Despre perseverenţa în ignoranţă. Studiu de caz (2)

Spuneam în postarea precedentă că în urma sesizărilor mele, Bogdan Mateciuc şi-a modificat conţinutul pagini web cu informaţii (multe dintre ele eronate) despre Dumitru Cornilescu.

Anul acesta, cu mai mult timp în urmă, i-am scris în legătură cu o condiţionare teologică de ordin eschatologic: traducerea expresiei greceşti chilia ete (din Apoc. 20) prin „mii de ani” în versiunile ortodoxe recente ale Bibliei.

Am studiat în amănunt această problemă într-un capitol al tezei mele de doctorat şi pot afirma cu deplină siguranţă că versiunile ortodoxe moderne traduc greşit (tendenţios) acest verset. Traducerea corectă a secvenţei chilia ete din Apocalipsa 20 este „o mie de ani”.

Redau mai jos câte ceva din corespondenţa mea cu Bogdan Mateciuc. Iată ce-i scriam pe 4 aprilie 2011:

Ceea ce spuneţi despre „miile de ani” din Apocalipsa este aberant. Am scris în teza de doctorat pe acest subiect. Vă trimit mai jos concluziile secţiunii în care am vorbit despre „ta chilia ete” (mia de ani).

Traducerea secvenţei (ta) chilia etē în tradiţia biblică românească

Până la apariţia Nt. 1979, secvenţa ta chilia etē a fost tradusă, indiferent de spaţiul confesional în care s-a făcut traducerea, prin „o mie de ani”. Nt. 1979, la a cărui revizuire au participat C. Corniţescu, Ioan Mircea, Nicolae Petrescu şi Dumitru Radu, este singurul Nou Testament cunoscut care traduce secvenţa (ta) chilia etē prin „mii(le) de ani”, în toate cele şase versete: 20:2 „mii de ani”; 20:3 „miile de ani”; 20:4 „mii de ani”; 20:5 „miile de ani”; 20:6 „mii de ani”; 20:7 „miilor de ani”.

Textul Nt. 1979 a fost inclus în Bibl. 1982 (şi apoi în toate ediţiile sinodale tipărite până la data publicării acestei cărţi). Modificarea pe care o semnalăm pare motivată de polemicile teologice cu grupările milenariste din România care insistă asupra unei interpretări literale a capitolului 20 din Apocalipsa. Această explicaţie a fost confirmată autorului prezentei lucrări şi de către un membru al comisiei de revizuire a Nt. 1979 (este vorba de C. Corniţescu).

O traducere încă şi mai ciudată găsim în Anania. Textul propus de el este unul „eclectic”, în sensul că în 20:2 şi 20:4 se foloseşte „o mie de ani”, iar în celelalte versete „miile de ani”. Spre deosebire de celelalte traduceri, întâlnim aici şi o explicaţie, în glosă la versetul 20:2:

„Ca în tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică […] care nu exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul 1000 simbolizează o perioadă foarte lungă sau o cantitate foarte mare (aşa cum o foloseşte şi limbajul popular în expresiile: „Să trăieşti o mie de ani!”, sau „Ţi-am spus-o de o mie de ori”). Că este aşa – şi aplicând o traducere foarte riguroasă – o dovedeşte faptul că în versetele 3, 5, 6, şi 7 textul original grecesc foloseşte expresia tà hília éte = miile de ani”, un plural care nu mai lasă loc îndoielii. Interpretarea literală – ca şi traducerile neglijente – au dat naştere multor confuzii şi rătăciri, precum vechiul hiliasm şi mai noul milenarism.”

Într-adevăr, textul grecesc folosit de Anania ca referinţă (GNT³, 1975), are chilia etē în 20:2 şi 20:4, şi ta chilia etē în celelalte versete, cu precizarea că în cazul v. 6 articolul ta este pus între croşete, ca semn că prezenţa lui în manuscrisul original al Apocalipsei este incertă. Dincolo de acest detaliu, înţelegem că, potrivit diortositorului, articolul ta este cel care modifică sensul numeralului (de la „o mie” la „miile de ani”). Dar o astfel de concepţie este nu doar contrară regulilor gramaticale, ci şi logicii textului. Deşi pretinde că realizează o traducere „foarte riguroasă”, în realitate V. Anania dovedeşte o neglijenţă similară celei pe care o acuză la ceilalţi.

Prin acest mod de a traduce secvenţa (ta) chilia etē, versiunile ortodoxe ale Bibliei din ultimele trei decenii (Nt. 1979–Bibl. 2008) par să fie unice, judecate în contextul mai larg al tradiţiei biblice europene. Consultarea de către noi a peste cincizeci de versiuni (în limbile engleză, franceză, germană sau italiană), cu ajutorul programului BibleWorks 8.0, ne face să credem că „miile de ani” pe care le regăsim în Bibliile ortodoxe româneşti reprezintă o creaţie filologică pur românească, fără echivalent în alte tradiţii biblice europene.

(În paranteză fie spus, am mai scris pe blog despre acest subiect AICI şi AICI).

Dacă vă imaginaţi că argumentaţia doctă din această secţiune l-a convins pe Bogdan Mateciuc, vă înşelaţi.

Corespondentul meu nu vrea să ştie nici de exegeză, nici de logică, nici de faptul că vreme de 300 de ani, în româneşte s-a tradus prin „o mie de ani”, până să vină ingeniosul teolog Ioan Mircea cu năzdrăvănia „miilor de ani”, preluată apoi în mod naiv şi de Bartolomeu Anania.

Ce răspunde aşadar, B.M. (pe 5 aprilie)?

Sursa principala de informare pe care am folosit-o pentru termenii din neogreacă e o ediţie bilingvă neogreacă-engleză. Nu am linkul la îndemană acum.

Referitor la mia de ani, ceea ce spuneţi despre Anania e superficial şi neserios pentru statura indicată de titlul dvs. academic. Venind însa la termeni, în aceeaşi ediţie pe care o am, alcătuită de englezi protestanţi cel mai probabil, ei traduc întâi cuvânt cu cuvânt textul grecesc şi scriu „miile de ani” ca dedesubt să scrie în topica engleză corect „mia de ani”! O schimbare care nu este explicată în nici un fel. Se admite că textul grecesc vorbeşte de mii de ani, însa ei traduc „mia de ani”.

Ce i-am răspuns partenerului meu de dialog, care crede că NT a fost scris în neogreacă (de ce nu la Fălticeni?!), aflaţi în a treia parte a acestei serii.

(Va urma)

 

Marele scandal al bibliotecilor / editurilor româneşti

Ce se întâmplă cu editurile şi cu bibliotecile româneşti este un scandal. Înainte vreme, printr-o lege (a depozitului legal, cred) editurile erau obligate să predea Bibliotecii Naţionale şase exemplare din orice titlu publicat, urmând ca acestea să fie distribuite în celelalte biblioteci naţionale cu regim de „depozit legal”. În haosul democratic post-revoluţionar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Consecinţa o resimt acum pe propria-mi piele de cercetător. Să dau câteva exemple. Mă dau acum de-a rostologul să găsesc trei cărţi publicate la Editura Renaşterea, în legătură cu Biblia lui Bartolomeu Anania:

Bartolomeu Anania. In honorem, 2001

Atelier biblic. Caiete de lucru, 2003

Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001, versiunea Arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, 2003

Caută la BCU, caută la Biblioteca Academiei Române, caută la Biblioteca Centrală Universitară Sibiu, caută la omoloaga ei din Cluj! Cred că la B.A.R. am găsit rătăcit unul dintre aceste titluri. În rest, n-ai s-auzi, n-ai să vezi!

Sunt de părere că situaţia asta este un adevărat scandal! Editurile sunt meschine (sau poate doar neglijente). Au impresia că fac economie la buget dacă nu donează aceste 6 exemplare! Iar bibliotecile (subfinanţate) sunt pur şi simplu incapabile să urmărească apariţiile noi şi să le achiziţioneze!

Sunt absolut indignat de ceea ce se întâmplă, fiindcă ştiu că situaţia nu se va normaliza prea curând. Acum va trebui să ies la vânătoare după nişte cărţi publicate în 2001-2003, ca şi când ar fi vorba de manuscrise medievale, traficate pe piaţa neagră a cărţilor rare!

 

Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” pe Sf. Pavel

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea „Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” („pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.

 

Despre îngeri şi vânturi (Evr. 1:7)

La Evrei 1:7, textul original spune, fără niciun echivoc, după cum urmează (citând cu o mică modificare din traducerea greacă a Ps. 103:4):

“El face din îngerii Lui vânturi (pneumata) şi din slujitorii (leitourgous) Lui o flacără de foc.”

Când citeşti însă în Cornilescu, găseşti cu totul altceva, adică exact opusul textului grecesc.

Şi despre îngeri zice: ,,Din vînturi face îngeri ai Lui; şi dintr’o flacără de foc, slujitori ai Lui”

În capitolul 1 citim despre faptul că Hristos a devenit mai bun decât îngerii (v. 4) şi că a moştenit (primit) un nume mai strălucit decât al lor. Îngerii, ne dă de înţeles autorul, sunt fiinţe de alt ordin. Sunt net diferiţi de Fiul, în primul rând fiindcă nu sunt „imutabili”. Dimpotrivă, pot fi “reduşi”, cum s-ar spune, la elemente primordiale (aer/vânt şi foc). În contrast cu această “tranzitivitate”, scaunul de domnie al Fiului rămâne “în veci de veci” (v. 8), el rămâne acelaşi şi anii lui nu se sfârşesc (v. 12). Hristos este Fiu, pe când îngerii sunt duhuri slujitoare.

Mi-e imposibil să înţeleg cum a ajuns Cornilescu la această traducere („din vânturi face îngeri”). Să vedem cum se prezintă lucrurile în celelalte traduceri ale NT:

Nitzulescu 1897: „Cel ce face pe îngeri săi vânturi şi pe slujitori săi pară de foc.” (Corect, doar că lipsesc nişte „i”-uri).

Galaction: „Cel ce face din vânturi solii săi şi din para focului pe slujitorii săi” (Modificare a înţelesului original, probabil pentru a armoniza textul din NT cu cel din VT).

BA 2001: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale foc arzător”. (B. Anania preferă o soluţie mai veche în traducerile NT, considerând că pneuma înseamnă „duh”, nu „vânt”, aşa cum cere paralelismul cu focul. Găsim această soluţie, de ex., în trad. sinodale din 1914, 1968 şi 1982. În plus, traduce pyros floga cu „foc arzător”, ceea ce e cam nepotrivit).

NTR: „Din vânturi El Îşi face îngeri şi din flăcări de foc – slujitori”. (E suprinzător că şi NTR, care altminteri traduce corect, deformează originalul).

Am consultat încă vreo 6-7 traduceri ale NT în româneşte. Singura fidelă originalului este Nitzulescu (preluat şi în Biblia 1911).

 

Chipul şi umbra (Evr. 8:5)

Am dat astăzi peste un verset din Cornilescu a cărui traducere m-a intrigat, fiindcă sună diferit de originalul grecesc şi foarte similar cu versiunea franţuzească Segond.

Contextul se referă la Hristos ca slujitor al cortului adevărat, din cer, instituit de Dumnezeu, nu de un om. Hristos se deosebeşte de ceilalţi preoţi prin faptul că slujeşte în sanctuarul din cer, pe când preoţii din seminţia lui Levi slujesc într-un sanctuar care este o reprezentare [hypodeigma] şi o umbră [skia] a celui ceresc.

Cornilescu 1920 (1924) spune: „Ei fac o slujbă, care este chipul [hypodeigma] şi umbra [skia] lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu…”, adică foarte similar cu ce găsim în Segond (lesquels célèbrent un culte, image et ombre des choses célestes, selon que Moïse en fut divinement averti…)

Segond spune că „slujba/cultul este o imagine şi o umbră a lucrurilor celeste”, pe când originalul spune că locul în care slujesc preoţii levitici este o reprezentare şi o umbră a sanctuarului ceresc (deci este inferior acestuia).

Notă: Am tradus ta [hagia] epourania cu sanctuarul ceresc, fiindcă ta agia apare chiar din v. 8:2 ca „sanctuar”.

Să vedem acum ce au făcut alţi traducători din acest verset:

Galaction (1938) „Şi care slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise…” Literalismul face traducerea obscură. „Slujesc închipuirii” sună cam dubios.

B Anania (2001) „Cei ce slujesc pecetea şi umbra celor cereşti, aşa cum dumnezeieşte i s-a poruncit lui Moise…”. Mă întăresc tot mai mult în convingerea că traducerea BA nu se ridică la înălţimea laudelor cu care a fost acoperită. Cum să traduci hypodeigma cu pecetea? Iar cele cereşti se referă de fapt la sanctuarul ceresc.

NT Nitzulescu (1897) „Ca uni care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a santuarului ceresc, după cum a primit Dumnezeească poruncă Moise…” Cam stângace traducerea, din cauza literalismului. În plus, „închipuitură” e un termen nefericit

Trad. Nitzulescu a fost preluată, revizuită şi publicată în versiunea 1911:

Ca unii care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a templului ceresc, după cum a primit dumnezeească poruncă Moise…”

Cornilescu (1931) este o revizuire a versiunii 1911. Lui Cornilescu nu i-a plăcut „templul” şi a renunţat la el: „cari slujesc unei închipuituri şi unei umbre a celor cereşti, după cum a fost înştiinţat Moise de Dumnezeu…” După cum se vede, „închipuitura” s-a păstrat.

 

Intrare slobodă? (Evr. 10:19)

Studiind recent cap. 3 din Evrei, am dat peste un termen important folosit în epistolă: parrhesia, care înseamnă, între altele, „încredere” sau „îndrăzneală”. Termenul este folosit de 4x: Evr. 3:6; 4:16; 10:19 şi 10:35.

Cornilescu îl traduce, în cele patru versete, după cum urmează:

3:6 – încredere nezguduită
4:16 – deplină încredere
10:19 – [intrare] slobodă
10:35 – încredere

Mă opresc o secundă la Evrei 10:19. Adjectivul „slobod” nu e tocmai o traducere potrivită pentru a substantivul parrhesia, aşa că îmi pun imediat întrebarea cum a ajuns Cornilescu la acest echivalent. Când mă uit în Segond, găsesc o exprimare foarte apropiată: „une libre entrée”. Un nou argument că D. Cornilescu a folosit Segond pentru anumite versete din NT.

Revin la textul grecesc. Autorul cărţii Evrei spune, literal: Aşadar, fraţi [şi surori], având încredere [parrhesia] pentru a intra în Sanctuar, prin sângele lui Isus…

Accentul nu cade pe „slobod” versus „interzis” ci pe „îndrăzneală” versus „ruşine, sfială, teamă”.

Galaction: …având, întru sângele lui Iisus, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor…
Anania: …având noi îndrăznire să intrăm în altar prin sângele lui Hristos…

Note la ANANIA: Cred că e o „îndrăznire” cam mare din partea diortositorului să facă tot felul de „înlocuieli” în acest verset. În primul rând forma ciudată a îndrăznelii, iar apoi traducerea lui ta hagia [sanctuar] cu altar! În contextul în care scrie autorul cărţii Evrei, nu existau încăperi denumite „altar” (cum avem acum în context ortodox). Peste toate, revizorul mai foloseşte şi Hristos în loc de Isus (dar admit că această schimbare nu e esenţială).

 

Mia de ani sau miile de ani? (Apoc. 20)

Încep să cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988 ) este una dintre cele mai ideologizate versiuni  pe care le-am întâlnit vreodată. N-am cercetat-o sistematic, dar ce am descoperit, mai mult întâmplător, m-a făcut să mă crucesc.

Par exemple: expresia [ta] chilia ete (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin „mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste, iar ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie „ameliorat” şi „amilenizat”.

[Precizare: ca interpret al Scripturii, tind mai degrabă să fiu amilenist, dar consider că traducerea textului grec trebuie făcută totuşi prin „o mie”. Indiferent dacă suntem a-, pre- post- sau vehement antimilenişti, trebuie să respectăm originalul!]

Justificarea traducerii „mii de ani” e dată de pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de mii de ani”). Să-i dăm microfonul autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba ei piere”:

„Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos)” [Notă: hen este scris en (cu spirit lin şi accent ascuţit!]

Am vagul sentiment că secvenţele propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în greacă (am să verific!). În plus, există la Josephus, Antichităţi, 12.208, secvenţa ta chilia talanta (o mie de talanţi) care nu poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se precizează mai înainte (12.203) că e vorba de 1000.

Modul în care au procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în sec. XX, prin gradul ei de ideologizare. Sigur, afirmaţia ar trebui să fie şi demonstrată. Deocamdată e o impresie. Cândva am să verific mai în amănunt lucrurile.

P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20, favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982 e consecventă în ideologia ei.

 

Naufragiul credinţei (1 Tim. 1:19)

„[…] să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă.”

Textul scris cu aldine (bold) conţine în original o metaforă tulburătoare care s-a pierdut prin traducere. Sf. Pavel îi spune lui Timotei: îţi dau această sarcină (de a veghea la dreapta învăţătură) în conformitate cu profeţiile privitoare la tine, ca prin ele să poţi lupta lupta cea bună. Trebuie să păstrezi „credinţa” (aici, credinţa = sumă de învăţături şi practici) şi să ai un cuget bun (curat), de care unii s-au dezis [e vorba de cuget] şi au naufragiat în ce priveşte credinţa.

Verbul folosit este nauageo, care chiar asta înseamnă: a naufragia. Îl întâlnim în sens literal în 2 Corinteni 11:25 unde Sf. Pavel spune: „de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării” [Precizare: Apostolul n-a fost „în adâncul mării”, ci „în largul mării.” Cum ar fi fost oare posibil să stea sub apă atâta timp?].

Să vedem cum este redat versetul în alte traduceri.

Iaşi 1874: „şi buna conştiinţă, care unii lepădând-o au suferit naufragiu în privirea credinţei”

Cornilescu (1931): „şi un cuget bun, pe care unii aruncându-l de la ei, au suferit spargere de corabie în ce priveşte credinţa.”

Galaction: „şi un cuget bun, pe care fiindcă unii le-au lepădat, s’a sfărâmat cu ei corabia credinţei.”

NT Catolic: „şi conştiinţa curată pe care unii au renegat-o şi au eşuat în privinţa credinţei.”

B. Anania: „Pe aceasta [din urmă] lepădând-o unii, şi-au pierdut credinţa^a;” Notă a: Textual: şi-au văzut credinţa naufragiind; au făcut din credinţa lor o epavă.”

 

Aveţi îndoieli? (1 Tim. 2:8)

1 Timotei conţine, între altele, îndemnuri care ar putea fi incluse într-un „cod al bunelor maniere creştine”. Sunt multe recomandări privitoare la trăirea în comunitatea de credinţă (pentru bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, slujitori ai cultului etc.)

Mă opresc asupra unui verset (1 Tim. 2:8) care spune: „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

Picioare care gândesc prea mult

La o examinare mai atentă, parte a doua („fără îndoieli”) ar trebui revizuită. Termenul folosit în original este dialogismos, care apare de 14 ori în NT grec. Cel mai des apare în evanghelii şi la Sf. Pavel. Înţelesurile termenului sunt multiple. Un prim sensul ar fi cel de „raţionament” (găunos), ca în Romani 1:21, unde se vorbeşte despre raţionamentele deşarte ale păgânilor care se îndepărtează de Dumnezeu.

Gânduri ostile

Dacă vorbim de un raţionament (ca proces), trebuie să vorbim şi de rezultatul procesului. Dialogismos mai poate însemna conţinutul sau concluzia la care a ajuns cineva în urma „raţionării”. În Luca 2:35, de pildă, ni se spune că în urma lucrării lui Isus vor fi date la lumină gândurile (dialogismoi) multora. Termenul conţine şi ideea de ostilitate, în sensul că lucrarea lui Isus îi aduce pe oameni în situaţia de a-şi manifesta făţiş împotrivirea care până atunci doar fusese disimulată sau în stare latentă. Există deci contexte în care dialogismos înseamnă „gând, opinie, proiect” (de regulă, potrivnic, duşmănos).

Dubii şi îndoieli

Termenul poate însemna şi „raţionament care se sfârşeşte printr-un dubiu”. În Luca 24:36 Mântuitorul se arată ucenicilor, după înviere, iar ei sunt îngroziţi şi au impresia că văd un duh. Atunci Isus îi întreabă. De ce inimile voastre sunt cuprinse de dialogismoi? E vorba, evident, de „dubii” sau „îndoieli”. Ucenicii încearcă să-şi explice apariţia miraculoasă a lui Isus în mijlocul lor. Şi de aici dubiile. Acest sens („îndoială”) a fost folosit şi de Cornilescu în 1 Tim. 2:8.

Controverse, dispute şi gâlcevi

O ultimă nuanţă a lui dialogismos este aceea de „discuţie în contradictoriu, dispută, ceartă”, întâlnită în Luca 9:46, unde textul spune că s-a iscat o controversă (dialogismos) între ucenici, fiindcă voiau să ştie care este cel mai mare. Şi Filipeni 2:14 conţine cam aceeaşi nuanţă („Faceţi totul fără vociferări/cârtiri şi fără certuri/dispute, dialogismoi). Acest din urmă sens ar trebui folosit şi în versetul din 1 Timotei.

Textul citat la început spune cam ceva de felul următor: e inacceptabil să te rogi dacă înainte de asta ai făcut crize de mânie, te-ai isterizat, te-ai răstit sau ai tras nişte certuri zdravene. Cunoaşteţi capi de familie/pastori/evanghelişti etc. care îşi asupresc familiile (cu gura lor mare), iar în biserică ţin rugăciuni sforăitoare? Sau oameni implicaţi în certuri (egoiste) care vin şi ţin nişte rugăciuni care îi fac să pară coborâţi din icoană? Versetul mai sus citat nu pune accentul pe rugăciunea cu credinţă (Biblia vorbeşte în altă parte despre asta), ci despre importanţa dintre relaţiile personale bune pentru viaţa de rugăciune.

Cornilescu însuşi, în versiunea 1931, a introdus „gând de ceartă”. Galaction: „fără de mânie şi fără de gâlceavă”. Ediţia catolică (şi NTR): „fără mânie şi ceartă”.

În mod eronat, Bartolomeu Anania păstrează „fără mânie şi fără şovăire”.

 

Când Dumnezeu „se îndreaptă” (Rom. 3:4)

Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)

 

În numele unui proroc (Mat. 10:41-42)

Traducerea a două versete de la finalul Evangheliei după Matei mi-a stârnit multă vreme nedumeriri. Redau mai jos textul din Cornilescu:

Matei 10:41-42 ⁴¹ Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. ⁴² Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.

Pe scurt, care era problema? Din traducere, înţelegeam că Mântuitorul are în vedere 3 persoane: Un om care oferă găzduire unui proroc, pe baza recomandării unui alt proroc. Altfel spus, cel care primeşte găzduire vine în numele unei terţe persoane.

Când citeşti versetul şi consideri că ai de-a face cu un „triunghi”, te şi întrebi: dar dacă un om primeşte pe un proroc pur şi simplu (fără o recomandare prealabilă), oare nu mai are parte de răsplată? E nevoie de un „triunghi” pentru ca Dumnezeu s-o răsplătească pe gazdă? Răsplătirea nu se aplică şi în cazul unei relaţii de tip „segment de dreaptă”?

Ba da, se aplică. De fapt, textul chiar despre asta vorbeşte, fiindcă „în numele” nu înseamnă „pe baza recomandării” sau „din partea cuiva”, ci „în calitate de”.

Retradus corect, textul înseamnă: „Cine primeşte pe un proroc în calitatea lui de proroc, va primi răsplata unui proroc”. La fel ar trebui interpretate şi celelalte afirmaţii. Hristos spune de fapt că cel ce sprijină (prin ospitalitate) lucrarea unui proroc (sau a unui „neprihănit”, sau a unui ucenic umil) va avea parte de aceeaşi răsplată pe care o vor primi aceştia. Triunghiul Bermudelor cu ceaţa lui a dispărut, lăsând în urmă un segment de dreaptă suplu şi luminos.

Ce spune alte traduceri?

Traducerea catolică (2002) este aproape bună: „Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept”. Pentru corectitudine, aş fi introdus prepoziţia „pe” înainte de „profet” şi „drept”.

NTR păstrează „în numele”, dar dă o notă explicativă: „ca pe unul care este”.

Galaction traduce cam neromâneşte: „Cine primeşte proroc în nume de proroc plată de proroc va lua…”

Bartolomeu Anania nu foloseşte nici el articolul nehotărât când face referire la „profet”, dar descoperă că trebuie să-l introducă totuşi în partea a doua a versetului, ca să nu creeze confuziuni. Aşadar, avem mai întâi: „Cine primeşte profet în nume de profet…”, iar apoi „cel ce primeşte pe un drept în nume de drept…” Din cauza inconsecvenţelor (uite articolul, nu e articolul, uite prepoziţia, nu e prepoziţia) soluţia aleasă e de drept nulă. Încă nu ştiu niciun  alt creator de literatură care să se exprime în felul acesta. Ori poate diortositorul a considerat că e nepotrivit să faci textul biblic să sune prea natural în limba română.

 

Duhul pofteşte împotriva firii? (Gal. 5:17)

S-a întâmplat astăzi să discut despre versetul din Gal. 5:17 cu fr. conf. E.B. În versiunea Cornilescu versetul sună după cum urmează: „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Traducerea versetului conţine mai multe neajunsuri. Să le luăm pe rând.

1) Deşi verbul epithymeo este tradus cu „a pofti”, el are mai multe sensuri: „a tânji, a dori intens, a avea dorinţe puternice”. Uneori, conotaţia verbului este negativă (cu tentă sexuală), ca în Mat. 5:28 (Cine se uită la o femeie ca s-o poftească…). Alteori conotaţia este neutră (sau pozitivă), ca în Mat. 13:17 (Mulţi profeţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi…). Când Isus le spune ucenicilor că a dorit mult să ia masa de Paşte cu ei, tot verbul epithymeo este folosit. Aşadar, în funcţie de context, epithymeo poate să fie „de bine” sau „de rău.” În cazul textului din Gal 5:17, verbul „a pofti” ar trebui înlocuit cu „are dorinţe”, pentru a evita situaţia în care ajungem să sugerăm că „Duhul pofteşte”. Este drept, partea a doua a construcţiei lui Pavel este eliptică (şi Duhul împotriva firii pământeşti), dar verbul este subînţeles (şi Duhul pofteşte împotriva firii pământeşti).

Ce spune Pavel aşadar este că firea pământească are dorinţe care se opun Duhului, iar Duhul are dorinţe care se opun firii pământeşti, nu că „Duhul pofteşte împotriva firii”.

2) A spune că cele două (firea şi Duhul) sunt lucruri este incorect. Cornilescu face abuz de termenul „lucru”. La el, aproape toate sunt „lucruri”. Termenul apare pe unde trebuie şi mai ales pe unde nu trebuie. Textul ar trebui reformulat pentru a evita să spunem că Duhul Sfânt este un „lucru”. În greacă textul spune că „acestea [firea şi Duhul] sunt potrivnice”, adică sunt în conflict, sunt realităţi care se împotrivesc una alteia.

3) Ultima parte a versetului (aşa că nu puteţi face tot ce voiţi) ar putea fi tradusă (mai bine, în opinia mea) şi altfel: „ca să nu puteţi face ceea ce vreţi”.

Ce spun traducerile româneşti?

NTR evită să spună că Duhul pofteşte împotriva firii, de aceea traducătorii au folosit doreşte, scris cu italice pentru a arăta că verbul nu apare în original. Sună cam nepotrivit să spui că Duhul doreşte împotriva firii. (Ce doreşte?). Mai mult, Duhul şi firea rămân „lucruri”. Cel puţin însă partea de final este îndreptată (pentru ca voi să nu faceţi ceea ce vreţi).

Bartolomeu Anania mă îngrozeşte cu soluţia aleasă: „Fiindcă trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, astfel ca voi să nu faceţi ceea ce aţi vrea.” Avem aici o mostră de dualism trup-duh (duh scris cu „d” mic, adică duhul omului!) care provine de oriunde, numai din gândirea paulină nu. Traducerea versetului e deficitară, fiindcă sarx nu are de-a face doar cu trupul, ci cu natura umană neregenerată (în ce sens e invidia o faptă a trupului, mă întreb?). Iar textul vorbeşte de Duhul [Sfânt], nu de duhul [omului].

Galaction este inconsecvent în chiar acelaşi verset: „Fiindcă poftele trupului sunt protivnice Duhului, şi ale Duhului protivnice trupului; trup şi duh sunt duşmani între sine, ca să nu faceţi orice aţi voi.” Aşadar, avem o dată „Duh” şi o dată „duh”. De ce? Imposibil de spus. Cât despre sugestia că „Duhul are pofte”, n-o mai comentez, dar tare aş fi curios să ştiu care sunt acelea.

 

Prin puterea lui? (Rom. 4:1)

Retraduc acum (oarecum experimental) cap. 4 din Romani. Versetul în Cornilescu sună astfel:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Expresia kata sarka este tradusă în mod incorect cu „prin puterea lui”. Nu ştiu de unde a luat Cornilescu expresia, dar kata sarka („după trup”) apare în relaţie cu ton propatora („străbunul, strămoşul”). Aşadar, Pavel spune: „Ce vom zice deci că a obţinut Avraam, strămoşul nostru după trup?” În întrebarea, sa, Apostolul face referire la Avraam ca cel din care descinde Israelul în mod fizic. Probabil Cornilescu a considerat că aici termenul sarx („carne, trup”) desemnează efortul omenesc al lui Avraam. Dar atunci întrebarea nu prea are noimă, fiindcă prin puterea lui Avraam l-a obţinut pe Ismael!

Ce spun celelalte traduceri?

Galaction ameţeşte sintaxa şi traduce: Ce vom zice acum că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Logica întrebării îmi scapă. De precizat că versiunea 1968 păstrează exprimarea lui Galaction.

Bartolomeu Anania aduce lucrurile pe făgaş normal: „Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?”

NTR se dispensează în mod inexplicabil de expresia „după trup”. Or fi considerat traducătorii că ideea de ascendenţă biologică este subînţeleasă? Mister şi iar mister.

(NET) What then shall we say that Abraham, our ancestor according to the flesh, has discovered regarding this matter?

(NRS) What then are we to say was gained by Abraham, our ancestor according to the flesh?

(NJB) Then what do we say about Abraham, the ancestor from whom we are descended physically?

 

Păgâni la judecata conştiinţei (Rom. 2:15)

Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

 

„Părţile mai puţin frumoase” (1 Cor. 12:23).

Parcurg acum cap. 12 din Corinteni. Discuţia lui Pavel despre harisme şi importanţa diversităţii lor. Ca să transmită mai bine ideea, Pavel recurge la metafora trupului. Trupul e unul, dar e alcătuit din mai multe părţi, care au nevoie undele de altele. Ele sunt diferite, dar sunt importante. Ba încă, unele care par mai slabe sunt de fapt de neapărată trebuinţă.

Apoi ajung la textul: „Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe.”

Traducerea comportă mai multe probleme, toate subliniate cu aldine.

Formularea „vrednice de mai puţină cinste” este inexactă, fiindcă atimotera (comparativ plural de la atimos) înseamnă „desconsiderat, care nu este stimat, umil.” În concepţia anticilor, membrele inferioare, de pildă, erau mai „umile”, fiind în slujba celor superioare, între care capul avea, evident, locul cel mai de cinste.

Sintagma „părţile mai puţin frumoase” traduce ta aschēmona, care înseamnă „cele neprezentabile, cele ruşinoase”, cu referire, desigur, la organele sexuale. Faptul că sunt acoperite le face cuviincioase. Traducerea catolică: „(…) şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă”, iar Bartolomeu Anania: „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă.”

Cornilescu a remediat formularea în ediţia revizuită (1931): „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă bunăcuviinţă.”

Pavel nu are deci în vedere „frumuseţea”, ci „decenţa”.

 

Nicio prorocie nu se tâlcuieşte singură (2 Pet. 1:20)

În 2 Petru 1:20, textul lui Cornilescu spune astfel: Fiindcă mai întîi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Versetul pare să spună că în interpretarea Scripturii trebuie să te foloseşti tot de Scriptură. Ar fi deci vorba de un principiu hermeneutic (foarte sănătos de altfel).

Originalul grecesc sună însă diferit: pasa prophēteia graphēs idias epiluseōs ou ginetai şi trebuie tradus astfel: Nicio profeţie nu se interpretează după părerea proprie a cuiva. Cu alte cuvinte, ni se atrage atenţia să nu interpretăm profeţiile din VT (sau, prin extensie, toată Biblia) după cum ne taie capul pe fiecare, deoarece oamenii n-au rostit/scris mesajul din proprie iniţiativă, ci au fost conduşi de Duhul Sfânt.

Iată cum este tradus versetul în alte versiuni:

(Galaction 1938): Dar mai înainte de toate trebue să ştiţi că nicio proorocire a Scripturii nu se tâlcueşte după cum îl taie capul pe fiecare.

(NT Catolic 2002): Înainte de toate, să ştiţi aceasta: nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva.

(Bart. Anan.) Dar mai’nainte de toate, voi pe aceasta s’o ştiţi: nici o profeţie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia;

(NRS) First of all you must understand this, that no prophecy of scripture is a matter of one’s own interpretation.

 

Şi schilodească-se odată… (Gal. 5:12)

În Gal. 5:12 Pavel face o declaraţie şocantă: „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Despre membrii bisericilor din Galatia (sudul şi centrul Turciei de astăzi) ştim că erau tulburaţi de iudaizatori (iudeo-creştini care considerau că neevreii au nevoie de circumcizie pentru a intra în Noul Legământ). Dar ce vrea să spună Pavel cu aceste cuvinte? La prima lectură ai impresia că îşi doreşte ca oponenţii lui să alunece pe scări, să cadă pe gheaţă sau să fie loviţi de un cal nărăvaş. În fapt, sensul declaraţiei este altul. În greacă textul spune: ophelon kai apokopsontai hoi anastatountes hymas.

Particula ophelon este folosită pentru a exprima dorinţe despre care vorbitorul ştie că nu se vor materializa niciodată. Ar putea fi tradusă cu „Oh, dacă…” sau cu „Îmi doresc ca…”.

Verbul apokoptō este tradus de Cornilescu prin „a schilodi”, dar el înseamnă „a tăia”, „a mutila” şi în acest context este o referire voalată castrare. Pavel este de-a dreptul sarcastic cu oponenţii săi: dacă tot insistă atât de mult asupra tăierii, încaltea să meargă până la capăt! Exprimarea face parte din instrumentarul retoric bogat pe care Pavel îl pune în valoare în această epistolă pentru a-i aduce pe galateni la calea cea dreaptă.

Traducerea lui Bartolomeu Anania plusează în raport cu originalul şi îi face mici fărâme pe oponenţi:

O, tăia-s’ar cu totu’n bucăţele cei ce vă destramă pe voi!

Nota explicativă la verset ne spune că ar fi vorba de o posibilă aluzie la practicile de automutilare ale adepţilor zeiţei Cybele (în cadrul unor ritualuri orgiastice). Da, just, numai că respectivii nu se tăiau „bucăţele”, ci se autocastrau, deci traducerea este incorectă în raport cu explicaţiile.

Traducerile englezeşti sunt fidele originalului:

(NET) I wish those agitators would go so far as to castrate themselves

(NIV) As for those agitators, I wish they would go the whole way and emasculate themselves!

(NJB) I could wish that those who are unsettling you would go further and mutilate themselves.

 

Femeie-soră? (1 Cor. 9:5)

Citez din „diortosirea” Bartolomeu Anania: Oare nouă nu ne stă’n putere să purtăm cu noi o femeie-soră, ca şi ceilalţi apostoli şi ca fraţii Domnului şi ca Chefa?

Notă explicativă la femeie-soră:

„Femeie creştină; din categoria celor ce, asemenea sfintelor femei (Lc 8, 2-3), îi însoţeau pe apostoli, făcându-le menajul şi scutindu-i astfel de grijile mărunte.”

Sintagma tradusă prin femeie-soră este adelphē gynē care poate însemna „femeie-soră” sau „soţie-soră”. Evident, adelphē se referă la „soră” de credinţă, dar ce înseamnă în acest context gynē? Se referă la o femeie care se ocupă de „grijile mărunte” (menaj) sau la soţie? B.A. propune ca sigură o interpretare faţă există două obiecţii principale:

1) În Luca 8:2-3, despre femeile respective spune că îl sprijineau pe Isus cu ce aveau (resursele lor [financiare]), nu că îi făceau menajul.

2) Instituţia subintroductelor (syneisaktoi, fecioare care făceau menajul clericilor) datează din sec. II-III şi a început să fie condamnată sever în sec. IV, tocmai din cauza scandalurilor care au izbucnit. La începutul episcopatului său, Vasile cel Mare îi scria unui prezbiter, pe nume Gregorius:

[…] Nu sunt primul, Gregorius, nici singurul care să susţină principiul că femeile nu trebuie să trăiască alături de bărbaţi. Citeşte canonul stabilit de sfinţii Părinţi la Conciliul de la Niceea, care interzice în mod clar subintroductele. Viaţa de celibat capătă cinste prin separarea de orice companie femeiască. […] Dă-o afară din casă şi stabileşte-o la o mănăstire. Să trăiască între fecioare, iar tu să fii slujit de bărbaţi, ca numele lui Dumnezeu să nu fie blasfemiat prin tine. […] Dacă persişti să te cramponezi de poziţia ta clericală, fără să-ţi îndrepţi căile, vei fi anatemizat înaintea poporului şi toţi cei care te primesc vor fi excomunicaţi în toată biserica.

Aşadar, B.A. ar vrea să credem că deja apostolii aveau statutul prezbiterilor/epsicopilor din sec. II-IV, care adesea erau slujiţi de femei dedicate celibatului. În realitate, Pavel se referă la faptul că el a renunţat la căsătorie (spre deosebire de ceilalţi apostoli), deşi ar fi putut să se folosească de acest „drept”.

În plus, despre apostolul Petru (Chefa) ştim sigur că era căsătorit (avea soacră). Este oare plauzibil ca Petru să-şi fi lăsat nevasta acasă şi să cutreiere lumea în lung şi în lat însoţit de o femeie-soră?

 

Nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17 şi 4:2)

În 2 Corinteni, în traducerea Cornilescu, Pavel spune de două ori (în 2:17 şi în 4:2) „noi nu stricăm Cuvântul”. Totuşi, în originalul grecesc sunt folosite două verbe diferite, nu unul singur, de aceea se impune o analiză mai atentă a nuanţelor mesajului paulin. Să luăm versetele pe rând.

2 Cor. 2:17 Căci noi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi (gr. ou gar esmen ōs hoi polloi kapēleuontes ton logon tou theou).

Verbul tradus prin a strica este kapēleuō, care înseamnă de fapt „a vinde cu amănuntul, a negustori”, cu o conotaţie negativă însă care trimite la speculă. Desigur, dat fiind că mulţi dintre vânzători (mai ales cei care ţineau dughene sau taverne) mai „botezau” mărfurile (şi în special vinul), verbul a ajuns să facă referire, prin extensie, şi la ideea de falsificare, adulterare, stricare.

Totuşi, în contextul nostru Pavel accentuează faptul că el nu propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru un câştig, ci din sinceritate (eilikrineia; Cornilescu – „inimă curată”). De altfel în secolele dinainte şi de după Hristos, mulţi filozofi ambulanţi (mai ales sofiştii) obişnuiau să dea lecţii în schimbul unui câştig. În lucrarea Viaţa lui Apollonios din Tyana, (biografia unui filozof trăitor între 40 şi 120 d.Hr.) întâlnim acelaşi verb, pus în relaţie cu filozofia. Apollonios încearcă să-l convingă pe Euphrates să se îndepărteze de „câştigul necinstit şi de negustoria cu lecţiile de filozofie” (I.13, gr. tou chrēmatizesthai te kai tēn sophian kapēleuein). Există multe alte exemple de acest fel în scrierile de limbă greacă.

Aşadar, versetul din 2 Cor. 2:17 ar trebui tradus astfel:

Căci noi nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu obiect de negustorie, [pentru câştig,] cum fac mulţi, ci vorbim dintr-o motivaţie sinceră…

Bartolomeu Anania surprinde bine sensul versetului: Că noi nu suntem precum cei mulţi, care negustoresc cuvântul lui Dumnezeu…
Traducerea catolică (2002) preferă o exprimare mai neologică: Căci noi nu suntem ca cei mulţi care comercializează cuvântul lui Dumnezeu…
În schimb, Galaction ( 1938 ) „amestecă” bine de tot sensurile: Căci nu suntem la fel cu cei mulţi care amestecă cuvântul lui Dumnezeu… (Te şi întrebi: cu ce-l amestecă?)

2 Cor. 4:2 Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu (gr. mēde dolountes ton logon tou theou)

Verbul doloō are într-adevăr sensul de „a falsifica, a adultera” şi se aplică uneori vinului (îndoit cu apă). Pavel spune în esenţă că mesajul său nu amestecă idei autentice şi neadevăruri, că nu a strecurat nimic în el (i.e. pentru a-l face pe placul destinatarilor etc.)

Bartolomeu Anania spoieşte traducerea mai mult decât e cazul: nici poleind cuvântul lui Dumnezeu… [notă la „poleind”: Falsificând prin disimulare. E discutabil dacă la asta avea în minte apostolul Pavel].

Galaction (1938): nu prefacem cuvântul lui Dumnezeu [Nu e cea mai bună alegere, fiindcă a preface necesită adesea un complement.]

Traducerea catolică (2002): nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu…

 

Recomandă Pavel rămânerea în sclavie? (1 Cor. 7:21)

Bartolomeu Anania aşa crede, fiindcă traduce versetul din 1 Cor. 7:21 în felul următor:

Ai fost chemat fiind rob?: N-avea grijă; mai mulţi îţi foloseşte, chiar dacă poţi ajunge liber.

Avem şi o notă explicativă la verset: „Chemarea la credinţă valorează mai mult decât libertatea în sine, fiind ea însăşi libertate (vezi versetul următor).

Textul grecesc spune astfel: doulos eklēthēs, mē soi meletō. (Ai fost chemat [la credinţa creştină] când erai sclav, să nu te preocupe [asta]). All’ ei kai dunasai eleutheros genesthai, mallon chrēsai (dar dacă totuşi poţi deveni liber, foloseşte ocazia).

Construcţia all’ ei kai este concesivă şi a dat multă bătaie de cap exegeţilor şi traducătorilor, fiindcă poate fi (teoretic) tradusă prin chiar dacă… sau dar dacă totuşi… Sensul ei corect, în acest context, este dar dacă totuşi… Cornilescu a tradus aici foarte bine.

Pentru o exegeză minuţioasă, care demontează traducerile „sclavagiste” (şi contrare învăţăturii pauline din Filimon, de pildă), vezi Chrys Caragounis, The Developement of Greek and the New Testament, p. 293-298.