Pentru desăvârşirea sfinţilor (Ef. 4:12)

Cu mai bine de o săptămână în urmă am ţinut la biserică un studiu din Efeseni 4:11-16. Cu acest prilej am descoperit că Ef. 4:12 ar avea nevoie de o nuanţare în ce priveşte expresia „pentru desâvârşirea sfinţilor” (gr. πρὸς τὸν καταρτισμὸν τῶν ἁγίων).

Termenul care ne interesează este καταρτισμός, katartismos, tradus de Cornilescu prin „desăvârşire” (cf. Segond perfectionnement des saints).

În greaca clasică, termenul katartismos se foloseşte cu mai multe sensuri, în funcţie de context:

–          reconciliere, restaurare

–          îndreptare (sau aşezare a unui os fracturat)

–          finalizare (a procesului de creştere a dinţilor)

–          pregătire, aranjare (a unui obiect)

–          antrenare, echipare

Acest ultim sens pare cel mai potrivit în contextul din Efeseni. Pavel spune că Hristos a dăruit Bisericii o “ierarhie slujitoare” care să-i “echipeze” pe sfinţi pentru ca şi ei să slujească, ducând astfel la creşterea (zidirea) trupului lui Hristos.

Bun, şi ce e greşit dacă zicem “desăvârşire” în loc de “echipare” (sau pregătire)? Nu e greşit, dar poate sugera ideea că trebuie ne desăvârşim şi apoi să slujim. La o adică, ne putem sustrage slujirii invocând motivul că nu suntem încă desăvârşiţi. Şi am avea dreptate, fiindcă desăvârşiţi o să fim doar la Domnul, când va veni ceea ce este desăvârşit (ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον,  1 Cor 13:10). Numai că Pavel nu spune că trebuie să ne desăvârşim mai întâi, ci că trebuie să ne echipăm.

Să vedem ce au făcut traducătorii vechi şi noi cu acest termen – katartismos

NT. 1648 – împreunarea sfinţilor (Hm… cam nefericit termenul)

Bibl. 1688 – întemeiarea sfinţilor (N-au nimerit-o nici editorii munteni)

Micu 1795 – săvârşirea sfinţilor (Termen preluat de Şaguna, Filotei al Buzăului şi Biblia 1914. Deja ne apropiem de termenul modern desăvârşire).

Biblia 1874 – desevârşirea sânţilorŭ (Soluţie care se va fi preluată de traducerile din sec. XX)

Nitzulescu 1897 – întregirea sânţilor (Nici aşa nu sună prea grozav.)

Galaction 1939 – desăvârşirea sfinţilor (=1874, Cornilescu şi ediţiile sinodale 1968-2008)

Anania 2001 – ca să-i pregătească pe sfinţi (Ei, în sfârşit cineva a nimerit-o! Era şi timpul.)

 

1 Corinteni 9 (Partea I). Traducţie nouă

Am reuşit astăzi să finalizez prima jumătate din capitolul 9. Tema capitolului este „libertatea lui Pavel” în raport cu biserica din Corint. Deşi Pavel ar fi putut emite pretenţia să fie susţinut financiar de către corinteni, n-a făcut-o, fiindcă doreşte să propovăduiască Evanghelia fără să fie plătit.

Corintenii sunt „produsul/lucrarea” lui şi, dat fiind statutul lor, ar putea să trăiască susţinut de el, aşa cum fac şi alţii, fiindcă atât realităţile lumeşti (armata, agricultura), cât şi Legea sunt de partea lui.

Discuţia lui Pavel despre propria sa libertate nu este întâmplătoare. Atât în capitolul 8, cât şi în 10 se face referire la libertatea creştină şi la faptul că ea nu trebuie exercitată în anumite situaţii, când ea ar putea leza pe un confrate.

Am tradus „opsoniois” din 9:7 prin „provizii”, nu „plată” sau „cheltuială”, sub influenţa unui articol al lui Caragounis despre sensurile lui „opsonion”. Mai sunt şi alte explicaţii pe care ar trebui să le dau, dar prefer să nu deschid alte discuţii deocamdată.

¹ Nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? ² Dacă pentru alţii nu sunt apostol, sunt cel puţin pentru voi, căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.

³ Răspunsul meu de apărare pentru cei care mă supun cercetărilor este aceasta: ⁴ Oare n-avem dreptul să mâncăm şi să bem? ⁵ Oare n-avem dreptul să fim însoţiţi de o soră, ca soţie, cum fac ceilalţi apostoli, fraţii Domnului sau Chifa? ⁶ Sau poate numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?!

⁷ Cine dintre cei înscrişi la oaste trăieşte din propriile provizii? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu bea din laptele turmei? ⁸ Oare aceste lucruri le spun doar din perspectivă omenească? Nu le spune şi Legea? ⁹ În Legea lui Moise stă scris: „Să nu legi gura boului care treieră”. Oare de boi este preocupat Dumnezeu, ¹⁰ sau ne are în vedere mai degrabă pe noi? Cu siguranţă că pentru noi a fost scris, căci se cuvine ca cel ce ară să are însufleţit de speranţă, iar cel ce seceră, cu speranţa că va avea parte de recoltă. ¹¹ Dacă am semănat printre voi bunuri spirituale, ar fi mare lucru dacă am secera bunurile voastre materiale?

¹² Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, n-avem şi noi cu atât mai mult? Totuşi, nu ne-am folosit de acest drept, ci răbdăm totul, ca nu cumva să punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

 

Duhul pofteşte împotriva firii? (Gal. 5:17)

S-a întâmplat astăzi să discut despre versetul din Gal. 5:17 cu fr. conf. E.B. În versiunea Cornilescu versetul sună după cum urmează: „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Traducerea versetului conţine mai multe neajunsuri. Să le luăm pe rând.

1) Deşi verbul epithymeo este tradus cu „a pofti”, el are mai multe sensuri: „a tânji, a dori intens, a avea dorinţe puternice”. Uneori, conotaţia verbului este negativă (cu tentă sexuală), ca în Mat. 5:28 (Cine se uită la o femeie ca s-o poftească…). Alteori conotaţia este neutră (sau pozitivă), ca în Mat. 13:17 (Mulţi profeţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi…). Când Isus le spune ucenicilor că a dorit mult să ia masa de Paşte cu ei, tot verbul epithymeo este folosit. Aşadar, în funcţie de context, epithymeo poate să fie „de bine” sau „de rău.” În cazul textului din Gal 5:17, verbul „a pofti” ar trebui înlocuit cu „are dorinţe”, pentru a evita situaţia în care ajungem să sugerăm că „Duhul pofteşte”. Este drept, partea a doua a construcţiei lui Pavel este eliptică (şi Duhul împotriva firii pământeşti), dar verbul este subînţeles (şi Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti).

Ce spune Pavel aşadar este că firea pământească are dorinţe care se opun Duhului, iar Duhul are dorinţe care se opun firii pământeşti, nu că „Duhul pofteşte împotriva firii”.

2) A spune că cele două (firea şi Duhul) sunt lucruri este incorect. Cornilescu face abuz de termenul „lucru”. La el, aproape toate sunt „lucruri”. Termenul apare pe unde trebuie şi mai ales pe unde nu trebuie. Textul ar trebui reformulat pentru a evita să spunem că Duhul Sfânt este un „lucru”. În greacă textul spune că „acestea [firea şi Duhul] sunt potrivnice”, adică sunt în conflict, sunt realităţi care se împotrivesc una alteia.

3) Ultima parte a versetului (aşa că nu puteţi face tot ce voiţi) ar putea fi tradusă (mai bine, în opinia mea) şi altfel: „ca să nu puteţi face ceea ce vreţi”.

Ce spun traducerile româneşti?

NTR evită să spună că Duhul pofteşte împotriva firii, de aceea traducătorii au folosit doreşte, scris cu italice pentru a arăta că verbul nu apare în original. Sună cam nepotrivit să spui că Duhul doreşte împotriva firii. (Ce doreşte?). Mai mult, Duhul şi firea rămân „lucruri”. Cel puţin însă partea de final este îndreptată (pentru ca voi să nu faceţi ceea ce vreţi).

Bartolomeu Anania mă îngrozeşte cu soluţia aleasă: „Fiindcă trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, astfel ca voi să nu faceţi ceea ce aţi vrea.” Avem aici o mostră de dualism trup-duh (duh scris cu „d” mic, adică duhul omului!) care provine de oriunde, numai din gândirea paulină nu. Traducerea versetului e deficitară, fiindcă sarx nu are de-a face doar cu trupul, ci cu natura umană neregenerată (în ce sens e invidia o faptă a trupului, mă întreb?). Iar textul vorbeşte de Duhul [Sfânt], nu de duhul [omului].

Galaction este inconsecvent în chiar acelaşi verset: „Fiindcă poftele trupului sunt protivnice Duhului, şi ale Duhului protivnice trupului; trup şi duh sunt duşmani între sine, ca să nu faceţi orice aţi voi.” Aşadar, avem o dată „Duh” şi o dată „duh”. De ce? Imposibil de spus. Cât despre sugestia că „Duhul are pofte”, n-o mai comentez, dar tare aş fi curios să ştiu care sunt acelea.

 

Către o teologie a lacrimilor (conform NT)

Am prezentat recent episodul întâlnirii dintre femeia păcătoasă şi Isus, în casă la Simon fariseul. Elementul cel mai evident în tablou, lacrimile, m-au determinat să scriu o mică teologie a lacrimilor, conform NT. Vechiul Testament iese din discuţie, fiindcă cercetarea ar deveni prea complexă. Cât despre o teologie a plânsului (cu toate aspectele lui), aceasta ar fi şi mai greu de realizat. Cândva însă poate voi reuşi să trasez măcar o schiţă. (În orice caz, plânsul e o activitate bine reprezentată în Scriptură şi o perspectivă generală asupra ei ne-ar prinde bine). Până atunci, câte ceva despre lacrimi.

Lacrimile pocăinţei

Episodul pe care tocmai l-am interpretat exemplifică cel mai bine ce înseamnă lacrimile de pocăinţă. Nu mai insist. Aşa cum am văzut deja, lacrimile femeii semnifică dorinţă de iertare, dar sunt totodată expresia recunoştinţei şi a dragostei sale. Episodul este unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga Scriptură.

Lacrimile slujirii

Slujirea care se face cu lacrimi îmi pare destul de rară. Nu că am duce lipsă de predicatori plângăreţi la amvoane. Ca să spun drept, nu prea mă încred în lacrimile prestate de către unii slujitori ai Cuvântului aproape ca un număr de spectacol. Cunosc anumiţi predicatori care i-ar face invidioşi până şi pe cei mai talentaţi actori, atât prin capacitatea de a plânge după dorinţă, cât şi prin priceperea de a stoarce lacrimi auditoriului. Nu la aceste lacrimi mă refer când vorbesc de „lacrimile slujirii”. E una să-ţi spui de la amvon rolul, printre sughiţuri, iar apoi să-ţi iei tălpăşiţa. E altceva să slujeşti cu lacrimi unei comunităţi pe termen lung. În această a doua situaţie îl văd pe apostolul Pavel. Bisericile pe care le-a întemeiat i-au smuls multe lacrimi. Galatenii i-au produs atâta durere prin legalismul lor, încât strădania de a-i aduce din nou la Evanghelia lui Hristos este comparată de Apostol cu durerile naşterii. Folosind metafora travaliului, Pavel spune că se află din nou în chinurile naşterii, până la momentul în care galatenii vor căpăta cu adevărat chipul lui Hristos în ei.

Adevăratul copil-problemă al lui Pavel a fost însă biserica din Corint. Cu ea Pavel a dus războaie mai îndelungate ca s-o dea pe brazdă. În 2 Corinteni apostolul pomeneşte lacrimile care au însoţit scrierea epistolei sale.

Cartea Fapte atestă în egală măsură slujirea cu lacrimi a lui Pavel. Din cuvântarea pe care o ţine la Milet prezbiterilor bisericii din Efes, deducem cel puţin două motive care l-au făcut pe apostol să plângă. Au fost lacrimi produse de necazuri şi de uneltirile iudeilor, dar au fost multe lacrimi şi în şedinţele de consiliere cu membrii bisericii din Efes, în cei trei ani de zile cât a lucrat acolo.

Nu numai Pavel a plâns. A plâns şi Timotei, copilul său în credinţă, chiar dacă nu ştim contextul. Dar dacă slujirea maestrului a fost marcată de suferinţă, nu se putea ca ucenicul să fie scutit de ea. Cert este că din temniţă, Apostolul îşi aducea aminte de lacrimile lui Timotei.

Prin plânsul său, Pavel este, aşa cum spune, un mimētēs („imitator”, „cineva care urmează exemplul altuia”) al lui Hristos. Într-adevăr, pe Hristos îl vedem plângând în diferite ocazii în evanghelii. Despre lacrimile şi strigătele sale mari scrie autorul cărţii Evrei. Isus a ştiut ce înseamnă plânsul ca agonie (în sensul originar al cuvântului agōn, „luptă, înfruntare, conflict”).

Lacrimi care vin prea târziu

Nu oricine plânge o face dintr-un motiv bun sau pentru o cauză dreaptă. Există lacrimi care sosesc prea târziu pentru a mai schimba ceva. Cartea Evrei conţine avertismente peste avertismente. Între ele, un avertisment despre lacrimile zadarnice ale lui Esau, care întâi adoptă mottoul „Urmează-ţi setea”, iar apoi plânge în neştire, de ciudă că a urmat-o. Binecuvântarea de la groapă nu se mai întoarce: „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe”.

Sfârşitul lacrimilor

Cartea Apocalipsei, citită de mulţi cu ziarul într-o mână (deschis la pagina de ştiri internaţionale) şi cu calculatorul în cealaltă (doar-doar or dibui data întoarcerii lui Hristos) n-a fost scrisă ca să o transformăm în best-sellers de genul Left Behind sau în filme de groază despre Răpire, ci ca să ne reconforteze şi să ne dea speranţă în necazurile mici şi mari prin care va fi să trecem.

De două ori sunt pomenite lacrimile în Apocalipsa. Dar numai pentru a fi şterse. Cei care vin din Necazul cel Mare sunt duşi de către Miel la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu şterge orice lacrimă din ochii lor. În penultimul capitol promisiunea este întărită. Sfârşitul istoriei aduce un cer nou şi un pământ nou şi Noul Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu între oameni: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi”.

 

Toate sunt îngăduite… (1 Cor. 10:23)

Textul din 1 Cor. 10:23 sună aşa: Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos. Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate zidesc.

S-ar putea crede că Sf. Pavel declară în acest verset că toate lucrurile sunt îngăduite (lui şi altora). În realitate, prima parte a fiecărei fraze de mai sus ar trebui pusă între ghilimele, fiindcă Pavel citează un slogan al corintenilor care susţineau: „Toate lucrurile sunt permise”! Libertatea de conştiinţă a unor corinteni era atât de mare, încât tolerau un caz de incest, frecventau prostituatele şi participau la sacrificiile din templele păgâne (vezi mai ales 1 Cor. 6:12-13).

În această situaţie, Pavel citează aceste sloganuri (declarându-se parţial de-acord cu ele), dar le corectează, pentru că membrii bisericii din Corint ajunseseră să trăiască foarte libertin sub paravanul acestei „libertăţi”.

Cu alte cuvinte, le spune: „Toate sunt permise” (unui creştin liber), dar nu toate sunt folositoare, nu toate zidesc (pe cel care le practică sau pe cei din jur).

Orice traducere care se respectă ar trebui să marcheze cu ghilimele acest „Toate sunt îngăduite”, pentru ca cititorul să nu rămână cu impresia că Pavel este cel care vine cu această idee.

Există de altfel mai multe sloganuri arborate de corinteni. Despre ele însă în alte postări.

 

Ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27)

Textul din 1 Cor. 9:27 spune: Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

Versetul merită atenţia noastră fiindcă termenul lepădat poate stârni confuzie în mintea cititorilor. S-ar putea crede că este un adjectiv substantivizat, şi atunci Pavel zice: „ca nu cumva eu însumi să ajung un lepădat (de credinţă). Nu-i aşa, în context religios înţelegem de regulă verbul ca fiind reflexiv: „a se lepăda” (a renunţa, a abandona).

Ar mai fi o posibilă interpretare, conform căreia „lepădat” este un participiu. În acest caz, Pavel spune: „ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat [de către Dumnezeu]”. Dar afirmaţia stârneşte alte nedumeriri. Cum adică să fim „lepădaţi” de Dumnezeu? Ne leapădă Dumnezeu pur şi simplu dacă greşim? Se dezice de noi? Ne abandonează? Ne dă cu şutul?

Ca de obicei, cheia către înţelegerea versetului stă în interpretarea corectă a originalului grecesc. Termenul „lepădat” este adokimos. La origine, acesta înseamnă „care nu a trecut testul”, „care nu a fost aprobat”, „descalificat”.

Dacă ne uităm cu atenţie în context, observăm că în secţiunea 1 Cor. 9:24-27, apostolul Pavel face apel la câteva imagini din sport, pentru a-i motiva pe corinteni în pregătirea lor spirituală: 9:24 – imaginea participării la întrecerile de alergat pe stadion; 9:25 imaginea atleţilor care participă la jocurile comunităţii şi care se supun la tot felul de înfrânări pentru o cunună pieritoare; 9:26 – imaginea lui Pavel ca alergător (care are ţintă) şi boxer (care loveşte precis, nu la întâmplare).

În 9:27, Pavel pune punct argumentaţiei dându-se pe sine ca exemplu de „atlet” (al credinţei) care îşi spune trupul unui regim drastic şi îl aduce sub control tocmai pentru a nu fi „descalificat”. Este vorba de un limbaj metaforic, folosit de fapt în toată secţiunea 9:24-27.

Aşadar, accentul nu cade pe faptul că Dumnezeu l-ar lepăda, ci pe faptul că, în calitate de evaluator riguros, Dumnezeu l-ar descalifica. Sugestia este că şi-ar pierde premiul (răsplătirea cerească). Pavel nu e interesat să ne lămurească suplimentar ce înseamnă această „descalificare”? Poate însemna chiar pierderea mântuirii? Cei care pun astfel de întrebări ratează scopul mesajului paulin; el nu este să ne spună cât de mult am putea păcătui până să ne pierdem mântuirea, ci să ne atragă atenţia că indulgenţa faţă de noi înşine ajunge să atragă dezaprobarea lui Dumnezeu. Iar asta e destul de grav în sine.

 

Şi schilodească-se odată… (Gal. 5:12)

În Gal. 5:12 Pavel face o declaraţie şocantă: „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Despre membrii bisericilor din Galatia (sudul şi centrul Turciei de astăzi) ştim că erau tulburaţi de iudaizatori (iudeo-creştini care considerau că neevreii au nevoie de circumcizie pentru a intra în Noul Legământ). Dar ce vrea să spună Pavel cu aceste cuvinte? La prima lectură ai impresia că îşi doreşte ca oponenţii lui să alunece pe scări, să cadă pe gheaţă sau să fie loviţi de un cal nărăvaş. În fapt, sensul declaraţiei este altul. În greacă textul spune: ophelon kai apokopsontai hoi anastatountes hymas.

Particula ophelon este folosită pentru a exprima dorinţe despre care vorbitorul ştie că nu se vor materializa niciodată. Ar putea fi tradusă cu „Oh, dacă…” sau cu „Îmi doresc ca…”.

Verbul apokoptō este tradus de Cornilescu prin „a schilodi”, dar el înseamnă „a tăia”, „a mutila” şi în acest context este o referire voalată castrare. Pavel este de-a dreptul sarcastic cu oponenţii săi: dacă tot insistă atât de mult asupra tăierii, încaltea să meargă până la capăt! Exprimarea face parte din instrumentarul retoric bogat pe care Pavel îl pune în valoare în această epistolă pentru a-i aduce pe galateni la calea cea dreaptă.

Traducerea lui Bartolomeu Anania plusează în raport cu originalul şi îi face mici fărâme pe oponenţi:

O, tăia-s’ar cu totu’n bucăţele cei ce vă destramă pe voi!

Nota explicativă la verset ne spune că ar fi vorba de o posibilă aluzie la practicile de automutilare ale adepţilor zeiţei Cybele (în cadrul unor ritualuri orgiastice). Da, just, numai că respectivii nu se tăiau „bucăţele”, ci se autocastrau, deci traducerea este incorectă în raport cu explicaţiile.

Traducerile englezeşti sunt fidele originalului:

(NET) I wish those agitators would go so far as to castrate themselves

(NIV) As for those agitators, I wish they would go the whole way and emasculate themselves!

(NJB) I could wish that those who are unsettling you would go further and mutilate themselves.

 

Femeie-soră? (1 Cor. 9:5)

Citez din „diortosirea” Bartolomeu Anania: Oare nouă nu ne stă’n putere să purtăm cu noi o femeie-soră, ca şi ceilalţi apostoli şi ca fraţii Domnului şi ca Chefa?

Notă explicativă la femeie-soră:

„Femeie creştină; din categoria celor ce, asemenea sfintelor femei (Lc 8, 2-3), îi însoţeau pe apostoli, făcându-le menajul şi scutindu-i astfel de grijile mărunte.”

Sintagma tradusă prin femeie-soră este adelphē gynē care poate însemna „femeie-soră” sau „soţie-soră”. Evident, adelphē se referă la „soră” de credinţă, dar ce înseamnă în acest context gynē? Se referă la o femeie care se ocupă de „grijile mărunte” (menaj) sau la soţie? B.A. propune ca sigură o interpretare faţă există două obiecţii principale:

1) În Luca 8:2-3, despre femeile respective spune că îl sprijineau pe Isus cu ce aveau (resursele lor [financiare]), nu că îi făceau menajul.

2) Instituţia subintroductelor (syneisaktoi, fecioare care făceau menajul clericilor) datează din sec. II-III şi a început să fie condamnată sever în sec. IV, tocmai din cauza scandalurilor care au izbucnit. La începutul episcopatului său, Vasile cel Mare îi scria unui prezbiter, pe nume Gregorius:

[…] Nu sunt primul, Gregorius, nici singurul care să susţină principiul că femeile nu trebuie să trăiască alături de bărbaţi. Citeşte canonul stabilit de sfinţii Părinţi la Conciliul de la Niceea, care interzice în mod clar subintroductele. Viaţa de celibat capătă cinste prin separarea de orice companie femeiască. […] Dă-o afară din casă şi stabileşte-o la o mănăstire. Să trăiască între fecioare, iar tu să fii slujit de bărbaţi, ca numele lui Dumnezeu să nu fie blasfemiat prin tine. […] Dacă persişti să te cramponezi de poziţia ta clericală, fără să-ţi îndrepţi căile, vei fi anatemizat înaintea poporului şi toţi cei care te primesc vor fi excomunicaţi în toată biserica.

Aşadar, B.A. ar vrea să credem că deja apostolii aveau statutul prezbiterilor/epsicopilor din sec. II-IV, care adesea erau slujiţi de femei dedicate celibatului. În realitate, Pavel se referă la faptul că el a renunţat la căsătorie (spre deosebire de ceilalţi apostoli), deşi ar fi putut să se folosească de acest „drept”.

În plus, despre apostolul Petru (Chefa) ştim sigur că era căsătorit (avea soacră). Este oare plauzibil ca Petru să-şi fi lăsat nevasta acasă şi să cutreiere lumea în lung şi în lat însoţit de o femeie-soră?

 

Nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17 şi 4:2)

În 2 Corinteni, în traducerea Cornilescu, Pavel spune de două ori (în 2:17 şi în 4:2) „noi nu stricăm Cuvântul”. Totuşi, în originalul grecesc sunt folosite două verbe diferite, nu unul singur, de aceea se impune o analiză mai atentă a nuanţelor mesajului paulin. Să luăm versetele pe rând.

2 Cor. 2:17 Căci noi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi (gr. ou gar esmen ōs hoi polloi kapēleuontes ton logon tou theou).

Verbul tradus prin a strica este kapēleuō, care înseamnă de fapt „a vinde cu amănuntul, a negustori”, cu o conotaţie negativă însă care trimite la speculă. Desigur, dat fiind că mulţi dintre vânzători (mai ales cei care ţineau dughene sau taverne) mai „botezau” mărfurile (şi în special vinul), verbul a ajuns să facă referire, prin extensie, şi la ideea de falsificare, adulterare, stricare.

Totuşi, în contextul nostru Pavel accentuează faptul că el nu propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru un câştig, ci din sinceritate (eilikrineia; Cornilescu – „inimă curată”). De altfel în secolele dinainte şi de după Hristos, mulţi filozofi ambulanţi (mai ales sofiştii) obişnuiau să dea lecţii în schimbul unui câştig. În lucrarea Viaţa lui Apollonios din Tyana, (biografia unui filozof trăitor între 40 şi 120 d.Hr.) întâlnim acelaşi verb, pus în relaţie cu filozofia. Apollonios încearcă să-l convingă pe Euphrates să se îndepărteze de „câştigul necinstit şi de negustoria cu lecţiile de filozofie” (I.13, gr. tou chrēmatizesthai te kai tēn sophian kapēleuein). Există multe alte exemple de acest fel în scrierile de limbă greacă.

Aşadar, versetul din 2 Cor. 2:17 ar trebui tradus astfel:

Căci noi nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu obiect de negustorie, [pentru câştig,] cum fac mulţi, ci vorbim dintr-o motivaţie sinceră…

Bartolomeu Anania surprinde bine sensul versetului: Că noi nu suntem precum cei mulţi, care negustoresc cuvântul lui Dumnezeu…
Traducerea catolică (2002) preferă o exprimare mai neologică: Căci noi nu suntem ca cei mulţi care comercializează cuvântul lui Dumnezeu…
În schimb, Galaction ( 1938 ) „amestecă” bine de tot sensurile: Căci nu suntem la fel cu cei mulţi care amestecă cuvântul lui Dumnezeu… (Te şi întrebi: cu ce-l amestecă?)

2 Cor. 4:2 Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu (gr. mēde dolountes ton logon tou theou)

Verbul doloō are într-adevăr sensul de „a falsifica, a adultera” şi se aplică uneori vinului (îndoit cu apă). Pavel spune în esenţă că mesajul său nu amestecă idei autentice şi neadevăruri, că nu a strecurat nimic în el (i.e. pentru a-l face pe placul destinatarilor etc.)

Bartolomeu Anania spoieşte traducerea mai mult decât e cazul: nici poleind cuvântul lui Dumnezeu… [notă la „poleind”: Falsificând prin disimulare. E discutabil dacă la asta avea în minte apostolul Pavel].

Galaction (1938): nu prefacem cuvântul lui Dumnezeu [Nu e cea mai bună alegere, fiindcă a preface necesită adesea un complement.]

Traducerea catolică (2002): nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu…

 

Recomandă Pavel rămânerea în sclavie? (1 Cor. 7:21)

Bartolomeu Anania aşa crede, fiindcă traduce versetul din 1 Cor. 7:21 în felul următor:

Ai fost chemat fiind rob?: N-avea grijă; mai mulţi îţi foloseşte, chiar dacă poţi ajunge liber.

Avem şi o notă explicativă la verset: „Chemarea la credinţă valorează mai mult decât libertatea în sine, fiind ea însăşi libertate (vezi versetul următor).

Textul grecesc spune astfel: doulos eklēthēs, mē soi meletō. (Ai fost chemat [la credinţa creştină] când erai sclav, să nu te preocupe [asta]). All’ ei kai dunasai eleutheros genesthai, mallon chrēsai (dar dacă totuşi poţi deveni liber, foloseşte ocazia).

Construcţia all’ ei kai este concesivă şi a dat multă bătaie de cap exegeţilor şi traducătorilor, fiindcă poate fi (teoretic) tradusă prin chiar dacă… sau dar dacă totuşi… Sensul ei corect, în acest context, este dar dacă totuşi… Cornilescu a tradus aici foarte bine.

Pentru o exegeză minuţioasă, care demontează traducerile „sclavagiste” (şi contrare învăţăturii pauline din Filimon, de pildă), vezi Chrys Caragounis, The Developement of Greek and the New Testament, p. 293-298.