus fidel nici după mult clamatul Textus Receptus, nici după KJV.

În orice caz, e greu de explicat cum au putut ajunge la sintagma „cei ce se abuzează cu bărbaţi”. Ceea ce constituie un eufemism în engleză (formulat prima dată de Tyndale: Abusars of themselves with the mankynde) sună îngrozitor în limba română, fiindcă verbul “a abuza” este intranzitiv (“a abuza de ceva”).

6:12 οὐκ ἐγὼ ἐξουσιασθήσομαι / I will not be brought under the power / nu voi fi adus sub puterea

Verbul exousiazo înseamnă „a stăpâni” sau „a fi stăpân peste”. O traducere literală după Textus Receptus ar fi trebuit să spună „nu voi fi stăpânit”, nicidecum „nu voi fi adus sub puterea”. Aici influenţa KJV este fără tăgadă, iar rezultatul este o formulare pocită în limba română.

6:16 φησίν / saith he / spune el

Verbul phesin înseamnă „zice” şi este folosit aici pentru a introduce un citat din Scriptură (VT). Prin urmare, în traducere ar trebui să punem între paranteze [Scriptura]. În greacă nu apare pronumele „el”, pe care îl întâlnim în KJV sau în Fidela. Dacă traducătorii ar fi fost realmente fideli textului grec, ar fi trebuit să lase verbul fără pronume, fiindcă în română nu simţim nevoia să folosim întotdeauna pronumele personal pentru a identifica vorbitorul. De regulă formele verbale sunt clare şi atunci când sunt rostite fără pronume.

6:20 ἠγοράσθητε / For ye are bought / sunteţi cumpăraţi

Verbul agorazo este folosit aici la aorist şi ar trebui tradus printr-un perfect compus: „aţi fost cumpăraţi”. De ce „sunteţi cumpăraţi”? Fiindcă „ye are bought”.

În obedienţă strictă faţă de „originalul” folosit, traducătorii Fidelei au tradus termenul grec archon cu prinţ, deoarece KJV foloseşte ca echivalent termenul prince (e drept, în alternanţă cu ruler).

Lipsiţi de simţul limbii (sau al limbilor), traducătorii Fidelei nu şi-au pus nicidecum problema sensului pe care îl are „prinţ” în limba română. Proprietatea termenilor a fost ignorată cu dispreţ princiar (ca să ne păstrăm în registrul nobiliar), după cum vom vedea mai jos.

În Ioan 12:31 citim că „prinţul acestei lumi va fi aruncată afară”. De ce este Satan făcut „prinţ”? Fiindcă „prince” îl face şi KJV! Să zicem că nu sună chiar atât de rău. Mergem la 1 Cor. 2:6, 8, unde întâlnim o referire la „prinţii acestei lumi” care l-au răstignit pe Hristos. Hm…! Cei care l-au răstignit pe Hristos au fost membrii Sinedriului, regele Irod şi guvernatorul Pilat. Despre niciunul dintre membrii acelei nesfinte alianţe nu  s-ar putea spune că era „prinţ” în sensul românesc al termenului. Să mergem acum ca Prinţul Şarmant, ca vântul şi ca gândul, tocmai la Apocalipsa 1:5, unde întâlnim ciudăţenia ciudăţeniilor, atât în KJV, cât şi în Fidela:

SCR – ὁ ἄρχων τῶν βασιλέων τῆς γῆς.

KJV  – the prince of the kings of the earth.

Fidela – prinţul împăraţilor pământului.

În greacă textul spune că Isus este „conducătorul/stăpânul” împăraţilor pământului sau „conducător/stăpân” peste împăraţii pământului. Înlocuirea termenului „conducător” cu „prinţ” are efectul de a-l contraria pe cititorul care ştie că „prinţul” e mai mic în rang decât „împăratul”.

Traducătorilor KJV nu avem a le reproşa nimic. La 1600, termenul „prince” avea şi sensul de „monarch, esp. a king. Formerly also, a person whose authority is paramount, a ruler, a chief; a leader, a commander” (Vezi OED, s.v.). Prin urmare, textele din 1 Cor. 2, respectiv Apoc 1:5 nu-l făceau pe cititorul englez să ridice nedumerit din umeri. Dar în limba română termenul „prinţ” nu s-a bucurat niciodată de o asemenea elasticitate semantică. Domnii din spatele Fidelei l-au luat şi l-au întins pe calapodul KJV, încercând să-i dea noi valenţe, cu rezultate cam stranii chiar şi pentru cititorii cu simpatii monarhiste.

Concluzie: prinţ candidat la preşedinţie am mai văzut, în persoana dlui Duda. Dar de „prinţul împăraţilor” n-am auzit până să citesc Fidela. 🙂

Am parcurs astăzi patru capitole (1 Cor. 1-4) din versiunea „Fidela”. Stupoare! Calcuri peste calcuri din limba engleză, după KJV! Sunt convins că Versiunea Autorizată are farmecul ei literar, dacă o citeşti în limba engleză, dar am ajuns la concluzia că sună îngrozitor când o transpui „fidel” (=literal) în româneşte.

Calcuri după KJV, contra originalului grecesc

Impresia mea este că alcătuitorii Fidelei au tradus direct din engleză, fără a ţine cont de specificul limbii române. Prezint mai jos câteva exemple din corpusul de capitole studiate (1-4). Pe prima coloană este textul grec (ediţia Scrivener 1894), la mijloc este textul KJV, iar la final găsiţi textul „Fidelei”.

1:10. Παρακαλῶ / I beseech / vă implor.

Traducerea corectă în limba română este “vă îndemn”. Englezescul “beseech” are o intensitate mai mare decât originalul, drept pentru care în „Fidela” Pavel ajunge să-i “implore” pe corinteni. Nu prea îl văd pe apostolul Pavel implorându-i pe creştinii din Corint. Mai ai un pic şi îţi vine să crezi că Pavel o să se pună în genunchi în faţa lor; el, care, la o adică, poate să le şi poruncească, fiindcă este părintele lor în Hristos.

1:15. εἰς τὸ ἐμὸν ὄνομα [ἐβαπτίσα] / in mine own name / în propriul meu nume.

Caracterul nefiresc al exprimării se datorează tot urmării fidele a textului din KJV. Dacă traducătorul pornea de la textul grec, ar fi spus “am botezat în numele meu”. Şi era de-ajuns.

1:17. κενωθῇ / be made of none effect / să fie făcută fără efect

Aici este cât se poate de clar că s-a tradus din engleză. Termenul grecesc κενόω, kenoo înseamnă de regulă “a goli”, dar în context are sensul de “a zădărnici”. Întreb: pentru ce să ne scărpinăm după ureche cu o parafrază din engleză, dacă avem deja în limba română un termen echivalent foarte potrivit?

1:19. τὴν σύνεσιν τῶν συνετῶν / understanding of the prudent / înţelegerea celor prudenţi

Aici traducătorul a comis o “imprudenţă” serioasă, fiindcă n-a stat să se întrebe dacă “prudent” în engleză e totuna cu “prudent” în română. Ei bine, nu e! La 1611, “prudent” însemna “wise, discerning, sapient”. În limba română din 2010, “prudent” înseamnă  (luând ca reper banalul DEX) “care prevede eventualele consecinţe, orientându-se bine în mediul înconjurător; care acţionează luând toate măsurile de precauţie; prevăzător; precaut; circumspect.” Răfuiala lui Pavel nu este cu persoanele care traversează întotdeauna pe verde sau care conduc cu atenţie, ci cu „deştepţii lumii” (=exponenţii unei Weltanschauung păgâne, oamenii care se bazează pe retorică, pe know-how-ul secular, pe intelect, erudiţie etc.). Să mai adaug şi că în greceşte avem două cuvinte înrudite (σύνεσιν, συνετῶν), de aceea traducerea ar trebui să păstreze acest aspect. „Priceperea celor pricepuţi” este o soluţie mai convenabilă, pe care traducătorii „Fidelei” n-au ales-o fiindcă (din nefericire) n-au tradus din greacă, ci din engleză.

1:20. οὐχὶ ἐμώρανεν ὁ Θεὸς τὴν σοφίαν τοῦ κόσμου τούτου; / hath not God made foolish the wisdom of this world? / Nu a făcut Dumnezeu prostească înţelepciunea acestei lumi?

În context, sensul verbului μωραίνω, moraino (aor. ἐμώρανεν, înrudit cu μωρός, moros ‛prost, nebun, nerod’) este de „a face să pară nebun/nerod etc.”, dar în tradiţia biblică românească redarea lui s-a dovedit variată: a prosti Corn. 1924, a scoate de nebun(ă) Gal. 1838, a dovedi nebună Bibl. 1968. Soluţia „Fidelei” este cât se poate de nepotrivită. Nu spune nimeni în română că X l-a „făcut prostesc” pe Y. Cine insistă să spună aşa ţine cu tot dinadinsul să se „facă ridicol”!

Exemplele se pot multiplica indefinit şi sper să am răgaz să continui lista, cu explicaţii. Din nefericire, unele formulări sunt cât se poate de jenante şi dovedesc nu doar o cunoaştere superficială a limbii române, ci şi neglijarea textului grec. Interesant este că acolo unde traducătorii KJV au marcat diverse adaosuri în textul biblic cu italice, traducătorii români au inserat şi ei aceleaşi explicaţii, tot cu italice. Avem aşadar o versiune trasă la indigo după KJV. De bună seamă, Dl. Brian Nibbe n-a vrut să păstreze doar pentru sine frumuseţea Versiunii Autorizate şi s-a gândit să o împărtăşească şi românilor. Numai că ce le-a oferit nu este KJV, ci o caricatură. Cam ce ar rezulta şi dacă românii s-ar apuca să-i facă dlui Nibbe cadou versiunea Cornilescu în engleză!

(Va urma, probabil).

Prima parte a acestui material despre aşa-numita versiune Fidela, AICI.

Învăţaţi limbile biblice cu KJV!

Acurateţea textului rezultat a fost măsurată luând ca etalon KJV (textul din 1769). Zice prefaţa: „VJK este de o deosebită importanţă în înţelegerea textelor ebraice şi greceşti”. Parol?! Dacă vrei să înţelegi mai bine limba greacă a NT, citeşte KJV! Pentru a aprofunda ebraica VT, citeşte tot KJV! Nu m-ar surprinde să aflu că autorul recomandă KJV şi pentru învăţarea limbilor aramaică, latină, coptă etc., fiindcă aparent KJV este metoda garantată de a învăţa diverse limbi vechi.

Cum să ocoleşti inocolibilul

Traducătorii susţin că au încercat să ocolească „practica echivalenţei dinamice”. Nu ştim dacă au reuşit asta, dar cert este că au ocolit sistematic coerenţa şi claritatea sau proprietatea termenilor: „Am încercat să ocolim practica echivalenţei dinamice, care este de prea multe ori, ceea ce traducătorul doreşte să spună.” Concluzia? Care este!

Şvaiţer hermeneutic

„Pentru că această traducere este una literală, vei observa unele exprimări sau fraze mai neobişnuite.” Prefaţa, de bună seamă, este doar aperitivul, menit să ne familiarizeze cu stilistica „neobişnuită” (ce eufemism!) a textului biblic. Autorul insistă că pentru a avea „fiecare cuvânt” al lui Dumnezeu trebuie să traducem literal din limbile biblice. El nu se întreabă dacă unui grec i se încreţesc urechile când aude textul original, aşa cum ni se încreţesc nouă, când citim traducerea FIDELA. Presupoziţia hermeneutică din spatele acestei declaraţii este găunoasă. Pretinzând că valorifică litera, curajosul revizor ucide spiritul textului, fiindcă înţelesul unui text nu se regăseşte strict la nivelul cuvântului, ci la mai multe niveluri: sintagmă, propoziţie, frază, pericopă, capitol, secţiune de carte, corpus de cărţi, Testament, Scriptură. Dacă ne ridicăm şi mai mult deasupra textului, îl putem vedea din satelit, adică în lumina istoriei interpretării. Dimpotrivă, Brian Nibbe & co. refuză să privească Biblia altfel decât prin propriul microscop hermeneutic, care vede doar „one word at a time”.

Uite literalismul, nu e!

E clar pentru toată lumea că metoda literală în sens strict este sortită eşecului. Adică e suficient să încerci să o aplici ca să-ţi dai seama că de fapt ajungi la non-sensuri. De acest aspect îşi dă seama şi revizorul, fiindcă recunoaşte că uneori a „combinat mai multe cuvine din greacă într-un singur cuvânt în româneşte”. Să-mi fie cu iertare, dar nu asta ne-a fost înţelegerea. Cum rămâne cu „fiecare cuvânt al lui Dumnezeu”? Uneori, citim în prefaţă, a fost necesară explicarea unui cuvânt grecesc prin mai multe cuvinte în româneşte! Se dovedeşte astfel că de „practica dinamică” nu scapă nici măcar cei mai înfocaţi adepţi ai literalismului.

Noi şi cumplite revelaţii (lingvistice)

Numele unor cărţi din NT au fost schimbate. De pildă, Titus, „pentru a urma reproducerea fidelă a numelui din limba greacă”. Cu precizarea că numele în limba greacă este Titos, nu Titus. De aici se poate vedea clar câtă greacă ştiu membrii echipei de traducători! Autorul prefeţei mai scrie că toate celelalte traduceri în româneşte ale Scripturii folosesc termenul „Apocalipsa” pentru ultima carte a NT, el propunând în schimb „Revelaţia”. Autorul sigur nu este prea bine informat, fiindcă „Revelaţia” apare şi în NT 2000, revizuit de Iosif Ţon. Cât despre motivul schimbării, el este penibil. S-a renunţat la „Apocalipsă” din cauza definiţiei pe care o dă DEX-ul acestui termen! Dar ţineţi-vă bine, urmează schimbări şi mai spectaculoase: Ioan Botezătorul a devenit Ioan Baptist! E clar, de-acum Marius Cruceru va trebui să renunţe la personajul Nelu Baptistu’, ca să nu fie acuzat că ia în deşert numele Înaintemergătorului!

Ce să mai spui când citeşti acest text justificativ? Le răspunzi membrilor echipei de revizuire cu un verset din Romani 10:2, neapărat în versiunea FIDELA: „Au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cunoaşterii”.

Reacţii evanghelice la această versiune puteţi citi AICI şi AICI.

Despre Brian Nibbe am aflat acum vreo 2 ani (cred), pe când scotoceam pe internet după informaţii despre versiunea Cornilescu. Dintr-o scrisoare „semnată” de el am aflat strania lui perspectivă asupra textelor biblice şi a muncii de traducere. Brian Nibbe face parte dintr-un grup care susţine o concepţie destul de radicală, anume că Biblia King James (1611) este etalonul suprem după care trebuie judecate toate celelalte versiuni ale Scripturii.

Ieri am citit pe îndelete prefaţa Bibliei la care a Nibbe a lucrat 8 ani de zile, ajutat de o echipă alcătuită din iluştri anonimi. Intenţia misionarului american este cât se poate de onorabilă, anume aceea de a ne da „toate cuvintele lui Dumnezeu” într-o traducere cât mai fidelă. De precizat că pentru Nibbe şi ceilalţi adepţi ai concepţiilor sale, numai Textus Receptus conţine „toate cuvintele lui Dumnezeu.” Nu ştiu ce înţelege misionarul american prin „toate”, dar ştiu ce consecinţe decurg din această abordare. În termeni practici, milioanele de creştini care au trăit înainte de apariţia KJV şi milioanele de creştini de după KJV care nu folosesc această versiune sunt văduviţi de Cuvântul lui Dumnezeu în „totalitatea” lui. Singurii care au Cuvântul lui Dumnezeu integral sunt adepţii KJV şi membrii/susţinătorii Burgon Society. Cum a ajuns Brian Nibbe la credinţa că doar KJV este înzestrată cu toate calităţile nu pricep. Ceea ce pricep (nu prea mult) mă face să cred că părerea lui despre Biblie seamănă periculos de mult cu înţelegerea musulmanului tipic faţă de Coran. Cu o diferenţă notabilă: Nibbe (ori Burgon Society) nu are puterea de a dispune strângerea şi arderea tuturor ediţiilor critice ale Scripturii, dimpreună cu alcătuitorii sau susţinătorii lor.

De la Sola Scriptura la Sola Fidela

În fine, să lăsăm deoparte discuţia despre KJV şi să ne oprim la câteva afirmaţii din Introducerea  noii traduceri,  botezate „Fidela” (Fidela, nu Fidelă! Fidela, pe model Stela, Ionela, Cruella etc.). Textul conţine o pletoră de inexactităţi sau neadevăruri, non-sensuri şi anacoluturi. Din nefericire, autorul prefeţei nu se are bine nici cu istoria traducerii Bibliei în limba română, nici cu limba română în care vrea să traducă în premieră în mod „fidel” toate cuvintele lui Dumnezeu. Comentez selectiv câteva pasaje.

Biblia 1688, un soi de KJV românească?

Autorul susţine că deşi Biblia 1688 este scrisă într-un limbaj arhaic, „conţinutul este înregistrat cu acurateţe”. Dacă cineva ştie la ce se referă secvenţa „conţinut înregistrat cu acurateţe” să mă lămurească şi pe mine. Presupun că autorul vrea să spună că traducerea este una literală. Dar oare ştie că VT din Biblia 1688 are la bază Septuaginta, adică tocmai textul respins de adepţii KJV? Şi-apoi, pe ce se bazează afirmaţia despre acurateţea prezumată a Bibliei 1688? Pe impresii? Sau pe bază de numerologie (1611 + 77 = 1688, i.e. perfecţiune + desăvârşire = acurateţe)?

Sar peste anacoluturile despre celelalte versiuni traduse de „diferite religii” din România (adică peste biblia „catolică” de la Blaj şi peste Biblia 1874, făcută sub „blazonul” Societăţii Biblice Britanice).

Textus Receptus, dar ce ediţie?

Prefaţa nu menţionează de la care ediţie anume s-a pornit în (re)traducerea Noului Testament. Autorul ne spune doar că a plecat de la Textus Receptus. Bun! Dar aş vrea să ştiu şi eu cine a publicat această ediţie, unde şi în ce an. Fără această minimă precizare, echipa „Fidela” se înscrie în buna tradiţie românească a amestecului de surse, după inspiraţia de moment. Or, poate vrea să ne dea impresia că Textus Receptus a fost coborât cu hârzobul din cer fix la începutul sec. 17, când s-a realizat KJV. De altfel, pentru Vechiul Testament lucrurile sunt clare. Textul veterotestamentar este o „compilaţie şi revizuire a mai multor traduceri diferite”.

(Va urma)

De curând am reușit să mă eliberez de muncile care m-au luat și m-au ținut ostatic în ultimele luni. Am reușit să reiau munca pe textul cărții Isaia. Merge greu, fiindcă poezia se șlefuiește greu.

Precizez, ca și în alte dăți, că prima revizuire a textului a fost făcută de maestrul Florin Lăiu, căruia versiunea EDCR îi datorează mai mult decât s-a stabilit inițial, când au fost împărțite normele de lucru.

Textul de mai jos nu este final. Urmează să mai discut cu profesorul Lăiu unele chestiuni. Îl previn pe cititor că literalismul este moartea poeziei. Nu-mi scoateți ochii că „în original se spune un pic altfel” sau că „mai fidel ar fi așa…”.

Știu și eu cum e în original și știu și eu cum ar fi „mai fidel” și „mai exact”. Dar un text poetic are exigențele lui. Dacă în poezie frumusețe nu e, nimic nu e.

Acestea fiind zise, vă invit să citiți un calup din Isaia 40.

Puterea lui Dumnezeu

12 Cine a măsurat apele cu căușul palmei,

întinderea cerului cu palma întinsă

și toată țărâna pământului cu banița?

Cine a pus munții pe cântar

și dealurile pe taler de balanță?

13 Cine L-a îndrumat pe Duhul DOMNULUI

și ce om L-a luminat cu sfatul lui?

14 Cu cine S-a sfătuit El? Cine putea să-I dea învățătură

și să-L învețe calea dreptății?

Cine să-i facă parte de știință

și să-I dezvăluie calea priceperii?

15 Iată, neamurile sunt ca o picătură din vadră,

cântăresc cât praful de pe cumpănă;

Țărmurile cântăresc cât un fir de nisip.

16 Libanul nu este de ajuns pentru foc^d

și vietățile lui nu ajung pentru arderea-de-tot.

17 Toate neamurile sunt o nimica înaintea Lui,

sunt socotite neant și deșertăciune.

18 Cu cine-L veți asemănați voi pe Dumnezeu

și ce asemănare veți găsi pentru El?

19 Un idol? – Meșterul îl toarnă în formă,

Argintarul îl îmbracă în aur

și-i face lănțișoare de argint.

20 Cel sărac alege ca dar un lemn care nu putrezește;

își caută un meșter iscusit,

ca să-i facă un idol care să stea țeapăn.

21 Oare nu știți? N-ați auzit?

Nu vi s-a spus de la început?

N-ați înțeles întemeierea pământului?

22 El șade pe orizontul^e lumii

și locuitorii pământului sunt ca niște lăcuste;

El desfășură cerul ca pe un văl

și îl întinde ca pe un cort de locuit.

23 El îi preface în nimic pe cei mari și tari,

îi face ca nimica pe judecătorii pământului.

24 Nici bine n-au fost sădiți, nici bine n-au fost semănați,

nici bine n-a prins tulpina rădăcini în pământ,

că și suflă asupra lor – ei se usucă

și-i duce vârtejul ca pleava.

25 „Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă?”,

zice Cel Sfânt.

26 Ridicați-vă ochii în sus și priviți:

cine a creat stelele^f?

El scoate la numărătoare oștirea lor

și le cheamă pe toate pe nume;

așa de mare e puterea și forța tăriei Lui,

că una nu lipsește.

27 Pentru ce zici tu, Iacove,

pentru ce spui tu, Israele:

„Soarta mea e neștiută^g de DOMNUL

și dreptul meu, trecut cu vederea de Dumnezeul meu”?

28 Oare nu știi? Cum de n-ai auzit?

Dumnezeul cel veșnic, DOMNUL,

a creat marginile pământului.

El nu obosește și nu ostenește;

priceperea Lui e de nepătruns.

29 El dă putere celui obosit

și celui vlăguit îi sporește vigoarea.

30 Tinerii obosesc și ostenesc,

feciorii aleși se împiedică și cad,

31 dar cei ce Îl așteaptă pe DOMNUL își înnoiesc puterea;

își înalță aripile ca vulturii;

aleargă și nu ostenesc,

umblă și nu obosesc.

 ^d 40:16 Referire metonimică la pădurile de cedru ale Libanului.

 ^e 40:22 Ebr. ḥug „cerc”, „orizont”.

 ^f 40:26 Termenul „stele” a fost adăugat în traducere pentru a întregi sensul întrebării. Vezi Dt. 4:19 pentru asocierea dintre „stele” și „oștirea cerului”.

 ^g 40:27 Lit. „ascunsă”.

Mi-a ajuns de curând în mână ediția Bibliei tipărite de Editura Făclia, în parteneriat cu Societatea Biblică Trinitariană. M-am uitat prin textul acestei revizuiri și impresia preliminară este că avem de-a face cu o încrucișare între două texte: cel al lui Cornilescu (1924) și diverse soluții de traducere preluate din KJV.

La baza acestui demers stă aversiunea viscerală a Societății Biblice Trinitariane (cu sediul la Londra) față de textul critic al Noului Testament (ediția Nestle-Aland, care este folosit de mii de cercetători din întreaga lume și care are o istorie respectabilă). Altfel, nu-mi explic următoarea precizare: „La baza traducerii TBS a stat în primul rând textul în limba greacă a lui Scrivener care atrage atenția asupra variantelor textului critic. Am lucrat sistematic pentru a ne asigura că niciuna dintre variantele critice nu rămâne în acest text” (AICI).

Dacă tragem linie și adunăm, cei aproape 190 de ani de cercetări în domeniul criticii de text sunt aruncați pur și simplu pe apa sâmbetei în favoarea conglomeratului pe care îl numim Textus Receptus. Judecând după zelul cu care este promovat acest tip de text, ai impresia că el e textul „primoridal”, coborât exact în această formă pe Sinai sau, de ce nu, direct în grădina Eden. Așadar, adepții Textus Receptus ignoră cu totul cercetarea din cele două secole care s-au scurs de la ediția lui Karl Lachmann. Acesta a recunoscut, pe bună dreptate, că Textul Receptus este  o matcă în care se depun tot soiul de aluviuni (lecțiuni secundare) care n-au existat de la bun început acolo.

Pe pagina de prezentare a noii versiuni citim următoarele: „Societatea Biblică Trinitariană din Londra (Trinitarian Bible Society – TBS) a considerat ca fiind oportună decizia de a face o nouă traducere și revizuire a textului biblic, iar la baza acestei noi traduceri să stea textul grecesc Textus Receptus și Textul Masoretic ebraic. S-au consultat îndeaproape atât Biblia de Iași, cât și versiunea lui Dumitru Cornilescu.”

În cazul în care editorii acestei noi versiuni vor să acrediteze ideea că ea este o traducere de la zero a textului ebraic, respectiv grec, afirm fără menajamente că această sugestie este o exagerare pioasă, în tradiția exagerărilor pioase care s-au tot vehiculat în prefețele edițiilor românești ale NT/Bibliei încă de la începuturile tiparului.

Formulările din textul biblic propriu-zis indică altceva: revizorii au folosit textul Cornilescu drept bază a revizuirii și l-au ciopârțit după inspirației, ca să-l transforme într-un soi de KJV românesc. Am avea deci o a doua Fidela. De parcă nu era suficientă „Fidela” americană, ne-am pricopist acum cu una „britanică”.

Exemplele care indică dependența de Cornilescu sunt mult prea numeroase pentru a fi discutate aici exhaustiv. Notez în treacăt o serie de soluții la care nu poți ajunge dacă traduci direct din greacă.

Este regretabil că atâta efort se investește pentru proiecte care ajung mari rateuri. Ele, din păcate, ajung versiuni „de butic”, fiindcă nu sunt proiecte desfășurate prin colaborarea unor specialiști de la instituțiile teologice din țară. Sunt pur și simplu menite să satisfacă ambițiile unei organizații care a făcut o pasiune pentru două texte care, cu tot prestigiul lor istoric, și-au cam trăit traiul. Mă refer la Textul Receptus și la KJV.

Iau câteva exemple din care rezultă că nu avem o traducere direct din ebraică, respectiv greacă.

Geneza 40:13: „Peste trei zile Faraon te va scoate din închisoare…””

TM (Textul masoretic): „Peste trei zile Faraon îți va înălța capul…”

KJV „Yet within three days shall Pharaoh lift up thine head,”

Mai notez în treacăt că ediția SBB 1921 are și ea idiomul ebraic „va înălța capul tău”.

Se vede cu ochiul liber că avem o folosire a vechii versiuni a lui Cornilescu, a cărui dorință a fost de a face o traducere pe înțelesul omului de rând. Să vii în anul Domnului 2017 și să spui că pleci de la textul ebraic, când de fapt iei ca punct de plecare același Cornilescu, este o formă de impostură.

Ei bine, în prefață de scrie că „traducerea de față a fost realizată prin aplicarea principiului echivalenței formale” și că „membrii echipei editoriale au căutat să exprime – pe cât posibil, în funcție de cerințele limbii române – fiecare cuvânt din textele originale”.

Luca 19:44. Gr. ἐδαφιοῦσί este tradus de Cornilescu prin „te vor face una cu pământul”, soluție care se regăsește și în TBS 2017. Traducerea direct din greacă ar fi trebuit să ducă la o altă formulare, nu chiar la cea din Cornilescu.

Romani 1:14: „și celor înțelepți și celor neînțelepți”

Textul grec al lui Scrivener zice σοφοῖς τε καὶ ἀνοήτοις, adică „și celor înțelepți și celor fără minte”

Cineva care a tradus doar cu greaca în minte, nu avea cu să ajungă exact la formularea lui Cornilescu nici dacă era insuflat de Duhul Sfânt.

Uneori găsesc în text urme ale unor formulări englezești, ceea ce arată că revizorii nu au avut suficiență competență în materie de greacă.

Romani 2:17 „celor care prin răbdare în a face fapte bune caută gloria și onoarea și nemurirea: viață veșnică”

Textul grec are doar καθ᾽ ὑπομονὴν ἔργου ἀγαθοῦ, care s-ar putea traduce prin „stăruința în faptă bună” sau, dacă vrem un pic mai liber: „stăruința în facerea binelului” sau „stăruința în fapte bune”.

Așadar, direct din greacă nu prea ai cum să ajungi la „răbdare în a face”. Dar poți ajunge pe filieră englezească, dacă ai sub ochi „patient continuance in doing…”

Din prefață aflăm că în ediția curentă s-au folosit italicele pentru a marca întregirea sensului din original, dar după ce am citit câteva capitole am ajuns la concluzia că adaosurile nu sunt parcate peste tot.

Iau un exemplu care arată și dependența traducătorilor de KJV

Romani 2:21: „tu deci, care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care predici ca omul să nu fure, furi?”

Secvența „ca omul” nu se află în textul grec, unde citim așa: ὁ οὖν διδάσκων ἕτερον, σεαυτὸν οὐ διδάσκεις; ὁ κηρύσσων μὴ κλέπτειν, κλέπτεις;

Ea provine din textul KJV, fiind marcată cu italice, ca adaos care nu se găsește în original.

²¹ Thou therefore which teachest another, teachest thou not thyself? thou that preachest a man should not steal, dost thou steal?^[1]

Nu poți ajunge la următoarele formulări dacă traduci direct din greacă și te mai și lauzi în prefață cu motto-ul „Traducere, nu interpretare”: „scoate la lumină” (Rom. 3:5; gr. συνίστησιν), „trupul său îmbătrânit” (Rom. 4:19, gr. τὸ ἑαυτοῦ σῶμα ἤδη νενεκρωμένον); „Sara nu putea să aibă copii” (gr. τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας); „stare de har” (Rom. 5:2, gr. χάριν); „fără putere” (Rom. 5:6, gr. ἀσθενῶν).

Principiul consecvenței în traducere nu a fost respectat decât selectiv. Verbul dikaioo, „a îndreptăți”, este redat atât prin „a declara drept” (Rom. 2:13), cât și „a justifica” (Rom. 3:20).

Termenul „ethne” este tradus atât prin „Neamuri” (Rom. 3:29), cât și „națiuni” (Rom. 4:17).

Deși în prefață se mai spune că termenii de origine slavonă precum „taină” au fost înlocuiți, îl găsim în destule locuri.

De asemenea, n-a priceput de ce în loc de „ispășire” trebuie folosit „propițiere”, un barbarism teologic care probabil nu va fi asimilat de tradiția biblică românească nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Dacă ar fi vrut să mute accentul de pe ispășire, revizorii ar fi trebuit să spună „îmbunare” (căci asta mi se pare că vor să spună ei: că jertfa lui Hristos îl „îmbunează” pe Dumnezeu).

Nu e clar nici de ce ebraicul kapporet ar trebui tradus prin „tronul îndurării” și nu prin „capacul ispășirii” care, zic revizorii, fără să dea argumente, ar fi „o traducere incorectă a termenului ebraic.

Evrei 2:4. Secvența „daruri ale Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa” este o preluare de la Cornilescu. Textul grec zice καὶ πνεύματος ἁγίου μερισμοῖς κατὰ τὴν αὐτοῦ θέλησιν, „și împărțiri ale Duhului Sfânt, după voia Sa” (În KJV găsim and gifts of the Holy Ghost, according to his own will).

Evrei 9:11. Aici avem un alt indiciu clar că traducătorii n-au văzut textul grec. În greacă avem prepoziția διὰ (τῆς μείζονος καὶ τελειοτέρας σκηνῆς), care nu se poate traduce prin „cu acel cort mai mare și desăvârșit”. Și, în orice caz, „acel” trebuia pus cu italice, fiindcă nu există în greacă.

Iacov 1:5. Secvența „cu mână largă și fără mustrare” este o preluare din Cornilescu. Textul grec zice ἁπλῶς, καὶ μὴ ὀνειδίζοντος, „simplu/generos și fără să certe”. Evident, traducătorii nu s-au obosit să inoveze aici.

Iacov 1:9. Nu poți ajunge la „fratele dintr-o stare de jos” dacă traduci de la zero secvența greacă ὁ ἀδελφὸς ὁ ταπεινὸς (fratele umil).

Iacov 1:11. Cornilescu folosește două cuvinte – „căldură arzătoare” – pentru a a reda un singur cuvânt grec: καύσων – arșiță. În TBS găsim tot „căldură arzătoare”. O traducere din greacă ar fi dat pur și simplu „arșiță”.

Iacov 1:21. Versetul conține două indicii că traducătorii au luat pur și simplu textul lui Cornilescu. Mai întâi, au tradus περισσείαν κακίας, („surplus de răutate”, cf. superfluity of naughtiness – KJV) exact ca în Cornilescu. În plus, au omis să taie din versetul cornilescian secvența „în voi” (care nu are corespondent în greacă). Alternativ, ar fi putut să o marcheze cu italice, conform metodologiei anunțate.

În zilele următoare mă voi apleca mai atent asupra acestei noi versiuni. Dacă prima impresie se mențiune, avem în ediția TBS o „Fidela” lucrată mai atent, dar totuși o „fidela”.

Stilistic versiunea nu mi se pare o fericire. Nu știu ce revizor literar a lucrat pe text, dar rezultatul nu este prea grozav. Nici nu are cum să fie, fiindcă o versiune matură nu se face peste noapte. Este nevoie de discuții, întâlniri peste întâlniri, cântăriri și recântăriri, lecturi succesive etc.

Nu știu cât timp le-a luat editorilor TBS să realizeze acest proiect. În prefață nu se suflă nicio vorbuliță despre asta.

Rezultatul evaluării preliminare: așa nu!

P.S. Asemănările dintre TBS și versiunea Cornilescu sunt suficient de mari ca să justifice, cred, un mesaj trimis de Societatea Biblică Britanică suratei sale mai mici din Anglia. Epiderma britanică este în general mai subțire decât cea moldo-valaho-carpato-danubiano-pontică și ar trebui să vedem niște explicații. Ar trebui aflat dacă TBS a dorit o versiune tradusă de la zero, iar responsabilii pentru struțo-cămila rezultată sunt românii care au realizat textul și care au lucrat mai în viteză decât s-ar fi cuvenit. Eu unul am văzut prea multe năzbâtii în domeniul traducerii Bibliei ca să mă mai mir de vreo ispravă de felul acesta.

^[1] The Cambridge Paragraph Bible: Of the Authorized English Version (Cambridge: Cambridge University Press, 1873), Ro 2:21.

Un cititor mi-a semnalat astăzi un videoclip extrem de interesant, în care dna Liana Lupaș, curator al Bibliotecii Societății Biblice Americane, vorbește la conferința Passion 2014 despre prima Biblie tipărită pe tărâm american.

Discursul ei începe de la minutul 31.

Trebuie știut că SBA (cu sediul la New York) deține cea mai mare colecție de biblii din SUA. În Europa cea mai bogată colecție se află la Cambridge, în depozitul Societății Biblice Britanice.

Colecția de Biblii românești din biblioteca SBA este semnificativă și în munca de documentare am primit nu o singură dată ajutor prețios de la dna Lupaș, care a îngrijit și dezvoltat colecția cu multă pasiune în timpul ultimelor decenii. Într-un schimb de mesaje pe care l-am avut recent i-am promis că îi voi trimite și „Fidela”, chiar dacă apariția acestei ediții este, pentru mine ca biblist protestant, o sursă de imensă jenă.

Mai jos clipul. Dacă vă displac piesele din prima jumătate de oră, săriți direct la minutul 31. Recomandarea mea se aplică strict discursului dnei Lupaș. 🙂

Recent, la seminarul de ebraică, ne-am lovit de următoarea problemă: Cum traducem în mod satisfăcător secvența „hattanninim haggedolim” (lit. monștrii [marini] uriași)?

Poate în altă postare o să spun ce ar trebui înțeles prin termenul ebr. tanin. Să vedem deocamdată cum a fost tradusă în limba română expresia din Geneza. Mă interesează cu precădere acele ediții despre care știm că au la bază, direct sau indirect, textul ebraic.

τὰ κήτη τὰ μεγάλα (Septuginta)

cete grandia (Vulgata). Păstrat așa și în Nova Vulgata.

mari pești, ce se chiamă chitul (Palia de la Orăștie, 1581-1582). Foarte „explicativă” traducerea.

chituși mari (Vulgata de la Blaj, 1760).

ceții cei mari (Bibl.1865; Bibl.1874)

chiții cei mari (Bibl.1915; Bibl.Galaction 1938).

peștii cei mari (Cornil.1924). După „les grands poissons” din Segond. Soluția este adoptată și în ediția Trinitarian Bible Society.

peștii cei mari de mare (Cornil.1931). Ei, nah! De parcă am avea și peștii de uscat!

animalele cele mari din ape (Bibl.1936; Biblia 1968; Bibl.1988 etc.). Perifrază care arată că traducătorii n-au vrut nici „chiți”, nici „pești”.

monștrii marini uriași (TLN 2006)

monştrii marini NTR (2007)

balene mari (Fidela 2010). Dar balenele mici cum or fi arătând?

peștii cei mari (Biblia catolică 2013). Cu notă de subsol că e vorba de „monștri marini”.

Ideea de „pește” este în mod clar eronată. Iar „chiții” sună prea șoricește. Termenul „balene” trimite prea îngust la anumite creaturi.

Cred că „monstru marin” ar fi mai aproape de ceea ce avea în minte evreul antic care auzea textul Scripturii. Dar „monstru” nu dă prea bine stilistic.

„Balaur” îmi sună prea mitologizant.

Ar mai merita luat în calcul și „dihanie”, chiar dacă e cam vag.

Ieri, la simpozionul MLD, într-una dintre pauze discutam cu biblistul A.M., care e implicat într-un proiect de traducere a NT. Am plecat de la subiectul „Noul Testament de la Bălgrad” și am ajuns la termenul spermologos, folosit de filozofii epicurieni și stoici pentru a face referire la apostolul Pavel, în contextul predicării acestuia în Atena (Fapte 17:18).

Pe tema grecescului spermologos am putea face o discuție savantă, dacă am studia cu atenție toate textele grecești clasice sau post-clasice în care este atestat. Simplificând chestiunea, spun aici că acest termen e folosit uneori cu sens denotativ (neutru) pentru a face referire la acele specii de păsări care adună semințe. De pildă, o anumită specie de stăncuță, a ajuns să fie numită în limbaj științific corvus monedula spermologus. Desigur, numele subliniază obiceiul acestei păsări.

Uneori însă termenul e folosit cu sens peiorativ, ca epitet pentru omul care adună informații de ici și colo și care, prin urmare, nu are cunoștințe solide sau sistematice. Evident, folosirea peiorativă a lui spermologos poate fi și ea nuanțată.

În tot cazul, termenul le pune probleme traducătorilor, fapt care se vede mai ales din gama de soluții propuse:

1. ciocodniță ‒ NT 1648.

A.M. îmi spunea ieri că acesta ar fi numele unei păsări, dar deocamdată, fără a fi verificat atestările acestui termen în limba română, am dubii cu privire la ideea că în sec. 16 ardelenii foloseau acest cuvânt pentru a denumi o pasăre. În orice caz, îmi pare limpede că e vorba de un sens peiorativ. E ca și când am spune în română despre cutare că este o „gaiță” sau un „papagal”.

De remarcat că în ediția Beza 1580, în Vulgata citim seminator verborum („sămănător de cuvinte”), iar în traducerea făcută de Beza găsim nugator („palavragiu”, „gură spartă”).

2. sămănătoriu de cuvinte ‒ Biblia de la București (1688), Biblia de la Blaj (1795), Biblia 1914, Biblia Anania.

Traducătorii bucureșteni au tradus au pied de la lettre, preferând sensul denotativ, foarte similar celui din Vuglata (seminator verborum).

3. bârfitor ‒ Biblia de la Iași (1874).

Soluție nefericită, în opinia mea, dar justificată parțial de utilizarea lui spermologos în anumite texte grecești. Nu-mi cereți acum dovada lingvistică. Va apărea în dosarul „de problemă”, dacă voi avea cândva elanul necesar pentru a începe un șantier lingvistic în această chestiune.

4. vorbăreț ‒ Nitzulescu (1897), NT catolic 2002

5. palavragiu ‒ Cornilescu 1921, 1924, NTR 2007

6. semănător de vorbe ‒ Galaction 1938

Gala Galaction se mărginește să modifice ușor soluția din Bibl. 1688: „vorbe” în loc de „cuvinte”.

7. guraliv ‒ Fidela 2009

În spatele acestui termen stă probabil englezescul babbler din KJV.

P.S. Fiindcă mi se pare evident că folosirea lui spermologos de către filozofii atenieni este peiorativă, mă întreb dacă n-am putea folosi, în traducere, românescul răspândac.

Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul  de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.

Sursă imagine: http://www.hullcc.gov.uk/museumcollections

Parcurgând astăzi Evrei 10 în detaliu, am avut din nou prilej să observ lejeritatea cu care citează Scripturile veterotestamentare unii autori ai NT.

De pildă, un Psalm mesianic (109 în Septuaginta/110 în textul ebraic), citat atât de Sinoptici, cât și de autorul epistolei către Evrei, apare în forme ușor diferite.

Termenul care mă interesează de fapt este ebraicul  הֲדֹם (hadom, „scăunel pentru picioare”), tradus în greacă prin ὑποπόδιον, hypopodion, care are același sens.

De remarcat că în Cornilescu traducerea Psalmului este inexactă: ,,Şezi la dreapta Mea, pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale.” Ar trebui: „până voi pune pe vrăjmași scăunel sub picioarele tale”. Aici Cornilescu n-a mers nici după original, nici după Segond (Jusqu’à ce que je fasse de tes ennemis ton marchepied).

În Matei (22:44) și Marcu (12:36) locul scăunelului este luat de adverbul sub (ὑποκάτω, hypokato).

Luca (20:43, Fapte 2:35) citează mai scrupulos din textul grec, păstrând scăunelul.

Referiri la acest Psalm (cu menționarea termenului hypopodion) mai întâlnim în 1 Cor. 15:25, Ev. 1:13, Ev. 10:13.

Nu știu ce face echipa Fidela când descoperă că Matei și Marcu nu s-au ținut fidel de litera VT, ci și-au permis o mică schimbare în cuvintele lui Dumnezeu. 🙂

Zilele astea dau zor să termin de redactat articolul despre KJB şi Fidela.

Regele Iacob I al Angliei, succesorul Glorianei, cel care ne-a dat celebra Biblie de la 1611, a avut în ianuarie 1604 o dezbatere cu reprezentanţii puritanilor, care cereau o reformare şi mai profundă a Bisericii Angliei.

Multe şi spinoase au fost problemele dezbătute acolo (chestiunea unei noi traduceri fiind aproape marginală).

Frunzărind printr-o relatare scrisă de William Barlow, episcop de Lincoln, care face o descriere cu iz propagandistic (publicată în 1638), nu mi-am putut reţine un zâmbet: dezbaterea de acum mai bine de 400 de ani s-a purtat cam în aceeaşi termeni pe care îi ştim. 🙂

Mai jos pagina de tilu a cărţii şi p. 67, unde începe dezbaterea despre semnul crucii. Nu vă spun rezultatul dezbaterii (fiindcă cititorii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor şi vor afla singuri). 🙂

Precizez că nu public această postare pentru a influenţa în vreun fel dezbaterea actuală, ci fiindcă procesul verbal al întâlnirii mi-a adus aminte de contextul nostru. În rest, fiecare să judece pentru sine, că doar de aceea i-a dat Domnul minte! 🙂

Întreaga secţiune, în PDF (p. 67-76) AICI.

Astăzi s-a terminat simpozionul pe teme biblice (filologie, hermeneutică, istoria receptării) organizat la Iaşi.

A fost ediţia a doua, cu o participare mai mică decât anul trecut, probabil din cauza crizei şi a altor evenimente simultane care au făcut concurenţă acestui eveniment.

Pentru mine a fost un bun prilej de a mă întâlni cu prieteni ca Marius Clim, Marius Cruceru, Alex Mihăilă, Octavian Gordon şi Dragoş Mârşanu.

O mare bucurie a fost întâlnirea cu dl. Marian Ciucă, excelent traducător din Augustin (De doctrina Christiana).

Simpozionul a avut mai multe secţiuni şi, evident, n-am putut audia decât o parte dintre lucrări. Contrazicându-l pe Marius Cruceru, care observa cu umor că „potrivit legii lui Murphy, cele mai bune prezentări sunt la secţiunea cealaltă”, aş spune că am avut parte de referate bune la toate secţiunile.

Într-una dintre pauze am avut prilej să discut cu prof. Marian Ciucă, pe marginea versetului din Gal. 5:12, mai exact a înţelesul verbului apokopsontai, pe care îl înţeleg ca referire sarcastică la mutilare. În prezentarea lui, colegul meu Dragoş Ştefănică a susţinut această interpretare şi tind să-i dau dreptate. În calitate de coleg de birou, am urmărit îndeaproape „suferinţele tânărului Werther” în timp ce-şi pregătea referatul şi cunosc deci bine „dosarul de problemă”. 🙂

Un incident straniu, aproape un déjà-vu, a avut loc în timpul prezentării lui Octavian Gordon. Încă în timp ce vorbea (aplicat şi la obiect) despre necesitatea folosirii unui sistem coerent de abrevieri ale cărţilor biblice, o duduie se foia în sală, încercând să pună o întrebare. Am auzit doar ceva legat de „semnul crucii de pe biblii”. La sfârşitul referatului, duduia s-a declarat ultragiată de expunere (cumva, abrevierea cărţilor biblice ar fi o ireverenţă faţă de Dumnezeu?), a ridicat încă vreo câteva probleme paralele cu tema şi cu logica, iar în final, victimă a propriului ei Sturm und (z)Drang ideatic, a ieşit „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, damnându-ne în bloc pentru nu ştiu precis care vină.

Alex Mihăilă m-a întrebat îngrijorat dacă am mai văzut aşa ceva la vreo manifestare ştiinţifică. I-am spus că da. La un curs al lui Andrei Pleşu despre parabole. Şi la prelegerile ţinute de Gordon Smith la capela baptistă. (Cu maliţie, în barbă: Aceste trei „tulburări ale liniştii publice” au fost provocate de femei!). 🙂

Mai jos câteva fotografii.

Aula Filialei Iaşi a Academiei Române. În picioare, la microfon, prof. Eugen Munteanu

Cum să nu te agiţi (şi să nu te crispezi) când vorbeşti despre Fidela? (Pare-se că şi fotograful tremură de indignare). :)))

Dar mai întâi câte ceva despre KJB şi bibliile englezeşti care au precedat-o.

Dragoş Ştefănică în acţiune, tăind (dar nu şi spânzurând), că doar despre tăiere e vorba în Gal. 5:12. Moderatorul sesiunii: prof. Ioana Costa.

Inside joke: toate cele trei sticle de apă sunt pentru vorbitor. 🙂

Lucrând eu de zor la studiul meu despre KJB şi Fidela (cineva trebuie s-o facă şi pe asta!) dădui peste pagina de titlu a Bibliei KJB.

Întrebare: Ce reprezintă pasărea din josul paginii şi ce caută ea în Biblie?

Personajele înfăţişate nu cred că le pun probleme cititorilor (dar mai ştii?). 🙂

Click pe imagine pentru a o mări.

Iaca dau şi un detaliu, pentru cei cu vederea slabă.