Lansare Oglindanet

Cristian Bădiliţă anunţă că s-a lansat Oglindanet (Revistă de informaţie şi analiză cultural-religioasă). Găsesc că are rubrici bine gândite (Civitas Dei, Oglinda vie, Golaniada web, Decantări, Poemateca) şi că a reuşit să adune încă de la început nume sonore (Francisca Băltăceanu, Basarab Nicolescu, Paul Goma, Nichita Danilov, Cristian Bădiliţă).

Site-ul conţine şi o invitaţie de colaborare (vezi mai jos), pe care aş rezumat-o astfel: „Scrie cine poate, dar e publicat numai cine poate scrie.”

Invitaţie de colaborare la Oglindanet

Vă rugăm să trimiteţi colaborarările dumneavoastră în format word, cu grafia â şi sunt, pe adresa redactia at oglindanet.ro. menţionând, eventual, şi rubrica vizată (Civitas Dei, Oglinda vie etc.). Întrucât revista se adresează unui public larg, iar paginarea poate deveni o piedică majoră, încercaţi să evitaţi notele de subsol, introducând referinţele în corpul textului principal. Informaţiile, ştirile şi imaginile trimise trebuie să fie de prim interes şi să conţină sursa. Autorii sunt singurii responsabili pentru conţinutul textelor trimise. Întrucât Oglindanet nu practică nici cenzura de grup, nici omisiunea „feciorelnică”, chiar şi reprezentanţii (valoroşi) ai grupurilor de presiune din România sunt invitaţi să colaboreze. Pentru eventuale recenzii sau prezentări puteţi trimite volumele pe adresa: Oglindanet, Valea Iaşului, cod 117795, judeţul Argeş.

 

Penultimul discurs al lui Ceauşescu (20 dec. 1989)

Deşi mai sunt două zile până pe 20 dec., îmi permit să evoc anticipat discursul lui Ceauşescu din acea dată. Nu am amintiri despre acea zi fiindcă nu aveam (şi nici acum nu am) televizor, iar revoluţia “am prins-o” fragmentar, când deja evenimentele intrau în linie dreaptă (Ceauşescu fugise cu elicopterul de pe clădirea Senatului). Una dintre imaginile care îmi vin în minte este cea în care Ceauşescu este scos dintr-un TAB. Cred că procesul l-am urmărit atunci (dar aveam să-l revăd ulterior de mai multe ori şi amintirile deja se amestecă).

Discursul pe care Ceauşescu îl citeşte cu glas cam stins (şi cu bâlbele de rigoare) ar merita o analiză de conţinut detaliată. Retorica lui este tipică pentru ceea ce produc regimurile totalitare. Termeni vagi, generali, cuprinzători, demonizarea unui duşman fără chip. Autorităţile vor să sugereze că situaţia e sub control, dar nu-ţi poţi reţine impresia că pericolul este de fapt cuprinzător şi se răspândeşte (cine oare sunt aceste bande care vor să împânzească întreaga ţară?). Despre autori nu se spun prea multe. Ajunge că sunt fascişti şi că sunt puşi pe distrugere. Până vor fi identificaţi autorii, ne mulţumim cu o “deplină certitudine”, anume că la mijloc e mâna serviciilor de spionaj din “diferite ţări străine”. Care sunt acestea nu ni se spune, dar se face referire la cei care vor să dezmembreze ţara şi la Budapesta. E clar, în subtext trebuie să înţelegem că cei care fac probleme sunt ungurii, “ceilalţi”. “Celălalt” este sursa problemei. Un şiretlic retoric facil: Ceauşescu joacă o carte naţionalistă (împotriva minorităţilor etnice) pentru a-i strânge pe toţi românii în jurul său. Patriotismul ca refugiu al lichelelor. Dar să mă opresc aici. Ar fi prea multe de comentat. Vă urez vizionare atentă!

 

Sf Pavel despre creştinismul românesc (în Prefaţa Bibliei sinodale 1997)

Lectura prefeţelor din ediţiile ortodoxe ale Bibliei româneşti este pentru mine o perpetuă sursă de perpexitate. Ca să fiu drept, şi unele prefeţe din ediţiile evanghelice mă consternează, cu precizarea că ediţiile evanghelice ale Bibliei (sau NT) nu prea sunt însoţite de prefeţe, deci consternarea din această sursă este proporţional mai mică.

Mi-am fotocopiat astăzi, pentru arhiva personală, textul dintr-o ediţie ortodoxă tipărită în 1997. Prefaţa (Un neam sub lumina Sfintei Scripturi) este semnată de patriarhul de atunci, Teoctist. Textul a fost compus în 1993, aşadar la scurtă vreme după ceea ce numim îndeobşte Revoluţie.

Viaţa este prea scurtă ca să ne-o petrecem toată comentând textele altora. Dar uneori nevoia o cere. Dau mai jos un exemplu din prefaţa ediţiei menţionate:

Sunt numeroase textele Noului Testament care atestă vechimea apostolică a Creştinismului românesc. În anul 58, când Sfântul Apostol Pavel trimitea cunoscuta sa Epistolă Bisericii din Roma, el făcea o foarte preţioasă precizare, care argumentează vechimea Creştinismului românesc. El scria, într-un bilanţ cuprinzător al roadelor trudei sale misionare, în părţile răsăritene ale Imperiului Roman: „Acum, nemaiavând loc (spaţii de propovăduire) în aceste ţinuturi (partea răsăriteană a Imperiului) şi având dorinţă de mai mulţi ani să vin la voi, când mă voi duce în Spania, voi veni la voi” (15, 23-24). Din cuvintele marelui Apostol al neamurilor, rezulta că acesta încheiase, în linii generale, lucrarea de propovăduire a Evangheliei în aceste laturi orientale ale Imperiului Roman până în Iliria.

Fragmentul de mai sus reuşeşte o performanţă rară: concentrează în minimum de cuvinte maximum de erori sau interpretări „cu tendinţă”:

1. anacronismul potrivit căruia creştinismul prezumat al sciţilor, dacilor, geţilor sau romanilor din anul 58 era un creştinism „românesc”.
2. o supradimensionare a spaţiului de evanghelizare al apostolului Pavel (care este reprezentat ca şi când ar fi propovăduit în tot Răsăritul Imperiului Roman)
3. o interpretare eronată a termenului τόπος (topos). Potrivit intepretării date de autorul prefeţei, termenul ar însemna loc; de fapt, în contex, el are sensul de ocazie, oportunitate sau posibilitate. Un sens oarecum apropiat al termenului întâlnim în Rom. 12:19: δότε τόπον τῇ ὀργῇ, (lit. “daţi prilej Mâniei”), care înseamnă “daţi-i lui Dumnezeu prilejul să-şi arate mânia [pedepsind răul]”. În acelaşi sens este folosit τόπος şi în Fapte 25:16, unde Sf. Pavel atrage atenţia că un acuzat trebuie să aibă posibilitatea de a sta faţă în faţă cu acuzatorii lui şi de a-şi prezenta apărarea (τόπον τε ἀπολογίας λάβοι). Sensul de prilej, ocazie, oportunitate (al lui τόπος) îl mai întâlnim în Evr.  12:17 şi Efes. 4:27. Nici vorbă deci că Sf. Pavel n-ar mai fi avut “spaţii de propovăduire” în Răsărit. Sf. Pavel nu are harta oikoumenei în faţă, bifând rând pe rând zonele răsăritene ale Imperiului până ce descoperă că nu mai există locuri neevanghelizate în Est, drept pentru care pleacă în Spania, ca să continue propovăduirea de la celălalt capăt al lumii (cunoscute). Misiunea lui se desfăşoară sub călăuzirea Duhului, nu într-un mod mecanicist, care să ne asigure nouă românilor satisfacţia că suntem primul popor creştin din Europa.

Acestea ar fi doar câteva aspecte asupra cărora am topos să mă opresc acum. Desigur, argumentaţia prefeţei este mai complexă. Se sugerează că Apostolul Andrei ar fi evanghelizat deja Sciţia (care este echivalată cu Sciţia Mică, adică Dobrogea), şi de aceea nu mai încăpea Sf. Pavel să evanghelizeze în Răsărit. Despre Sf. Andrei şi Sciţia am mai scris pe blog şi voi mai scrie probabil. Mă opresc doar asupra mostrei de discurs platonician din prefaţa mai sus citată. Autorul scrie despre forma ideală a poporului român, existentă probabil doar în inefabila lumea a formelor lui Platon. Vă puteţi convinge de aceasta lecturând următorul fragment:

Una dintre cele mai strălucite dovezi ale rodirii de timpuriu a Sfintei Evanghelii în sufletele creştinilor de pe meleagurile noastre este acea inegalabilă putere de creaţie, de o tulburătoare orginalitate şi de o ortodoxie ireproşabilă, căreia poporul nostru, în credinţa lui curată, i-a dat expresie în folclorul creştin: colindele, cântecele de stea etc.

Putem face abstracţie de ideea că „puterea de creaţie” poate fi originală sau ortodoxă (deşi sintaxa asta sugerează), dar nu putem ocoli cu aceeaşi uşurinţă ideea că unele creaţii din folclorul creştin românesc sunt „de o ortodoxie ireproşabilă”. Păi ori sunt folclor (contaminat de reminiscenţe păgâne) ori sunt ortodoxie? Dacă sunt folclor, cum pot fi ortodoxe, ba încă ortodoxe în cel mai înalt grad? Sunt oamenii neinstruiţi capabili să creeze de o aşa manieră încât rezultatul să fie ireproşabil, atunci când este evaluat în mod onest de dogmaticienii Bisericii? Şi-apoi, există grade de ortodoxie? Există „ortodoxie” şi „ortodoxie ireproşabilă”? Iată tot atâtea întrebări aducătoare de perplexitate.

 

Despre Geoană, în manieră co(s)mică

„În turul trei câştig zdrobitor”, se lăuda Geoană înainte de a-şi recunoaşte înfrângerea în public. Zic „în public”, fiindcă în sinea lui probabil se ştia învins încă din campanie. Faptul că Geoană întreţinea iluzia că l-ar fi putut înfrânge „zdrobitor” pe Băsescu într-un al treilea tur e foarte în acord cu enormităţile emise în ultimii ani (din seria „medicamente trimise prin poştă” şi „mii de euro pentru familiile de români invitaţi să se repatrieze”). Foto preluată de pe Gandul.info. Mircea Geoană, după un scrutin “zdrobitor” (pentru cariera lui politică).

Prin această ultimă declaraţie, preşedintele de-o noapte al românilor ne invită să visăm cu ochii deschişi, alături de el. Să nu-l refuzăm. Ba încă să mergem şi mai departe, legănaţi de frumoase reverii cosmice. Iată un posibil scenariu:

• în turul patru, victoria epocală a lui Geoană coincide cu apariţia pe cer a unei comete aducătoare de fericire. Astronomii din toată lumea propun în unanimitate ca acest corp ceresc să fie botezat cu numele lui. Cometa trece vijelios pe lângă planeta noastră, lăsând în urmă praf şi pulbere.
• în turul cinci, victoria strivitoare a lui Geoană curbează spaţiu-timpul românesc. Fizicienii de la Geneva îşi mută acceleratorul de particule în România pentru a studia raritatea acestui fenomen, întâlnit o dată la o mie de ani. Încercarea de a analiza fenomenul blochează instalaţiile acceleratorului.
• în turul şase, victoria strălucită a lui Geoană creează un efect de  supernovă, vizibil din toate colţurile galaxiei noastre. Din spatele unor telescoape gigantice, extratereştrii din Galaxia Andromeda privesc cu sufletul la gură acest fenomen unic în toată istoria lor de 50.000 de ani. Incapabili să-şi explice evenimentul, respectivii devin verzi (de invidie).
• în turul şapte, victoria obţinută de Geoană este atât de masivă şi de compactă, încât România se prăbuşeşte în ea însăşi. Scrutinul se soldează cu o uriaşă gaură neagră care înghite tot ce-i iese în cale. Orice rază de lumină care îndrăzneşte să se apropie de acest hău este pierdută pe vecie.

 

Sanctus, Sanctus, Sanctus! Jessye Norman la Notre Dame

Unul dintre concertele de Crăciun ale lui Jessye Norman a fost înregistrat la Notre Dame. Ultima piesă din concert a fost Sanctus, dintr-o misă de Gounod. Fragmentul poartă ecoul strigătelor serafimilor din Isaia 6:3, împletit cu laudele din Marcu 11:10 (Hosanna in excelsis!)

 

Ofertă Logos (până) de Crăciun

În această lună Grupul Editorial Logos vine cu o ofertă specială, alcătuită din şapte pachete promoţionale. Fiecare pachet beneficiază de reduceri substanţiale, de la 35 % la 50% (după caz). Detalii în următorul fişier PDF.

Tot în luna decembrie, până pe data de 22, orice carte publicată de editurile Logos (www.logos.ro, www.peregrinul.ro, www.discipolul.ro) poate fi cumpărată cu reducere de 20%.

 

Jurământul la români. De la Capra cu trei iezi la Prezidenţialele 2009 (prin Căţeluş cu părul creţ).

Când Robert Turcescu i-a întrebat pe candidaţii la preşedinţie dacă ar fi în stare să jure câte-n lună şi-n stele (că au făcut sau n-au făcut), iar apoi au fost aduse „cadourile”, era la mintea oricărei găini cu imaginaţie că urmează un jurământ cu mâna pe Biblie. Un jurământ smuls sub privirile extrem de curioase ale naţiunii care se aţinea aproape.

N-am înţeles de ce a fost nevoie de acest jurământ. Jurământul de regulă se practică în cadru solemn, la judecătorie sau la asumarea unei funcţii. Am impresia că Robert Turcescu (dacă lui îi aparţine ideea) a introdus acest „număr” pentru a face spectacol; pentru a ne ţine un pic cu sufletul la gură, cam cum ar face un circar bun care introduce în program numere de suspans. Dacă Turcescu aducea în sală un leu şi îşi vâra la un moment dat capul în gura căscată a felinei, ar fi fost, cred, mai inspirat. În loc de asta, moderatorul ne-a adus două Biblii pe care le-a băgat sub nasul candidaţilor, silindu-i să presteze un jurământ pe care candidaţii l-au rostit alegându-şi cuvintele cu mare grijă (Băsescu, mai mult decât Geoană). Efectul a fost neutralizarea scopului pentru care a fost cerut jurământul. Dacă un politician poate minţi fără jenă în campanie sau în afara ei, numai un moderator naiv o să-şi imagineze că respectivul va ezita să comită un sperjur cu mâna pe Biblie (Geoană, mai mult decât Băsescu).

Fără-ndoială, Turcescu ştie bine că alegătorii români se simt mereu sub spectrul minciunilor perpetue ale politicienilor. Asta n-ar fi ceva nou. Politica şi minciuna sunt într-un mariaj trainic, vechi de când lumea, şi nu dau semne că vor divorţa prea curând. Turcescu va fi socotit că un jurământ ne va scoate un pic deasupra minciunii. Efectul a fost că ne-am simţit îngropaţi şi mai mult. Nu sunt convins că Geoană îl vizitează pe Vântu doar ca să facă împreună pereche la bridge. Şi nu sunt finalmente lămurit ce i-a făcut Băsescu băiatului pe care nu l-a lovit nici cu pumnul, nici în plex.

Domnul Turcescu n-a citit literatură românească pentru copii când era mic. N-a citit nici „Capra cu trei iezi”, nici „Căţeluş cu părul creţ”, ca să-şi dea seama că românii prin tradiţie n-au încredere în jurăminte. Cumătrul caprei se jura pe părul lui că n-o să-i sperie pe iezişori, iar căţeluşul din poezie se jura că nu fură, dar era prins în plin fapt (şi fura nu doar oul, ca Zdreanţă, ci oul + sursa lui). Constat că imaginarul românesc n-are loc pentru legende cu politicieni ca Washington, care (copil fiind) ciopârţeşte cireşul, dar în final are puterea să recunoască fapta, oricât de grele ar fi consecinţele.

Jurământul smuls de Turcescu este o dublă nerozie: odată fiindcă a înjosit noţiunea de jurământ practicat în faţa instanţelor statului. Şi odată fiindcă a fost contrar prescripţiilor Mântuitorului. Era nevoie de prezenţa ateului Florin Iaru (autodeclarat astfel la Realitatea) ca să aflăm că Scripturile interzic jurământul. (Ştia Iaru ce ştia, dar nu ştia să lămurească ce ştia).

Îl las în continuare pe Dietrich Bonhoeffer să comenteze porunca Mântuitorului de a nu jura. Textul care urmează este un fragment din Costul uceniciei, carte pe care am tot anunţat-o pe blog şi care este în curs de apariţie la Editura Peregrinul (un imprint Logos).

***

Ce este, de fapt, jurământul? Este invocarea publică a lui Dumnezeu, ca martor pentru afirmaţia mea despre lucrurile trecute, prezente sau viitoare. Dumnezeul atotştiutor este rugat să răzbune neadevărul. Cum poate Isus să numească acest jurământ păcat, ba chiar să spună că vine de la cel rău (ἐκ τοῦ πονηροῦ, ek tou ponērou), că este „satanic”? Poate, deoarece pentru El este importantă sinceritatea absolută.

Jurământul este dovada existenţei minciunii în lume. Dacă omul n-ar minţi, jurământul n-ar mai fi necesar. Astfel, jurământul este o barieră în calea minciunii. Pe de altă parte, jurământul o şi susţine, fiindcă, acolo unde acesta pretinde sinceritate absolută, i se acordă spaţiu şi minciunii, recunoscându-i-se un anumit drept de a exista. Legea vechi-testamentară respinge minciuna, cu ajutorul jurământului. Isus însă respinge minciuna prin interzicerea jurământului. Şi într-un caz, şi în celălalt, este vorba despre unul şi acelaşi lucru: nimicirea neadevărului din viaţa credincioşilor. Jurământul, pe care Vechiul Testament l-a folosit împotriva minciunii, a fost luat în stăpânire de minciună şi pus în serviciul ei. Cu ajutorul jurământului, minciuna a reuşit să se pună la adăpost şi să-şi câştige dreptul. Prin urmare, ea a trebuit să fie atacată de Isus în locul în care se refugiase, în jurământ. Jurământul trebuia desfiinţat, fiindcă devenise locul de adăpost al minciunii.

Atacul minciunii asupra jurământului poate îmbrăca două forme diferite: fie minciuna se afirmă pe sine prin jurământ (sperjurul), fie se strecoară în însăşi forma jurământului. În acest caz, minciuna foloseşte nu invocarea Dumnezeului celui viu, ci invocarea unei puteri seculare sau divine. Odată ce minciuna a pătruns atât de adânc în jurământ, sinceritatea deplină nu mai poate fi garantată decât prin interzicerea lui.

Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu.” Acest lucru nu înseamnă că ucenicii nu mai sunt responsabili înaintea Dumnezeului atotştiutor de ceea ce spun. Dimpotrivă, tocmai prin faptul că Numele lui Dumnezeu nu este invocat în mod expres, fiecare cuvânt al ucenicului este rostit în prezenţa de netăgăduit a lui Dumnezeu. Ucenicul nu trebuie să întrebuinţeze jurământul, pentru că nu există niciun cuvânt care să nu fie rostit înaintea lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt al său trebuie să fie numai adevăr, în aşa fel încât să nu aibă nevoie de o confirmare prin jurământ. Jurământul aduce bezna îndoielii asupra celor rostite. De aceea este „de la cel rău”. Ucenicul însă trebuie să fie lumină, în toate cuvintele sale.

 

Cititor pus la popreală.

Acum câteva zile un cititor al blogului s-a dat drept Laurenţiu Balcan, semnând cu numele acestuia comentarii injurioase la adresa mea. Drept urmare, i-am suspendat respectivului toate intervenţiile de pe blogul meu. Cei care au bănuiala că bântuie şi pe blogurile lor acest personaj „malefic şi turbulent” pot să-mi scrie, ca să le furnizez informaţii suplimentare. E o măsură de igienă blogheristică elementară, mai ales că suntem în vremea gripei porcine.

Deviza mea ca blogger este: „Toleranţă zero pentru impostură şi minciună”.

Update: este vorba de IP-ul 213.233.88.164, de pseudonimele David sau Laurenţiu şi de următoarele adrese de email (fictive, din câte îmi dau seama): lacosteessential@yahoo.com, bratt_pit@yahoo.com, el_rammstein12@yahoo.com, el_rammst@yahoo.com, el_rammsteinq72@yahoo.com, el_rammstein12@yahoo.com

Sus-numitul atacă mai ales blogurile evanghelice, practicând un discurs cu accente naţionalist-ortodoxiste  care ar putea fi redus la: America = Marea Satană de unde vin toate relele, România = raiul pe pământ, dacă n-ar fi evanghelicii să-l strice.

 

Telegramă biblică. Psalmul 55. Despre trădare.

Un David aflat la moment de grea cumpănă, confruntat cu ameninţările şi violenţa unor oameni cu apucături mafiote. Regele iudeu îşi mărturiseşte deschis sentimentele (tremur, spaimele morţii, frică, groază, fiori). În astfel de circumstanţe apăsătoare, cine nu şi-ar dori aripi de porumbel, ca să-şi ia zborul către un loc de adăpost? Pustia, de regulă percepută ca spaţiu ostil, se arată prietenoasă prin comparaţie cu cetatea în care violenţa şi conflictul dau ocol pe ziduri, în vreme ce nelegiuirea şi răutatea hălăduiesc în interior.

N-ar fi nimic dacă ceata vrăjmaşilor n-ar fi condusă tocmai de un apropiat, un fost prieten care îl însoţise în procesiunile publice către locul de închinare. David, plin de dezamăgire şi mânie, cheamă spectrul morţii peste cei care îl ameninţă. Ne putem închipui că sunt oameni în floarea vârstei. Probabil tineri luaţi de Sturm und Drang, lipsiţi de repere morale şi impenitenţi: nu se tem de Dumnezeu, calcă fără complexe legămintele făcute,  iubesc vărsarea de sânge. Specialitatea lor? Ipocrizia. Simbolurile folosite de David sunt extrem de sugestive: în aparenţă, vorbe de „smântână şi untdelemn”; în realitate, săbii gata de atac. Destinul unor astfel de oameni? Groapa pierzării; (oamenii violenţi şi înşelători arareori mor de moarte bună).

„Eu însă mă încred în Tine!”

 

Un Psalm în versuri.

Pentru iubitorii de Scriptură transcriu mai jos un psalm în versuri, fără a oferi alte detalii. Să vedem cine ştie de sub pana cui a ieşit această creaţie.

La apa Vavilonului

Jelind de ţara Domnului,

Acolό şezum şi plînsăm

La voroavă ce ne strînsăm,

Şi cu inemă amară,

Prin Sion şi pentru ţară,

Aducîndu-ne aminte,

Plîngeam cu lacrimi herbinte.

Şi bucine ferecate

Lăsam prin sălci aninate,

Că acolό ne-ntrebară

Aceia ce ne prădară

Să le zîcem viers de carte

Într-acea steinătate,

Ca-n svînt muntele Sionul

Cîntări ce cîntam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemînă

A cînta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svîntă,

Atuncea să-mi vie smîntă,

Şi direapta mea să uite

A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba

De gingini, jelindu-mi scîrba,

De te-aş mai putea uita-te

Ierusalim cetate

Nainte de nu te-aş pune

În pomene-n zîle bune.

Să nu uiţ, Doamne svinte,

De Edom ce-au zîs cuvinte

Svintei cetăţi împrotivă,

Cu rău din gură zglobivă:

„Răsîpiţî-i zidiuri nalte,

Deşertaţ de bunătate!”

Tu, fată vavilonească,

Răul va să te tîlnească!

Va fi ş-acela-n ferice

Ce-ţ-va veni să te strice,

Că ţî să va-ntoarce darul,

Cum ne-nchini tu cu păharul,

Cînd cuconii tăi de ziduri

Vor zdrobi-i ca neşte hîrburi.

 

Credinţa ca „mână a sufletului”. În NT de la Bălgrad (1648).

E vremea să lămuresc acum motivul pentru care am solicitat ajutor în chestiunea citatului din Calvin. Am fost intrigat de un anume fragment din predoslovia (prefaţa) la epistola lui Iacov din Noul Testament de la Bălgrad, care a fost tradus din iniţiativa lui Gh. Rakoczi, principe calvin al Transilvaniei, şi a superintendentului calvin Istvan Geleji (cercetătorii ortodocşi nu prea sunt de-acord cu această idee). Nu e cazul să intru aici în istoria acestui NT. Fac doar câteva observaţii asupra celor 24 de predoslovii care însoţesc cărţile NT. Mircea Păcurariu şi alţi cercetători opinează că avem de-a face cu texte originale, alcătuite de cărturari ortodocşi. Citez din M. Păcurariu:

De notat că în acele „predoslovii” se făcea amintire şi de unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc.), fapt ce ne arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocşi care au lucrat şi la traducerea propriu-zisă.

Observ aici maniera tipică a lui M. Păcurariu de a selecta cu grijă informaţii convenabile şi de a le da drept singurele care contează în evaluarea unui fapt istoric. Mai sunt şi alte aspecte privitoare la predoslovii, de care trebuie să ţinem seamă:

1. Prefaţa la epistola lui Iacov este un răspuns la afirmaţiile lui Luther despre această epistolă. Dacă veţi citi prefaţa scrisă de Luther la Iacov şi prefaţa românească la această epistolă veţi avea mari surprize. Eu unul bănuiesc că ideile din prefaţa românească sunt expresia poziţiei tipice a calvinilor transilvăneni faţă de epistola lui Iacov. Poate mă înşel. Pista necesită o explorare suplimentară.
2. Tot prefaţa la Iacov conţine următorul citat: „Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său”. Partea cu bold din acest citat m-a dus cu gândul la Calvin. „Credinţa care îl ‘prinde’ pe Hristos” este o idee protestantă. Expresia „bunurile lui Hristos” aduce tot a Calvin. Din cercetările făcute până acum (cu ajutorul cititorilor) am descoperit că ideea de „credinţă ca mână a sufletului” apare într-o colecţie de aforisme atribuite lui Calvin, la W. Perkins (1558-1602), puritan englez care a influenţat calvinismul maghiar, şi la alţi predicatori protestanţi de mai târziu (Whitefield, Spurgeon).
3. Predosloviile fac referire la „papişti” şi „iejuviţi” [iezuiţi?]. Aceste apelative sunt de regulă folosite de calvini.
4. Între părinţii citaţi se numără şi Ambrozie. De ce nişte cercetători ortodocşi ar face referire la acest părinte apusean care de regulă este invizibil pentru ortodocşi?
5. În predoslovia la 1 Ioan citim: „Pavel şi Varnava făcia preoţi prin oraşe, rădicîndu-şi oamenii mînile în sus, iară ei alegia şi-i blagosloviia.” Aţi recunoscut referirea la Fapte 14:23? În mod surprinzător, verbul cheirotoneo este tradus cu „a ridica mâinile (la vot)”, nu cu „a pune mâinile peste”! Ce cleric ortodox a putut scrie asta din proprie iniţiativă!?
6. În aceeaşi predoslovie: „Alalţi preoţi toţi şi învăţători trebuiaşte să o înveaţe din Scripturi şi să o aducă iară la Scripturi, să o ispitească [testeze] ca la o piatră de încercare”. Cum de M. Păcurariu n-a spus nimic despre acest citat? Este ideea de primat al Scripturii reprezentativă pentru ortodoxie?

Acestea sunt doar câteva aspecte care mie îmi dau de gândit. N-am reuşit să sistematizez observaţiile şi nici să citesc alte studii despre cele 24 de prefeţe ale NT. Dacă mă ţine Dumnezeu cu sănătate, voi aprofunda problema în perioada următoare. Pentru moment mă limitez să afirm că istoria din spatele predosloviilor este mai complexă decât o prezintă M. Păcurariu (în vol. 2 al istoriei sale, p. 75).

P.S. Istoriile „oficiale”, laice sau religioase, ortodoxe sau neoprotestante, trebuie luate cum grano salis. (Uneori granum-ul poate să fie chiar mai mare).

 

Întrebare (despre credinţă) pentru “calvinişti”

Ştie cineva dacă şi unde anume a spus Calvin despre credinţă că este mâna sufletului cu care creştinul îl prinde pe Hristos, cu toate bunurile Sale, şi-l face al său?

Potrivit unei surse care mi-a fost la îndemână, o idee de felul acesta apare în cartea a III-a a „Institutelor” lui Calvin. N-am reuşit să găsesc locul. Dacă printre cititorii blogului există vreun cunoscător al scrierilor lui Calvin, m-aş bucura mult să primesc răspunsul. O să dezvălui într-o viitoare postare de ce am nevoie de această informaţie.

Ideea de „credinţă că mână a sufletului” apare şi la scriitorii puritani, din câte mi-am dat seama. Dar mă interesează îndeosebi să ştiu dacă ideea apare la Calvin.

 

O casetă (făcută) pierdută şi (providenţial) regăsită. Palma lui Băsescu vs. braţul lung al mogulilor.

Am trăit s-o văd şi pe asta. Băsescu dă o scatoalcă unui Gravroche care strigase în gura mare ceva care îi leza sentimentele politice în campania din 2004. Trucaj sau realitate? Înclin să cred că e suficientă realitate în filmuleţul respectiv şi că fapta lui Băsescu nu-i face deloc cinste (ca să folosesc o litotă). Acesta ar fi (aşa cum îmi apare mie) nucleul unei afaceri necurate impuse mass-media de către rechinii cărora Băsescu le-a promis (printr-o metaforă cam violentă) că le va rupe dinţii. Pe acest nucleu se aşează, ca foile de ceapă, o avalanşă de evenimente, dintre care am reţinut mai ales:

• denunţul emoţionant al lui Patriciu, care (citat de ziare) menţionează două lovituri: una în plex şi una în plină figură. Apetenţa pentru hiperbolă şi dramatism a acestui padrino liberal este evidentă şi nu necesită alte comentarii. În plus, asemenea omologului său din „Naşul”, Patriciu nutreşte o sensibilitate aparte pentru familie şi copii, de aceea este răvăşit de emoţii când discută incidentul. Cu ocazia acestui episod, mogulul a aflat – vai – că există lucruri „that money can’t buy”, anume înregistrarea mult-rulată, pe care a căutat s-o achiziţioneze încă din prima clipă în care a aflat de existenţa ei. A încercat, dar n-a reuşit. Deh, ce să faci, există şi oameni principiali în România, care n-ar vinde asemenea lucruri pentru nimic în lume. Se pot cumpăra principii, conştiinţe, oameni, dar nu casete incomode pentru adversarii politici!

• tădăguirea de către Băsescu a evenimentului. Am îndoieli că Băsescu este chiar atât de angelic pe cât se prezintă. Mi se pare destul de temperamental şi de dur. Nu exclud deci apriori ideea că l-ar fi îmbrâncit pe copilul respectiv. Sau că i-ar fi dat o palmă. Dincolo de asta, găsesc că mediile de informare au hipertrofiat fapta lui până la proporţii ridicole. Socotiţi-mă insensibil, dar când două zile la rând programul unor canale moguliere este ocupat aproape integral de filmulţeul anti-Băsescu, analizat din toate unghiurile şi unghiuleţele posibile, întreaga chestiune începe să mă lase rece.

• moralistul de serviciu al naţiunii, C.T. Popescu, expert în tehnicile de lovire aplicate de agenţii serviciilor secrete, se oripilează într-un editorial cu privire la gestul preşedintelui: „Mai observ un singur lucru: lovitura pe care în aceste imagini personajul T. Băsescu o dă acelui copil este tipică pentru agenţii de pază ai serviciilor secrete: scurtă, laterală, fără elan, din încheietură, fără a-l privi în ochi pe cel lovit.” (Între noi fie vorba, la final de editorial CTP ne livrează apoteotic o cugetare extrasă cu multă trudă din nesecatul puţ al gândirii sale: „În rest, aş vrea ca filmul să fie trucat. E mai suportabil decât să fie adevărat.” Serios? Chiar e mai suportabilă o filmare trucată decât una adevărată? Dacă m-ar fi plătit mogulii cu milioane de euro, n-aş fi ghicit!)

Are rost să continuăm cu foile de ceapă? Mă opresc aici, fiindcă mă tem că o să încep să lăcrimez asemenea unui mogul cu suflet mare. Trăgând linie şi adunând, rămân la ce am spus mai la început: îl socotesc pe Băsescu în stare să dea o cleapşă Gavroche-ului care l-a călcat pe bătături. Dacă s-a produs, fapta mi se pare reprobabilă şi cred că în acest caz ar fi fost cel mai bine să o recunoască şi să-şi ceară iertare pentru ea. În ce mă priveşte, incidentul din 2004 nu-mi schimbă intenţia de vot. Aici trebuie să-i dau dreptate lui CTP: „Logica, raţiunea, bunul simţ nu mai funcţionează. Putem vota şi făcând abstracţie de acest scandal”. Mai rămâne de adăugat că toată pasărea pe limba ei piere. Crezusem că nu putem vota decât nefăcând abstracţie de scandal, dar remarca lui CTP mă reconfortează, indicându-mi o alternativă mai comodă. Înţeleg din panseul domniei sale că spumele la gurile de canal ale mogulilor nu vor reuşi să schimbe mare lucru în economia acestei campanii.

P.S. Două analize interesante: AICI şi AICI.

 

Avem şi o copertă (pentru “Costul uceniciei”).

Avem traducerea, avem paginarea, avem coperta. Urmează indexarea şi tipărirea cărţii. Totuşi, nu ştiu dacă în „luna cadourilor” ne vom putea face cadou „ucenicia” lui Bonhoeffer. Mai jos coperta şi un fragment din Nota editorului.

Această veritabilă Imitatio Christi, izvorâtă din mediul luteran şi adresată creştinului din secolul XX, continuă să fascineze şi să inspire, nu numai prin limpezimea şi forţa ideilor pe care le conţine, ci mai ales datorită faptului că însăşi viaţa lui Dietrich Bonhoeffer s-a identificat radical cu ucenicia, într-una dintre cele mai tenebroase perioade ale istoriei. Încleştarea cu nazismul îl apropie pe Bonhoeffer de un alt mare luteran, Richard Wurmbrand, martor credincios al rezistenţei împotriva celuilalt malheur du siècle, comunismul. Şi unul, şi celălalt au cunoscut „harul care costă scump”, iar prin el, glasul lor a răsunat mult dincolo de graniţele propriei lor confesiuni.

 

Pagina de internet a MLD

Astăzi am descoperit că Centrul MLD („Monumenta Linguae Dacoromanorum”) are o pagină de internet. Fiindcă obiectivele acestui centru sunt cunoscute mai puţin decât ar trebui, găsesc de bine să semnalez site-ul lui. AICI!

Precizez că din seria MLD au apărut deja 8 volume din cele 25 planificate. Anul trecut proiectul a fost relansat sub conducerea prof. univ. dr. Eugen Munteanu.

 

Accesul la propriul dosar CNSAS. Informaţii utile

În cazul în care doriţi să ştiţi dacă aţi avut dosar de urmărire în perioada comunistă, nu este nevoie să veniţi personal la sediul CNSAS (din Matei Basarab 55-57). Puteţi completa (de mână) o cerere descărcată de pe site-ul instituţiei, o puteţi scana şi trimite (prin email) pe adresa instituţiei (office@cnsas.ro), anexând o copie (scanată) a actului de identitate. Cererea poate fi trimisă şi prin poşta clasică, dacă nu aveţi posibilitatea să o scanaţi.

Dacă doriţi să împuterniciţi o persoană care să vadă dosarul şi să realizeze cόpii, în numele dvs., trebuie să faceţi o procură specială, la notariat. Persoana împuternicită vă reprezenta în relaţia cu CNSAS-ul, va completa o cerere în numele dvs., va vedea şi fotocopia documentele care vă interesează.

Detalii suplimentare despre aceste cereri puteţi citi în textul de mai jos (un email primit astăzi de la CNSAS):

In temeiul art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 1 alin. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari de Legea nr. 293/2008 puteti solicita, in numele tatalui dumneavoastra, accesul la dosarul acestuia. Cererea, in care trebuie sa mentionati calitatea de imputernicit, trebuie sa fie semnata de mana de catre dumneavoastra. La cerere este necesar sa atasati copia actului dumneavoastra de identitate valabil, precum si copia actului de identitate valabil al tatalui. Toate acestea le puteti trimite prin e-mail (scanate) sau pe adresa noastra postala: str. Matei Basarab nr. 55-57, sectorul 3, Bucuresti, cod postal 030671.

Dupa primirea cererii insotita de actele necesare, CNSAS va demara verificarile legale la fostii detinatori de fond arhivistic provenit de la securitate – Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe si Serviciul Istoric al Armatei – dat fiind faptul ca aceste institutii detin o evidenta elaborata a dosarelor intocmite de securitate. De asemenea, vom efectua verificari si in evidenta dosarelor preluate in arhiva C.N.S.A.S.

Daca, in urma acestor verificari, vor fi identificate dosare / documente intocmite de securitate pe numele tatalui dumneavoastra, veti fi invitat la sediul CNSAS sa le vedeti. Va vom informa, de asemenea, si in cazul unui raspuns negativ. Rapiditatea cu care veti primi un raspuns din partea CNSAS la aceasta cerere depinde, in mare masura, de rapiditatea cu care raspund institutiile sus mentionate.

Cu ocazia consultarii eventualului dosar puteti solicita, contra cost, copii certificate ale documentelor din dosar pe care le veti considera importante. Taxa pentru copii este singura taxa care se percepe de catre institutia noastra si este de 20 bani/pagina. Din pacate, expedierea copiilor prin posta obisnuita sau prin cea electronica nu este posibila. Suma de plata poate fi achitata la casieria CNSAS in momentul ridicarii copiilor.

 

Biblioteca Academiei se face că răspunde.

Astăzi m-am dus la Biblioteca Academiei să ridic răspunsul oficial al acestei instituţii la scrisoarea  prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza (pardon de barbarism, dar tehnologhia străină nu se sinchiseşte de sensibilităţile filologhiceşti) manuscrisele Noului Testament din colecţia  B.A.R. Mi se promisese ferm că scrisoarea-răspuns va fi gata. Între noi fie vorba, în septembrie a.c. s-a împlinit un an de cât fac vizite la B.A.R., scriu scrisori, dau telefoane, alerg pe la membrii din prezidiul Academiei etc., fără niciun spor. A trecut mai bine de un an, atenţie, timp în care o venerabilă instituţie de cultură din România n-a reuşit să încropească  un răspuns oficial la o cerere venită din partea CSNTM.

Mi s-a mai întâmplat cândva, în primăvară, ca directorul să-mi scrie într-un email că-mi acordă o audienţă şi, odată ajuns în biroul domniei sale, să aflu de la secretară că dl director este în drum spre aeroport!

Astăzi speram să am parte de o minune. M-am dus să ridic un document, potrivit unei înţelegeri prealabile, şi am aflat cu stupoare că documentul respectiv nu este gata, fiindcă doamna care trebuia să-l redacteze a fost ocupată cu multe şedinţe.

Iţele acestei epopei, începute acum mai bine de un an, sunt prea lungi ca să fie prezentate toate într-o singură postare. Sunt sigur că „va urma” încă multă vreme. În plus, aştept cu nerăbdare să aflu ce deznodământ va avea această afacere care pentru mine explică foarte bine de ce trăim în Românika şi nu în România.

 

Plugarul trebuie să muncească… (2 Tim. 2:6)

Astăzi la capelă unul dintre studenţii mei a citit 2 Tim. 2:6 „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strîngă rodurile”. Fiindcă s-a întâmplat să am NT grec la mine, am aruncat o privire în original: τὸν κοπιῶντα γεωργὸν δεῖ πρῶτον τῶν καρπῶν μεταλαμβάνειν.

Hm… După înţelegerea mea, versetul ar trebui tradus astfel: „Agricultorul care trudeşte trebuie să fie primul care să aibă parte de roade”. Iarăşi am început să mă întreb: cum a ajuns Cornilescu la traducerea pe care o citim astăzi?

Am aruncat o privire în BW şi am descoperit că imensa majoritate a traducerilor propun soluţii similare cu ce am găsit eu. Există şi câteva excepţii, între care versiunile „Darby” (engleză, franceză, germană) şi Segond (1910). Iată-le:

Geneva (1599) The husbandman must labour before he receiue the fruites.

Darby (1884/1890) The husbandman must labour before partaking of the fruits.

Darby (1885) il faut que le laboureur travaille premièrement, pour qu’il jouisse des fruits.

Elberfelder (1905) Der Ackerbauer muß, um die Früchte zu genießen, zuerst arbeiten.

Segond (1910)  Il faut que le laboureur travaille avant de recueillir les fruits.

Înclin să cred că şi în acest caz (precum în altele), sursa soluţiei din Cornilescu este Segond.

 

Etica veteranului CFR

Mi-am propus de mult să scriu despre un anume veteran de război pe care îl întâlnesc aproape de fiecare dată când merg acasă cu trenul. Are peste 80 de ani şi a luptat în al doilea război mondial. Ca toţi veteranii de război ai României, a ajuns până la cotul Donului, al Donului liniştit al lui Mihail Şolohov.

Moşul nu-şi trădează vârsta decât atunci când povesteşte, inevitabil, despre vremea de cătănie. Altfel, n-ai spune că a adunat atâtea toamne în spate. E jovial, bonom şi cu aplecare către voroavă (când nu trage un pui de somn, lăfăindu-se pe banchetă sau stând drept în scaun). Are un inconfundabil haz moldovenesc şi ia viaţa ca o comedie. Peste toate, e un mare descurcăreţ; se pricepe cum să-i ia pe oameni. Specialitatea lui, se vede treaba, sunt controlorii. Fac aici precizarea că veteranul ciocnirilor de la Cotul Donului este şi veteranul unor mici ilegalităţi feroviare. Folosindu-se de statutul său special, ia ca însoţitori oameni care aparent călătoresc gratis, dar care îi plătesc biletul la jumătate. Face treaba asta de vreo trei ani. Numărul maxim de însoţitori, după cum povesteşte, este de 11. Un calcul simplu arată că 11 x 35 RON (preţul la jumătate al călătoriei) = 385 RON. Acesta ar fi câştigul lui maxim brut, la un „dus”. Numai că moşul rareori ajunge să ia atât de mulţi blatişti. (Ce-i drept, a luat cândva şi 12, depăşind numărul permis, dar înclin să cred că e vorba de o excepţie). În medie, călătoreşte însoţit de câte cinci oameni, pe care îi recrutează direct de la casa de bilete. Ce român întreprinzător şi econom şi-ar permite să refuze o ofertă atât de tentantă?

Astăzi (i.e. la data călătoriei mele) pare să fie însoţit de mai puţini. Între ei, o doamnă cam sperioasă, pe care o linişteşte, desluşindu-i mecanismul prin care pot fi îmbunaţi controlorii prea „severi”. Fiul doamnei sperioase pare să fie făcut dintr-un aluat mai curajos şi se arată încrezător că totul va fi bine. Cum de aflu toate acestea? Vagonul în care călătoresc are toate locurile „la comun”, iar vocea „României veterane” acoperă cel puţin jumătate din el (eu sunt aproape de mijloc). De altfel, nu doar eu le aud, ci şi vecinele de vagon de lângă mine, care suşotesc (intrigate) pe marginea subiectului.

Ascultând fără voie diversele păţanii din viaţa de veteran CFR a moşului, aflu şi concepţia lui privind aceste aranjamente: oamenilor (i.e. blatiştilor) nu le strică nişte parale în plus, iar el, cu această activitate, nu fură şi nu dă în cap la nimeni. Dacă ar lua din avutul cuiva, s-ar chema că e furt. Ce face el nu intră în categoria lucrurilor rele (tâlhării, violenţe).

Ce uită să spună onorabilul veteran e că tot acest mecanism aparent benign („nu fur, nu dau în cap”), pentru a funcţiona, are nevoie de o sumedenie de minciuni, pe care le spune cu seninătate controlorilor şi pe care le devoalează ulterior, cu mult aplomb, călătorilor anonimi din vagon.

P.S. Încerc să-mi imaginez o ţară europeană în care veteranii de război povestesc cu haz minciunile cusute cu aţă albă pe care le toarnă controlorilor, odată cu „tainul” care dă consistenţă – în mod subit – până şi celor mai implauzibile justificări despre nevoia de a călători însoţit de 11 nepoţi rămaşi fără bani. Nu pot. Reuşeşte cineva?

 

Biblioteca Academiei răspunde.

Astăzi am găsit în cutia de corespondenţă un plic de la Biblioteca Academiei. Întrucât luna trecută am trimis direcţiei B.A.R. două scrisori, despre două chestiuni diferite (legate totuşi de un element comun – banii), am desfăcut cu mare nerăbdare plicul.

Înainte de a prezenta în sinteză răspunsul dlui director general, acad. Florin Filip, redau mai jos întrebările pe care le adresam într-o scrisoare redactată pe 19 oct. 2009:

1. Cum justifică Direcţiunea Bibliotecii Academiei tariful de 1,6 euro/imagine pentru reproducerea fotografică a materialelor din colecţiile B.A.R.?
2. Ce venituri s-au înregistrat, pentru ultimii 3 ani (2006, 2007, 2008) în contabilitatea B.A.R., de pe urma prestării serviciului de fotografiere (numărul 1.7. din catalogul serviciilor prestate de B.A.R.)?
3. De ce tarifele pentru serviciile prestate de B.A.R. sunt exprimate în euro şi nu în moneda naţională a României?
4. Este conştientă conducerea B.A.R. că fotocopierea colecţiilor de presă duce la uzarea lor şi că această deteriorare poate fi evitată dacă cercetătorilor li s-ar permite să-şi fotografieze materialele, în loc să le fotocopieze sau să le ceară în mod repetat din depozit?
5. Dat fiind că mulţi dintre utilizatorii B.A.R. îşi finanţează cercetarea din fonduri proprii, iar cărţile publicate de pe urma ei nu se vând în tiraje semnificate (deci nu aduc profituri), de ce B.A.R. a introdus aceste tarife care obstrucţionează cercetarea, în loc să o încurajeze?

Din răspunsul primit (scrisoarea în PDF AICI) aflu că în anul 2009 B.A.R. a efectuat trei sondaje (în rândul utilizatorilor) în urma căreia şi-a regândit sistemul de servicii şi tarife. Deja sunt foarte curios cu privire la tarifele care vor percepute, numai că intrarea lor în vigoare se va face începând cu anul viitor.

În orice caz, e începutul unor schimbări în politica B.A.R., de la nişte tarife aberante şi imorale, la ceva ce urmează să fie clarificat la începutul anului viitor.

A doua chestiune asupra căreia am scris direcţiunii B.A.R. nu a primit încă un răspuns. E vorba de scrisoarea prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza manuscrisele greceşti ale Noului Testament aflate în colecţiile Academiei Române. După un an de zile de când tot bat la porţile Bibliotecii, această instituţie n-a reuşit să formuleze un răspuns în scris pe care să-l pot trimite directorului CNSTM, Daniel Wallace. O asemenea indolenţă nu e acceptabilă nici într-o republică bananieră, darămite în ditamai forul cultural. Cred că nu-mi rămâne decât să mă adresez Avocatului Poporului, care să dea un pic de greutate cererii mele oficiale. Răbdarea şi îndelunga răbdare au şi ele un capăt.