Cine mă poate ajuta să iau legătura cu Doru Motz?

Actualizare: Am primit informația de care aveam nevoie. Chapeau în fața cititorului prompt care m-a scos din aporie.

Am citit anul trecut biografia lui Doru Motz, la sugestia profesorului american Paul Michelson, eminent specialist în Romanian studies.

De curând, mi-a revenit în atenție un proiect al lui Doru Motz: publicarea ediției „Biblia Deschisă”, proiect al Door of Hope International.

Din prefața scrisă de Doru Motz am aflat că poetul Costache Ioanid ar fi scris un material (rămas inedit?) intitulat Propuneri pentru îmbunătățirea traducerii Bibliei – versiunea Cornilescu.

Citind prefața, am rămas cu multe întrebări. Cea mai mare este următoarea: Cum aș putea lua legătura cu Doru Motz, care în prezent locuiește în California (cred).

Dacă vreunul dintre vizitatorii acestui blog îl cunoaște personal, îl rog să-mi lase un mesaj sub formă de comentariu la această postare.

Biblia Deschisă este al doilea proiect major prin care se încearcă revizuirea în profunzime a textului cornilescian. O primă încercare a fost făcută de Iosif Țon, care s-a oprit la Noul Testament.

Mai jos pagina care mi-a stârnit întrebări și nedumeriri.

 

Biblia vrajbei noastre. Câteva comentarii în chestiunea „Bibliei protestante” distribuite de Adevărul (3)

Am comentat deja comunicatul Patriarhiei Române (AICI), comunicatul dat de Adevărul Holding (AICI).

Urmează analiza comunicatului dat de directorul Editurii Orizonturi (vezi AICI).

1. „Există o Biblie unică, neputându-se vorbi de Biblii proprii fiecărui cult”. Din punctul de vedere al uzului, se poate vorbi de Biblii proprii anumitor culte. Nici măcar Biblia, cartea centrală a creștinismului, nu se poate sustrage confesionalizării. Dovada clară în acest sens este tocmai scandalul creat în jurul acestei Biblii. Dacă ce spune Ioan Enescu în comunicatul său ar fi adevărat în sens absolut, nu ar mai fi trebuit să dea explicații printr-un comunicat.

2. „Editura Orizonturi a publicat versiunea Bibliei în traducerea preotului Dumitru Cornilescu, apreciată de criticii din vremea publicării ei ca fiind: ««net superioară oricărei alte traduceri etc.»”. Trebuie precizat că Editura Orizonturi NU a publicat ediția princeps (1921) a traducerii ierodiaconului Cornilescu (care nu a fost niciodată preot!). Nu a publicat nici ediția 1924 (folosită de evanghelici astăzi), ci o revizuire a ediției 1924. Schimbările între Cornil. 1924 și ediția GBV îmi par a fi destul de numeroase. Dacă pot risca o estimare, aș spune că circa 10-15% din textul lui Cornilescu a fost înlocuit, revizuit, actualizat, corectat.

3. „Subliniem în mod deosebit că traducerea preotului Dumitru Cornilescu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, apărând cu binecuvântarea Patriarhului României.”

Ei, aici intrăm deja pe tărâmul dezinformării și a corigenței la istorie. O dată că Dumitru Cornilescu n-a fost preot (cum am menționat deja) și o dată că BOR nu a dat niciodată aprobare / binecuvântare oficială (sau de alt fel) acestei versiuni. Legenda că Biblia 1921 ar fi apărut cu binecuvântare patriarhicească sau sinodală a fost, după toate probabilitățile, lansată de venerabilul Iosif Țon. Se regăsește în scrierile domniei sale, în unele conferințe pe care le-a ținut, în prefețele NT românesc editat de el. I-am scris personal lui Iosif Țon că informațiile pe care le are (și pe care le difuzează cu nonșalanță) sunt eronate. Cu rezultatul că nu mi-a mai răspuns la emailuri. (Deh, tinereii aroganți și obraznici trebuie ignorați).

Întrebarea care urmează și corolarul („Ar fi acceptat oare Patriarhul României să binecuvânteze o Biblie neoprotestantă?! Biserica Ortodoxă Română nu şi-ar fi putut însuşi, în niciun caz, o versiune neoprotestantă aşa cum se apreciază în comunicatul Patriarhiei.”) pică de la sine, fiindcă premisa de la care se pornește este falsă! Trebuie să ne dezbărăm odată de falsificarea adevărului istoric, sub motiv că scopul este bun! Cum spuneam și în altă postare, drumul spre iad este pavat cu dezinformări. (N.B. Postarea a fost retrasă, adevărurile prezentate în ea rămân valabile).

„Faptul că, ulterior, Biserica nu a mai agreat traducerea preotului Cornilescu nu a fost generat de vreun viciu al traducerii, ci de neînţelegerile dintre Patriarhia Română şi persoana traducătorului.” Iarăși, premisă greșită, concluzie falsă.

Tendința de a gonfla merite, cifre, CV-uri, de a face ca unele persoane să apară altceva decât sunt, constituie o boală cronică a unor lideri evanghelici (și nu doar a lor). E vorba de o strategie compensatorie? Comunitățile marginale simt nevoia să-și umfle nițel gușa, cam ca broasca lui Esop care se compara cu boul venit să se adape.

Dar modestia e o virtute pe care o învățăm și din Biblie, nu doar din fabulele lui Esop, nu-i așa?

La final, îi dau dreptate lui Ioan Enescu: „Ne oprim aici, suntem în Săptămâna Mare.”

P.S

(via Phaedrus)

The Proud Frog
An Ox the Frog a-grazing view’d,
And envying his magnitude,
She puffs her wrinkled skin, and tries
To vie with his enormous size:
Then asks her young to own at least
That she was bigger than the beast.
They answer, No. With might and main
She swells and strains, and swells again.
„Now for it, who has got the day ?”
The Ox is larger still, they say.
At length, with more and more ado,
She raged and puffed, and burst in two.^[1]

---

^[1] Phaedrus. (1913). The Fables of Phaedrus Translated into English Verse (C. Smart, Trans.). Medford, MA: G. Bell and Sons, Ltd.

 

Un răspuns pastorului Adrian-Mihai Mateaş (2)

Prima partea a textului AICI.

Ne considerăm fraţi, dar ne tolerăm şi convieţuim vrând-nevrând

Pentru Adrian Mateaş, cea mai masivă erezie din creştinismul actual este mişcarea carismatică, ai cărei „părinţi fondatori” sunt penticostalii. Secţiunea care tratează acest subiect se întinde pe 3 pagini şi dă la iveală o rană care în aparenţă încă nu s-a vindecat. „Probabil că cei mai afectaţi de penticostalism au fost baptiştii, în România acest lucru fiind de notorietate”. „Vrând-nevrând, noi baptiştii convieţuim cu ei şi, mai mult sa mai puţin, ne tolerăm reciproc şi ne considerăm fraţi creştini”.

Afirmaţia de mai sus spune că pe de o parte ne tolerăm (deh, ce să facem, n-avem de ales) şi pe de altă parte că „ne considerăm fraţi”. Dacă ne tolerăm şi convieţuim „vrând-nevrând”, înseamnă că „înfrăţirea” de care vorbim e de paradă. Nu cunosc decât un singur factor care îi face pe oameni să se tolereze reciproc şi să convieţuiască „vrând-nevrând” – politica. Adică tocmai factorul deplâns mai sus de preopinentul meu. Citatul arată că, dacă e adevărat că „politica nu garantează acurateţe religioasă”, nu e mai puţin adevărat că politica nu garantează nici „înfrăţire religioasă”.

Păstrând metafora familiei, dar schimbând termenii, întreb: ce-aţi spune despre trăinicia unei căsnicii dacă soţii ar spune: „Ne considerăm soţ şi soţie, dar ne tolerăm reciproc şi convieţuim vrând-nevrând”?

Fraţi creştini, dar totuşi eretici!

Contradicţia mai mare stă la rând, căci, după ce am aflat că suntem toleraţi cu măsură, aflăm de fapt că suntem eretici deviaţi de la Scriptură. Citez:

Noi, baptiştii nu spunem ca penticostalii nu au Duhul Sfânt. Ei pot să-l aibă sau pot să nu-l aibă. Dar noi îi suspectăm pe penticostali că au mai multe duhuri şi din păcate, acestea sunt duhuri rătăcitoare, care nu vin de la Dumnezeu. Noi credem că penticostalii, în felul cum susţin doctrina despre Duhul Sfânt, au devenit eretici, deviaţi de la interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, cu consecinţele cele mai grave în ce priveşte mântuirea sufletului.

De fapt, lucrurile sunt mai nuanţate. Penticostalii care n-au avut experienţa penticostală definitorie (vorbirea în limbi) sunt încă baptişti, potrivit autorului, iar cei care au avut-o au deviat la modul practic de la Scriptură şi îşi periclitează mântuirea.

Problema e încă şi mai complicată de faptul că „penticostalii se întâlnesc, în eroare, cu ortodocşii, la doctrina mântuirii”. Ar fi fost mai rău dacă se întâlneau în „semipăgânism”, dar şi aşa e destul de rău, nu?

Slăbiciunea de fond a argumentaţiei pastorului Mateaş este că nu se întâlneşte nicicum (nici măcar tangenţial) cu mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal sau cu vreo lucrare teologică scrisă de un penticostal. De unde a aflat autorul scrisorii că „penticostalii fac din vorbirea în limbi condiţie şi dovadă a mântuirii” n-avem să aflăm probabil niciodată.

„Beneficiul îndoielii”?

Citind scrisoarea în cauză, începusem să-mi pierd nădejdea. Mă şi vedeam osândit la talpa iadului, cu tot soiul de eretici, ori poate în limb, cu „semipăgâni” virtuoşi ca Jaroslav Pelikan, maica Teresa ori Chesterton (pe care de bună seamă Ortodoxia sa nu l-a putut scuti de pedeapsă), când aflu că ni se acordă totuşi „beneficiul” îndoielii.

Desigur, fusese lansată bănuiala că penticostalii sunt animaţi de „duhuri rătăcitoare”, dar nu deznădăjduiţi! „Se poate dovedi medical şi ştiinţific că acest fel de manifestări ţin aproape în totalitate de psihicul uman şi manifestarea propriului duh al persoanei în cauza, fără intervenţia unor duhuri exterioare. Dacă un om vrea, cu tot dinadinsul, să spună cuvinte fără să-şi folosească mintea, suspendându-şi, temporar, facultăţile raţionale, lăsându-se pradă unui sentimentalism religios, poate obţine aşa ceva, fără ca să fie posedat nici de Duhul Sfânt şi nici de Diavolul.”

Nu ştiu ce rezultă când sunt întrunite condiţiile de mai sus, dar ştiu ce rezultă când cineva scrie cuvinte fără să-şi folosească suficient mintea, suspendând parţial facultăţile raţionale şi lăsându-se pradă unui romantism religios!

Declaraţia de la Berlin 1909

Pastorul Mateaş nu se întâlneşte defel nici cu Declaraţia de la Berlin, pe care n-a înţeles-o, fiindcă probabil n-a citit-o, preluând despre ea informaţii la mâna a doua sau a treia. Căci iată ce scrie:

Crestinii evanghelici din Germania, au observat bine si judicios acest fenomen si au mentionat în „Declaratia de la Berlin” din anul 1909, când s-au dezis public si oficial de penticostali, ca întreaga ratacire este cauzata de un „duh de jos”. Penticostalii si carismaticii de mai târziu au facut mare caz, de asta, cu multa suparare, însa verdictul pus de baptistii si evanghelicii germani înca de la începutul miscarii penticostale, este adevarat si destul de blând. Ei nu au spus ca este produs de un „duh de dedesupt” (adica demonic) ci un „duh de jos” (adica uman). Supararea penticostalilor este ca ei tin, mortis, ca este un „duh de sus” (adica divin).

Afirmaţia e falsă. Prin „duh de jos” (von unten) evanghelicii germani au înţeles „demonic”. Redau mai jos art. b al declaraţiei şi traducerea în română:

b) Die sogen. Pfingstbewegung ist nicht von oben, sondern von unten; sie hat viele Erscheinungen mit dem Spiritismus gemein. Es wirken in ihr Dämonen, welche, vom Satan mit List geleitet, Lüge und Wahrheit vermengen, um die Kinder Gottes zu verführen. In vielen Fällen haben sich die sogen. „Geistbegabten” nachträglich als besessen erwiesen.

b) Aşa numita mişcare penticostală nu este de sus, ci de jos; ea are multe simptome în comun cu spiritismul. Lucrează în ea demoni care, conduşi de Satan cu şiretenie, amestecă minciuna şi adevărul, ca să-i amăgească pe copiii lui Dumnezeu. În multe cazuri aşa-zisele „daruri ale Duhului” s-au dovedit ulterior posedări.

Ceea ce pastorul Mateaş nu ne mai spune este că în 1996 s-au făcut primii paşi de reconciliere între penticostali şi evanghelicii germani. Declaraţia de la Kassel nu a vindecat complet ostilităţile, dar a dus la clarificarea unor neînţelegeri. Poziţia bisericilor penticostale în Germania este încă fragilă. Despre asta ne-ar putea spune cititorii blogului care cunosc lucrurile din interior.

Modestia Duhului Sfânt

Între teologumenele emise de pastorul Mateaş se numără următoarea:

Duhul Sfânt, măcar că este Dumnezeu, este modest şi se supune cercetării omeneşti, pentru că aşa a decis Dumnezeu, potrivit cu Epistola lui Ioan: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; etc.

Mergând pe firul ideii, putem adăuga: „Dacă Duhul Sfânt a citit complimentul pe care i l-a făcut autorul scrisorii, mai mult ca sigur nu s-a putut abţine să nu roşească de modestie!”

Aş putea continua aşa pe multe pagini, dar cred că am demonstrat ceea ce era de demonstrat. Astfel de scrisori „deschise” ar fi fost mai bine să fie închise (într-un plic) şi trimise direct fratelui Iosif Ţon. Ele nu au ce căuta într-o dezbatere care se vrea informată, deschisă şi principială. Putem avea polemici, cu condiţia să avem temeiuri şi să răspundem argumentelor care se aduc. A.M. nu deschide o polemică principială (cu apel la texte doctrinare sau surse de referinţă), ci una viscerală şi pătimaşă.

Este regretabil că pastorul Mateaş şi-a lăsat munca cinstită ca să intre într-o dezbatere pentru care nu este pregătit. Nu regret că am lăsat diversele activităţi care mă presează pentru a răspunde unei poziţii care mi se pare „de osândit”. Cine ştie, poate în această privinţă sunt docetist. Cu vremea se va vedea.

 

Iosif Ţon în Ţara Minunilor

S-ar spune că de când a trecut la carismatici Iosif Ţon a intrat cu adevărat în Ţara Minunilor.

Se încheie un an. N-am reuşit să fac retrospectiva lui, aşa cum mi-aş fi dorit. Îmi rămâne ca sarcină pentru începutul celui viitor.

Afacerea „Iosif Ţon şi Străjerii” încă vremuieşte în blogosferă. Şi asta în principal din cauza lipsei unor lucruri care mi se par de bun simţ: comunicate oficiale judicios argumentate şi corect scrise.

Cei care mi-au urmărit blogul ştiu că am luat în trecut poziţii critice faţă de Iosif Ţon. Dacă scriu acum despre acest caz nu o fac fiindcă sunt îndrăgostit isteric de Iosif Ţon şi de teologia lui, ci fiindcă aşa îmi dictează principiile. Iosif Ţon nu este penticostal, deci nu scriu din solidaritate confesională. Nu e suficient de exact în ce scrie (iar lipsa acribiei mi se pare extrem de gravă), dar asta nu are importanţă aici.

Modul în care a fost tratat nu arată bine şi nici nu miroase bine. Toată situaţia îmi aduce aminte de un episod din Alice în Ţara Minunilor. Abuzivul rege de cupă vrea să o dea pe Alice afară din sala procesului, fiindcă aceasta e mai mare decât se cuvine. Altfel spus, nu are micimea corespunzătoare pentru sala în care e chemată ca martor. Neavând nicio regulă de care să se prevaleze, regele inventează una pe loc.

Citiţi şi cred că veţi fi de-acord cu mine că episodul ilustrează din plin ce s-a întâmplat în cazul „Iosif Ţon”.

„În clipa aceasta, Regele, care câtva timp mâzgălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:

— Linişte! Apoi citi din caiet: „Regulamentul Patruzeci şi doi. Orice persoană care are o înălţime mai mare de un kilometru este obligată să părăsească sala de judecată”.

Toată lumea se uită spre Alice.

— Eu n-am o înălţime de un kilometru — spuse Alice.

— Ba ai — zise Regele.

— Ai aproape doi kilometri — adăugă Regina

— Şi dacă! De plecat tot nu plec — spuse Alice — şi-afară de asta nici nu este un regulament reglementar: l-aţi inventat acuma.

— Este cel mai vechi regulament din cod — spuse Regele.

— Dac-ar fi aşa, s-ar fi chemat Regulamentul numărul Unu, ripostă Alice.

Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.

— Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tremurător.

(…)

— Juraţii să-şi dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară în acea zi.

— Nu, nu! strigă Regina. Întâi condamnarea şi apoi verdictul!

— Ce prostie gogonată! exclamă Alice tare. I-auzi colo: întâi să condamne şi-apoi să dea verdictul!

— Ţine-ţi gura! răcni Regina, învineţindu-se de furie.

— Ba n-o să mi-o ţin! răspunse Alice.

— Să i se taie capul! zbieră Regina.

— Cui îi pasă de voi? spuse Alice. (Între timp crescuse până la înălţimea ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet cu cărţi de joc!”

 

De ce cred că nici Cultul Baptist, nici AGA RVE n-au fost suficient de „inchizitoriali” cu Iosif Ţon

Am început de curând să audiez un curs audio despre inchiziţie. Ceea ce poate multă lume nu ştie este că numele temutei inchiziţii vine de la latinescul inquisitio, care înseamnă „cercetare”, „investigare”, „examinare”. Inchiziţia le oferea oamenilor şansa de a avea parte de un proces în care se puteau apăra.

În sens etimologic, aş spune că nici Cultul Baptist şi nici AGA RVE n-au fost suficient de inchizitoriali cu Iosif Ţon. Inchizitoriali au fost prezbiterienii din ani ’70 de care vorbeam recent într-o postare.

Prietenul meu Marius Cruceru crede că reacţiile blogosferei la acţiunea AGA RVE au fost exagerate. Am fost unul dintre cei care s-a „inflamat” faţă de decizia AGA RVE. Rămân la aceeaşi opinie şi adaug următoarele:

1. Nu ştiu ca RVE sau AGA RVE să fi redactat de la bun început o politică editorială sau o cartă a instituţiei în care se stipulează care sunt limitele doctrinare între care se poartă discuţiile. În vară am fost invitat la RVE Bucureşti şi am vorbit despre o carte a anglicanului C.S. Lewis şi despre o carte a luteranului Dietrich Bonhoeffer. C.S. Lewis sau Bonhoeffer n-au fost baptişti, creştini după evanghelie sau penticostali. Trebuie deci puşi la index, fiindcă teologia lor nu cadrează perfect cu ce spune establishmentu-ul reprezentat de AGA RVE? Dacă RVE ar fi avut o cartă la care să ne raportăm, aş fi spus: poftim, Iosif Ţon nu mai cadrează cu principiile respective, nu va mai apărea pe unde.
2. Bun, admit că nu ai un document la mână. Dar măcar explici atitudinea printr-un document public. Poate că AGA RVE, vrând să fie neprihănită ca dreptul Iosif, s-a gândit să-l mazilească pe Iosif Ţon pe ascuns. Numai că în acest caz menajamentele sunt inutile. Afacerea vuieşte în blogosferă şi pe internet de prea mult timp ca să ne mai prefacem că nu ştim nimic.
3. Marius Cruceru spune că nu e Iosif Ţon primul pus la index la RVE. Cu atât mai rău. Înseamnă că problema e de fapt mult mai gravă şi abia în cazul Iosif Ţon a ieşit la lumină. Nu te poţi scuza spunând: „Nu e nimic că băiatul primarului a fost bătut la şcoală. Avem câte două-trei cazuri de băieţi bătuţi în fiecare zi”. Cred că astfel de scoateri din grilă, în lipsa unor explicaţii clare, sunt abuzive şi trebuie semnalate ca atare.
4. „Radioul are o identitate confesională şi teologică clară”. Cât e de clară dacă nu există o mărturisire de credinţă care să-i adune pe oameni în jurul ei? Ca membru al bordului organizaţiei Wycliffe România, ştiu că organizaţia are un crez, un statut, nişte valori, o viziune etc. Orice organizaţie parabisericească interconfesională are nevoie de aceste documente prin raportare la care se iau decizii de excludere etc. N-am văzut asta la RVE. Poate există şi nu sunt afişate. Ar fi bine să fie, pentru că mai multă transparenţă în relaţia cu publicul RVE nu strică.
5. Ideea că publicul RVE ar putea deveni confuz fiindcă îl ascultă pe Iosif Ţon predicând la radio e naivă. Cunosc zeci de evanghelici (membri într-unul din cele trei culte evanghelice) care ascultă cu mult interes Radio Vocea Speranţei (post adventist). Tatăl meu ascultă şi Vocea Speranţei şi Trinitas, dar nu s-a mişcat un milimetru de pe poziţia lui teologică. Ca alte sute şi mii de oameni care ascultă RVE, are propria grilă de interpretare şi „negociază” înţelesul celor transmise la radio. Orice predicator cu experienţă (mai multă decât am eu) ştie că predicile nu funcţionează pe principiul „glonţului magic”. Dacă până şi oamenii fără internet au realizat că Iosif Ţon „nu mai este la fel cum era şi nu mai învaţă ce învăţa”, înseamnă că ascultătorii RVE sunt mai deştepţi decât s-ar crede.
6. Marius Cruceru invocă scrisoarea deschisă a pastorului baptist Adrian Mihai Mateaş de la Bratca în chip de argument că poate decizia AGA RVE nu e chiar atât de discreţionară. Am citit (deocamdată) scrisoarea în diagonală şi, ca regina Victoria, n-am putut spune la final decât „We are not amused”. Cum să te amuzi, când citeşti afirmaţii de genul:

Miscarea carismatica este o erezie în cadrul crestinismului si baptistii adevarati nu doresc sa fie asociati cu asa ceva, ci dimpotriva trebuie sa demaste si sa arate conceptia gresita si abatuta de la Biblie a acestei miscari.

Cea mai activa si masiva erezie, în crestinism, din timpurile actuale, este „Miscarea carismatica”.

Asa ca penticostalii de rând, participa benevol la o manifestare de psihoza colectiva si încearca sa fie si ei buni crestini, dupa cum se pricep mai bine. Însa pionierii lor si  incepatorii acestei miscari au fost stapâniti de un duh strain de Dumnezeu, când au introdus o erezie perfida în crestinism si au dezbinat bisericile lui Cristos.

Dacă nu cumva, cu umorul lui hâtru, pastorul Mateaş a făcut din întreaga scrisoare de 12 pagini o uriaşă glumă!

Asupra scrisorii pastorului Mateaş sper să pot reveni într-una din zilele următoare.

 

Verdict de la Consiliul Uniunii Baptiste în problema „Străjerii”

Situaţia Străjerilor şi a lui Iosif Ţon a fost lămurită de Consiliul Uniunii Baptiste.

Verdictul este de fapt o sumă de trei verdicte: (1) „retragerea ordinării” pentru Iosif Ţon; (2) suspendare temporară din slujire pentru pastorii Ioan Peia şi Ilie Popa; (3) cerere de excludere pentru Nelu Demeter.

Citez din comunicatul oficial:

1) În urma declaraţiilor şi a comunicatelor fratelui Iosif Ton prin care recunoaşte şi afirmă alăturarea sa la gruparea „Străjerilor”, alegând astfel să iasă din cadrul practicilor şi învăţăturilor bisericilor baptiste din România, Consiliul Uniunii a decis retragerea ordinarii pentru slujire a fratelui în bisericile baptiste din Uniunea Baptistă din România, până la o vreme de îndreptare şi pocăinţă.

Este prima oară când iau cunoştinţă de faptul că unui pastor i se poate „retrage ordinarea”. Ştiam că i se poate retrage legitimaţia, dar nu şi ordinarea. Sunt foarte curios dacă şi în Cultul Penticostal se practică aşa ceva (retragerea ordinării) pentru un pastor exclus din cult.

Ce se întâmplă cu Iosif Ţon dacă „se pocăieşte şi se îndreaptă”? Este ordinat din nou? I se recunoaşte ordinarea printr-o formalitate birocratică?

2) Până la clarificarea situaţiei, Consiliul Uniunii a decis suspendarea din slujire ca păstori baptişti a fraţilor Ioan Peia şi Ilie Popa.

Deci lor nu li se retrage ordinarea, dar sunt suspendaţi din slujire. Verdictul pare mai blând. Dar de ce, câtă vreme Iosif Ţon şi cei doi sunt în aceeaşi tabără şi fac parte din aceeaşi mişcare? De ce este „abaterea” lui Iosif Ţon mai gravă? Fiindcă este mai publică?

3) Comunitatea Bihor a comunicat faptul că fratele Nelu Demeter nu este ordinat ca păstor sau prezbiter în bisericile din Uniunea Baptistă şi a solicitat bisericii locale excluderea acestuia până la îndreptarea sa.

Să vedem dacă biserica locală se va conforma. Ar fi interesant de ştiu ce se va întâmpla dacă biserica locală va refuza să-l excludă. Va fi exclusă biserica locală din Uniune?

În final, câteva observaţii care ţin de exprimarea folosită în comunicat. Frazele lungi şi stângace lasă loc ambiguităţilor.

Consiliul Uniunii Baptiste din România se delimitează de practicile şi învăţăturile nebiblice şi străine de practica şi învăţătura bisericilor baptiste promovate de cei care se numesc ”Strajerii”.

Din acest paragraf se poate înţelege, la limită, şi că Străjerii promovează „practica şi învăţătura bisericilor baptiste” sau că „bisericile baptiste sunt promovate de Străjeri”.

Secvenţa „promovarea învăţăturilor grupării din Africa condusă de Chris” conţine nu doar cacofonie care poate fi evitată („Africa condusă”), ci şi o ambiguitate din care se poate înţelege că Africa e condusă de Chris! Cine ştie!?

Greu de explicat este şi fraza următoare:

Consiliul Uniunii afirmă faptul că baptiştii din România stau în continuare lângă doctrina faţă de persoana Duhului Sfânt, lucrarea Sa şi faţă de înţelegerea darurilor spirituale aşa cum sunt acestea prezentate în Sfânta Scriptură şi înţelese în bisericile noastre.

Cum poate cineva să stea „lângă o doctrină”? O asemenea afirmaţie invită comentarii şi parafraze maliţioase. De la „a sta lângă” la „a fi pe lângă” e cale scurtă.

Există „doctrine faţă de Duhul Sfânt”? Sau „doctrine faţă de înţelegerea darurilor spirituale”?

Aceste neajunsuri îmi confirmă impresia că, în materie de comunicate oficiale, atât baptiştii, cât şi penticostalii „stau în continuare lângă” sau „pe lângă”. Un ochi de filolog (iar Uniunea Baptistă nu duce lipsă de filologi pricepuţi) ar fi eliminat toate aceste probleme (şi altele).

Sper ca acest semnal de alarmă (venit din partea unui penticostal) să ducă la o remediere a situaţiei. N-ar fi rău dacă un baptist ar trage un semnal pentru confraţii mei penticostali, ca să ne purtăm astfel unii altora poverile.  🙂

P.S. O primă luare de poziţie puteţi citi pe blogul pastorului Petru Lascău

 

Descumpănit de clarificările lui Iosif Ţon

Iosif Ţon vine cu noi clarificări. Care încep să mă nedumerească. Nu pentru că descopăr aceeaşi lipsă de acribie pe care am mai remarcat-o deja, ci fiindcă face afirmaţii care mi se par fără acoperire biblică.

Iată o nouă lipsă de rigoare:

Orice ascultare de diavolul este un păcat. Când faci un păcat, tu te dai pe tine duhului acelui păcat: un duh de minciună, de mânie, de ceartă, de invidie, de nedreptate, etc. În Efeseni 4:17, Pavel scrie că  cine se mânie  dă „prilej” diavolului. Cuvântul „prilej” în limba greacă este aforme și înseamnă „cap de pod”, sau „platformă” de operațiuni.

Textul la care face referire este Efeseni 4:27, nu 4:17. În fine, asta e o greşeală care mi se întâmplă frecvent. Mai rar sau deloc mi se întâmplă să spun că un text vorbeşte despre aforme (ἀφορμή), când el în fapt vorbeşte despre topos (μηδὲ δίδοτε τόπον τῷ διαβόλῳ). Ei bine, da, în textul din Efeseni termenul folosit este topos, care înseamnă chiar asta „prilej, ocazie”.

Toată teologia atârnată de Iosif Ţon pe acest cui exegetic nu rezistă, fiindcă aphorme în NT nu este folosit cu sensul literal de „bază de operaţiuni” ci cu sensuri metaforice, apărute prin extensie. Iată cum este explicat acest termen de lexiconul BDAG, instrumentul standard la ora actuală. Precizez că, deşi BDAG nu este infailibil şi inerant, poate fi o bună aphorme pentru eventuale discuţii exegetice biblico-teologice informate.

(Faceţi click pe fotografie pentru a o vedea la rezoluţie mare.)

Mai scrie Iosif Ţon:

Să recapitulăm. Duhurile rele sunt specializate în diferite păcate. Când faci un păcat sau altul, duhul acelui păcat capătă bază de operații în tine. El aduce cu sine alte duhuri rele și prin ele ești determinat să faci și alte păcate. În felul acesta, părtășia ta cu Dumnezeu este blocată, fiindcă tu nu mai trăiești în lumină (1 Ioan 1:5-6) și nu mai trăiești după poruncile Domnului (1 Ioan 2:3-5) și nu mai trăiești ca Domnul Isus (1 Ioan 2:6).

De-acord că păcatul blochează părtăşia cu Dumnezeu şi că deblocarea se face prin mărturisire şi pocăinţă. Dar din ce versete au ieşit „duhurile specializate în diferite păcate”? Am recapitulat şi tot recapitulat şi nu m-am lămurit. Aşteptăm noi clarificări (lămuritoare).

 

Mai multă acribie, stimate frate Ţon…

Am luat astăzi cunoştinţă de reacţia lui Iosif Ţon la acuzele şi rechizitoriile de care a avut parte după ce s-a alăturat „Străjerilor”.

Mărturisesc că, după sutele de reacţii şi comentarii blogosferice, n-a reuşit încă nimeni să mă lămurească în privinţa „păcatului” de căpătâi al acestei grupări. Desigur, sunt suspicios faţă de mişcările care promovează descărcările emoţionale violente, faţă de efervescenţele care te sleiesc emoţional (aici am înţeles perfect reticenţa lui C.S. Lewis faţă de manifestarea prea liberă a sentimentelor), însă consideră că asta e doar o chestiune de gust, nu de pravoslavnicie.

Dar nu ca să-i discut pe mult-discutaţii „Străjeri” m-am apucat să scriu această postare, ci fiindcă sunt intrigat de un aspect în aparenţă minor din postarea lui Iosif Ţon. Redau un citat mai larg:

Cuvântul „carismatic” vine de la cuvântul grecesc harismata, folosit de apostolul Pavel în introducerea la discuţia lui extinsă despre darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12-14:

„În ce priveşte darurile spirituale (harismata), nu voiesc, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.” Ceea ce în traducerea română este redat prin două cuvinte, ”darurile spirituale”, sau „darurile duhovniceşti”, în originalul grec este un singur cuvânt: harismata. Pentru a-i uşura cititorului urmărirea argumentării mele, voi cita aici afirmaţiile esenţiale ale lui Pavel despre aceste „daruri”, sau „harisme”, sau „carisme.”

Deşi Iosif Ţon scrie că termenul din 12:1 este charisma, în originalul grecesc nu întâlnim charisma (plural charismata) ci pneumatikon (lucruri spirituale / daruri spirituale). Citez din textul grecesc Nestle-Aland: Περὶ δὲ τῶν πνευματικῶν, ἀδελφοί, οὐ θέλω ὑμᾶς ἀγνοεῖν.

Sigur, mi se va spune că termenul pneumation (folosit de Pavel la plural, pneumatika) e practic sinonim cu charisma. Se prea poate. Nu aici e problema.

Problema e că paragraful scris de Iosif Ţon conţine un neadevăr şi el trebuie corectat. Chiar dacă zahărul şi zaharina sunt ambele dulci şi interschimbabile (cel puţin pentru unele persoane), trebuie să ştim că zahărul e zahăr şi zaharina e zaharină.

Spun asta mai ales ştiind că unii exegeţi se întreabă dacă nu cumva 1 Corinteni 12:1 s-ar mai putea traduce şi prin „chestiuni spirituale”: „Cu privire la chestiunile spirituale, nu vreau să fiţi în necunoştinţă, fraţilor” etc.

Cât despre termenul charisma, pomenit de Iosif Ţon, el se întâlneşte prima dată în 12:4, în secţiunea 12-14 din 1 Corinteni. Pentru rigoare, dau mai jos lista completă a ocurenţelor în Noul Testament grec.

Rom. 1:11; Rom. 5:15,16; Rom. 6:23; Rom. 11:29; Rom. 12:6; 1 Co. 1:7; 1 Co. 7:7; 1 Co. 12:4,9,28,30,31; 2 Co. 1:11; 1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6; 1 Pet. 4:10

De altfel, Iosif Ţon mai introduce acest verset şi în 14:1, deşi în original e folosit tot termenul pneumatika (Διώκετε τὴν ἀγάπην, ζηλοῦτε δὲ τὰ πνευματικά, μᾶλλον δὲ ἵνα προφητεύητε.)

”Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti (harismata), dar mai ales să prorociţi. Într-adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi cu duhul el spune taine. Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângăiere. Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi; dar cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (14:1-5).

Aceste amendamente fiind aduse, trebuie să mărturisesc că reacţia lui Iosif Ţon mi se pare justă şi echilibrată.

Am atras atenţia asupra acestor chichiţe fiindcă un teolog de talia fr. Ţon trebuie să transmită învăţătura cu maximum de claritate.

Există deci doi termeni folosiţi de Pavel pentru a face referire la darurile spirituale: unul e pneumatika şi altul e charismata. Sunt de părere că cei doi sunt interschimbabili, dar oricât de sinonimici i-am considera, în final rămân tot doi.

 

 

Discuţie despre pelagianism, fără ştirea lui Pelagius

Prolegomena la istoria unei dezbateri

Am impresia că blogosfera evanghelică devine periodic spaţiul unor dezbateri superificiale, isterice, dezinformate şi dezinformante. Există o specie de evanghelici care se isterizează din orice, care îşi dă cu părerea (isteric) despre orice, care le ştie pe toate, iar restul le deduce.

Când se întâmplă să mai fie şi niţel teolog, bloggărul evanghelic român din această specie se manifestă agresiv şi devine mic inchizitor. Din această postură, descoperă la tot pasul eretici (mari şi mici), pe care îi ia la rost în mod public. Fiindcă nu mai suntem în Evul Mediu, micul inchizitor mioritic nu-i poate supune la cazne pe „eretici”, ca să-i compelle intrare; în schimb, supune Scriptura la cazne procustiene, pentru a dovedi cu orice preţ justeţea propriei poziţii.

Micul inchizitor evanghelic se consideră depozitarul exclusiv al adevărului, adevăr pe care îl vede în Scriptură direct, fără efort, fără studiul limbilor biblice şi fără o ancorare istorică (fără mofturi patristice). Odată stăpân pe moşia adevărului, inchizitorul nu mai trebuie să înveţe, să aprofundeze, să cerceteze.

În consecinţă, micul inchizitor are certitudini pe toate fronturile (de aceea luptă feroce, căci a nu fi feroce înseamnă a fi „căldicel”). Sistemul lui teologic cuprinde totul şi explică totul. Este definitiv, irevocabil şi, asemenea mântuirii, nu se poate pierde. Altfel spus, odată inchizitor, întotdeauna inchizitor.

Acestea fiind spuse, intru în miezul subiectului.

Despre acuzaţiile aduse lui Iosif Ţon că ar avea simpatii pelagianiste (i.e. eretice) am citit cu mai mult timp în urmă, când scrisoarea incriminatoare (Iosif Ţon şi pelagianismul) a fost dată publicităţii.

Autorul scrisorii, Florin Moţiu scrie următoarele:

Ideile pelagiene ale lui Iosif Ţon reprezintă un domeniu public odată cu publicarea în anul 2008 de către editura Cartea Creştină a cărţii lui John N. Oswalt, Chemaţi să fie sfinţi, a cărei prefaţă e scrisă de Iosif Ţon, prefaţă în care îşi mărturiseşte simpatia pentru pelagianism.

Către finalul scrisorii constatăm că, în opinia autorului, Iosif Ţon a devenit, din „simpatizant”, „adept” şi „promotor” al pelagianismului:

Adoptarea pelagianismului de către Ţon este o problemă mult mai serioasă decât arminianismul său prezent în celelalte scrieri ale sale, lucru pe care l-am analizat în alt loc. Prin promovarea pelagianismului, Ţon iese din cadrul creştinismului. În cazul pelagianismului promovat aici de Iosif Ţon, însă, avem de a face cu o învăţătură necreştină, eretică, condamnată de creştinism. Ţon se situează, în cazul învăţăturii din această Prefaţă, în afara creştinismului.

Nu comentez ideea naivă a lui F. Moţiu că Iosif Ţon se situează „în afara creştinismului”. Ce mă intrigă  însă este  faptul că autorul scrisorii vorbeşte despre pelagianism ca şi când ar avea subiectul la degetul mic, când în realitate nu face decât să emită afirmaţii generale ori să facă referire la surse secundare. Una dintre ele este o bună sinteză a gândirii creştine timpurii (Early Christian Doctrines de John Norman Davidson Kelly), iar alta este o carte de istorie (Zenovie Pâclişanu, Istoria creştinismului antic).

Amatorismul acestei încercări de a combate „erezia” se vede cel mai bine în următoarea afirmaţie a lui Moţiu:

E adevărat că nu s-au păstrat scrierile lui Pelagius, dar nu avem nici un motiv pentru a pune la îndoială prezentarea pe care o fac teologiei lui Pelagius oameni ca Augustin, Ieronim, Inocenţiu şi alţii.

Contrar celor susţinute de Moţiu (şi de Iosif Ţon), există un corpus de scrieri pelagiene! Florin Moţiu are pretenţia să-l corecteze pe Iosif Ţon, dar dovedeşte cu prisosinţă că nu şi-a făcut temele, prin urmare iniţiativa sa rămâne la stadiul de „râvnă fără înţelepciune”.

Oricine are pretenţia să-şi dea cu părerea pe acest subiect se cuvine să se familiarizeze cu teologia lui Pelagius din scrierile care există. Căci, din fericire, acestea s-au păstrat, într-o formă sau alta. Vezi citatul de mai jos, din Encyclopedia of Early Christianity (al cărei articol despre Pelagius conţine o bună bibliografie în engleză, pentru cei interesaţi de subiect):

The corpus of Pelagius’s own works is disputed. At the beginning of the twentieth century, all that was known of his extant writings were the letters to Demetrias and Celantia, a corrupt text of a commentary on the Pauline epistles and fragments quoted by Augustine. In 1934, this list was expanded dramatically to twenty-nine items. Although accepted by the editor of the Supplement to the Patrologia Latina, the expanded list has not gained widespread acceptance. De Plinval’s (1934) methodology, based on parallelisms between texts and similarities of word usage and style, has met severe criticism. In one of the earliest and most serious challenges (Evans, 1962), the number of authentic works was cut to twelve—seven complete extant works, including five letters, the Libellus fidei sent to Innocent I, and the Commentary on Thirteen Pauline Epistles, and fragments surviving from five other works. This list has in turn been challenged, and the debate continues.

Comentariul lui Pelagius la Romani a fost publicat şi în limba engleză: Theodore De Bruyn, Pelagius’s Commentary on St Paul’s Epistle to the Romans: Translated with Introduction and Notes, Oxford, Clarendon Press, 1993, în seria Oxford Early Christian Studies, editată de regretatul Henry Chadwick şi de Rowan Williams. Eu însumi l-am comandat acum câţiva ani pentru un prieten din Cluj, interesat de problema pelagiană.

Precum se ştie, scrisoarea lui Florin Moţiu a primit un răspuns de la Iosif Ţon („Acuzat că doresc sfinţenia vieţii”), în care acesta reproduce textul prefeţei incriminate. În ea găsesc următoarea afirmaţie:

Trebuie să precizăm că noi nu ştim exact cum şi-a argumentat Pelagius concepţia, deoarece cărţile pe care le-a scris el au fost arse. Ştim despre afirmaţiile sale numai din ceea ce scriu adversarii lui şi din citatele pe care le dau aceştia din scrierile lui. Probabil că dacă am avea cărţile lui în întregime şi am vedea modul în care şi-a argumentat punctul de vedere am fi înclinaţi să-i dăm mai mult credit decât o putem face pe baza a ceea ce cunoaştem de la adversarii lui.

Ceea ce scriam mai sus despre Florin Moţiu şi cercetarea insuficientă a subiectului se aplică şi fratelui Iosif Ţon. Există scrieri ale lui Pelagius: scrisori şi comentarii, fragmente citate de autorii patristici, prin urmare nu ne putem plânge de lipsa informaţiilor. În plus, nu ştiu pe ce se bazează ideea că scrierile lui au fost arse, dar (până la proba contrarie) înclin să cred că ea reprezintă o proiecţie a politicii inchiziţiei medievale asupra unei realităţi de secol IV-V.

Dacă vă închipuiţi că răspunsul lui Iosif Ţon l-a determinat pe Florin Moţiu să se consacre studierii temeinice a concepţiilor pelagiene (aşa cum rezultă ele din corpusul păstrat) vă înşelaţi. Calvinistul român răspunde cu o nouă scrisoare în care se pronunţă cu deplină încredere asupra convingerilor monahului britanic fără să se simtă în vreun fel dator să citească/citeze două rânduri din el. Florin Moţiu se plânge că „multe dintre comentarii apărute pe bloguri sunt pe lângă subiect, arătând faptul că interacţiunea lor cu subiectul a fost foarte superficială”. Afirmaţie la care nu putem decât să exclamăm: la aşa interacţiune a autorului cu pelagianismul, aşa comentarii! What goes around comes around. People living in glass houses should not throw stones.

P.S. În final, prin vocea profesoarei Joanne McWilliam (m. 2008), întreb: era Pelagius cu adevărat „pelagian“?

Was Pelagius „Pelagian”? This has been seen as a real question more in the past fifty years than in any period since the fifth century. It is now recognized that the questions in dispute (the natural immortality of Adam, the inheritance of guilt, the vitiation of human nature) were open ones and that Pelagius’s answers to them were at least as much in the Christian tradition, particularly that of the eastern church, as those of his attacker. Very few twentieth-century writers would echo the Augustinian charge that Pelagius denied the human need of divine grace. The Pelagian affirmation of the human ability to avoid sin was posited in opposition to theories of a determined future. The ability is not self-given, but a fruit of divine gifts to the human person. There is now a greater appreciation of Pelagius’s thought as reacting against determinism of any kind, and the importance of love in his theological ethics is recognized.

(Citatele în engleză despre Pelagius provin din „Pelagius, Pelagianism.” Encyclopedia of Early Christianity. Second Edition. Ed. Everett Ferguson , Michael P. McHugh , Frederick W. Norris . Garland, 1998. Routledge Reference Resources online.)

 

Cornilescu 1923-1924? Apel important către cititori!

Lucrez acum la un material despre traducerea Cornilescu şi am observat că există anumite informaţii eronate (sau cel puţin îndoielnice) care circulă despre traducerile lui.

Conform unor surse (dr. Alexa Popovici, Alexandru Măianu, Enciclopedia Bibliei, Logos), Cornilescu ar fi publicat NT în 1921 şi Biblia în 1923. Eu însă am ajuns la alte concluzii:

1) Cornilescu a publicat Psaltirea şi NT în 1920; apoi toată Biblia în 1921 (Astea sunt informaţii confirmate din 2-3 reviste interbelice). Sunt dincolo de orice dubiu. Am obţinut şi o fotocopie a paginii de titlu a NT 1920!

2) A făcut o revizuire dar nu ştim când anume. Se crede ca în 1923-1924 dar mă cam îndoiesc, fiindcă în 1922-1923 a fost scandalul la Cuibu-cu-Barza (prelungit până în primăvara 1924) şi în vara lui ‘23 Cornilescu a ‘demisionat’, plecând în Anglia. În perioada aia zbuciumata nu prea cred să fi avut el timp de revizuiri. În plus, în depozitul American Bible Society există o versiune din 1925 despre care cred ca e ceea ce trece drept “Cornilescu 1923″.

3) A mai făcut o traducere literală publicată în 1931 (o am in bibliotecă).

Fac apel “pe această cale” la cititorii care au ei înşişi (sau cunosc pe cineva care are) un exemplar din himerica ediţie 1923, despre care toată lumea scrie, dar pe care nimeni n-a văzut-o “în carne şi oase”. Poate cineva să confirme existenţa versiunii “Cornilescu 1923″ altfel decât citând din Alexa Popovici, Alexandru Măianu sau Iosif Ţon?