Cornilescu 1921 faţă cu Segond 1898

Evaluarea activităţii de traducător a lui D. Cornilescu trebuie să aibă în vedere instrumentele de care s-a folosit acesta în traducerea Bibliei (publicată iniţial în 1921 şi republicată, cu revizuiri în 1924, de către Societatea Biblică Britanică).

Segond, dar cât?

Imediat după publicarea Noului Testament (1920), Galaction scria într-un articol din Luptătorul că traducerea lui Cornilescu este făcută după versiunea Segond. Exemplele pe care le dădea Galaction erau prea puţine, deci autorul articolului putea fi lesne bănuit de generalizare pripită. Totuşi, cercetările mele din ultima vreme au confirmat o strânsă legătură între Segond şi traducerea Cornilescu. Aceasta nu înseamnă că traducerea Cornilescu este o traducere după Segond (cum declara Galaction), fiindcă există numeroase versete în care baza textuală a lui Cornilescu diferă de cea a lui Segond.

Mă întorc însă la argumentele conform cărora Segond a exercitat o puternică influenţă asupra versiunii Cornilescu 1921. O comparaţie a celor două versiuni din perspectiva notelor explicative şi a intertitlurilor dă la iveală asemănări frapante.

Segond 1898

Louis Segond a terminat de tradus VT în 1874 (publicat în două volume; cel puţin în această formă îl ştiu eu). La scurtă vreme a terminat de tradus şi NT (terminat în 1879). Întreaga Biblie Segond a văzut prima dată lumina tiparului în 1880. Acest prim text a cunoscut numeroase retipăriri. După moartea lui Segond, textul a fost supus unei revizuiri (de către o echipă de biblişti) şi republicat în 1910. Nu am văzut niciodată o ediţie 1910, deci în continuare referirile la Segond au în vedere ediţia 1898.

După cum declară în textul care prefaţează NT, Segond a folosit ca text de bază Editio Critica Maior a lui Tischendorf (1872). Uneori a păstrat între croşete [] anumite lecţiuni din textus receptus.

Traducerea Noului Testament este însoţită de circa 700 de note explicative (în majoritate istorice şi geografice). Multe dintre acestea (e greu de spus deocamdată câte) se regăsesc în Cornilescu 1921, după cum se poate vedea mai jos.

În imagine, câteva note explicative din Segond 1898, traduse după cum urmează:

¹ Isus derivat dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă salvator, izbăvitor
² Irod, supranumit „cel Mare”, guverna Palestina, pe atunci supusă romanilor, primise din partea Senatului titlul de „rege al iudeilor”.
³ Nişte magi, preoţi la mezi, perşi şi caldei; se ocupau cu observarea astrelor şi practicau arta divinaţiei.
⁴ Cărturarii, sau doctorii însărcinaţi în special să transmită învăţătura şi să explice poporului Legea; aveau şi alte funcţii.

După cum se vede mai jos, în fragmentul din Cornilescu 1921, notele din Segond au fost preluate integral.

***

Note coloana stângă

¹ Cetatea Sfântă, Ierusalim, deja numită astfel Isaia 48:2, 52:1, Dan 9:24, Neem. 11:1
² Prin ordinul lui Irod Antipa; vezi motivele întemniţării, 14:1 ş. urm.
³ Capernaum, sau Capharnaum, la nord-vest de lacul Tiberiadei, oraş foarte înfloritor în vremea lui I. H., nemenţionat în VT, astăzi ruinele Tell Hum.
⁴ Marea Galileei, numită şi lacul Ghenezaret sau Marea Tiberiadei.
⁵ Galileea Neamurilor sau a păgânilor, ţinut din nord, la graniţa cu Fenicia, numită astfel fiindcă era locuită în mare parte de străini.

Note coloana dreaptă

¹ Sinagogile, edificii religioase unde evreii se adunau de sabat şi în zilele de sărbătoare pentru a asculta citirea şi explicarea cărţilor Vechiului Testament şi pentru a-i adresa în comun rugăciunile lor lui Dumnezeu.
² Decapole, ţinut din zece cetăţi, la sud şi la est de Marea Galileei, cu o populaţie în mare parte păgână.
³ Muntele, una dintre înălţimile sau colinele la oarecare distanţă de malul lacului

Foto (sus şi jos): pagini din Cornilescu 1921 cu note preluate din traducerea Segond.

 

Cum se scapă de Win32:Rootkit-gen [Rtk]?

Ştie cineva cum se poate scăpa de următorul malware- Win32:Rootkit-gen [Rtk]? Eram conectat la net pentru a-mi verifica poşta electronică şi Avast-ul a început să trimită aceste avertismente. Indiferent ce fac, informaţia reapare.

 

Românika nesimdzită şi ridzicolă!

Un tupeu aşa de jalnic afişat aşa de senin de către o madamă din politica mare n-a mai văzut Românika din vremea vajnicei Norica Nicolai, căreia i s-a încălcat cândva în mod brutal dreptul fundamental de a fi ministru al Justiţiei.

Madama cu pricina, după ce s-a agăţat îndelung de mult-râvnitul scaun ministerial, ca Ioab de coarnele altarului, în final a cedat. Cu nervii sau altfel, nu ştim. O fi fost de vină bunul simţ ori simţul onoarei, puţin importă. Cert este că într-un târziu am fost izbăviţi.

De-o vreme, mă trece junghiul ascuţit al unui déjà-vu. Acelaşi tupeu, aceeaşi nesimţire, acelaşi ridicol. Madam Iacob-Ridzi, ministreasa Tineretului, a „cheltuit” 700.000 de euro pe care nu doar că nu poate să-i justifice, dar nici nu vrea. Deşi sumele nu ies nicicum la socoteală, ministra împricinată se ţine dreaptă şi neprihănită în fotelul ei guvernamental şi nu dă semne că ar vrea să plece.

Deznodământul e previzibil: când daunele de imagine aduse astfel PDL-ului vor atinge pragul critic, imaculata şi neînfricata ministreasă va fi săltată din scaun. Până atunci însă ridzicolul peristă! Să vedem cât!

 

Bonhoeffer despre “judecată”

Dietrich Bonhoeffer are nişte pagini excelente despre interdicţia “Nu judecaţi”, rostită de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Redau aici un fragment dintr-o carte tradusă integral, dar editată deocamdată în proporţie de 2/3.

Judecata mă face orb, în vreme ce dragostea îmi deschide ochii. Când judec sunt orb faţă de propriul meu rău şi faţă de harul de care şi celălalt are parte. Însă în iubirea lui Hristos, ucenicul este conştient de orice vinovăţie şi orice păcat imaginabil, fiindcă este conştient de suferinţa lui Isus Hristos; totodată, iubirea îl recunoaşte pe celălalt ca pe unul iertat la cruce. Iubirea îl vede pe celălalt sub cruce şi aceasta o face cu adevărat să aibă ochii deschişi. Dacă prin judecată aş fi interesat să nimicesc cu adevărat răul, l-aş căuta acolo unde mă ameninţă de fapt, în mine însumi. Dar când caut răul la celălalt, devine evident că printr-o astfel de judecată îmi caut propriul meu drept, că doresc să evit pedeapsa pentru propriul meu rău judecându-l pe celălalt. În consecinţă, premisa oricărei judecăţi este o autoamăgire nespus de periculoasă, anume că mie Cuvântul lui Dumnezeu mi se aplică altfel decât aproapelui meu. Pretind un drept special prin faptul că spun: mie mi se cuvine iertarea, iar celuilalt i se cuvine osânda judecăţii. Dar fiindcă Isus nu le dă ucenicilor vreun drept pe care să-l aplice altora, fiindcă nu primesc altceva decât părtăşia cu El, ucenicilor nu le este îngăduit să judece, căci astfel şi-ar aroga un drept fals asupra aproapelui.

 

Note de lectură. “Tăcerea iezilor” de I. Creangă.

Mi-am dorit de multă vreme să recitesc poveşti. Lecturile tehnice cu care am de-a face în cea mai mare parte a timpului devin la un moment dat obositoare. Am reluat ce mi-a căzut în mână: Poveştile lui Creangă. Impresie generală: personajele care pătimesc cel mai mult (fiindcă sunt zeflemisite şi/sau fiindcă sfârşesc prost) în poveştile lui sunt dracii şi babele.

Dracii pătimesc în Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul şi Ivan Turbincă.

Babele pătimesc în Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Punguţa cu doi bani, Povestea lui Stan Păţitul, Fata babei şi fata moşneagului.

Fiecare categorie ar merita o analiză detaliată. Trec însă direct la notele de lectură la Capra cu trei iezi.

Crimă şi pedeapsă

Capra cu trei iezi este o poveste despre crimă şi pedeapsă. În centrul poveştii stă fapta cumplită a lupului, care îşi primeşte retribuţia. În cuvintele caprei, „Nicio faptă fără plată” sau, parafrazând legea talionului: „Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură”. Iată deci o temă perenă din istoria umanităţii, pusă sub forma unei poveşti moralizatoare.

Moralizatoare, fiindcă o temă secundară este introdusă chiar în paragraful de început: „Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte.” Detaliile acestea nu sunt la întâmplare, fiindcă, vom afla imediat, obrăznicia şi neastâmpărul se plătesc cu viaţa.

Râsul de pe urmă al iezilor

Tocmai am spus că avem de-a face cu o poveste cu morală. Totuşi, pe alocuri descrierea capătă accente horror. De exemplu, lupul „îi rătează [iedului mare] capul pe loc” şi lasă în urmă un decor demn de The Silence of the Lambs: „Aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, şi-apoi iese şi-şi caută de drum.” Aceste precizări vor fi ulterior speculate pentru a face din capră un personaj tragic: „Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!”.

Tot din seria detaliilor naturaliste e precizarea că lupul moare fiindcă i se aruncă în cap cu bolovani. Moartea lui nu survine direct după prăbuşirea lui de viu în  „iad”, ci după  lapidare. Să nu uităm, la un moment dat capra şi iedul iau o căpiţă de fân şi o aruncă peste lup, ca să se mai potolească focul. Aşadar, cei doi nu se mulţumesc să declanşeze un proces care să-i aducă pieirea lupului în flăcări, ci îl salvează de la această primă caznă, doar pentru a avea satisfacţia că l-au omorât „cu mâna” lor. Din păcate pentru personaje, acest ultim gest imprimă răzbunării lor o tuşă meschină.

Don Jupan

Lupul e un personaj total malefic, fără zone de gri. Nu  e nimic bun de spus despre el. Este crud şi perfid. Se vrea şi mare donjuan (cândva îi făcuse avansuri neruşinate caprei). Un prefăcut de primă clasă care sub o afirmaţie mieros-cucernică ascunde o un sarcasm cinic-blasfemator: „Se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori din cei mai tineri”. Şi lui Dumnezeu, ca şi lui. Îmi aduce aminte de replica voit ambiguă şi dătătoare de fiori a lui Hannibal Lecter: „I’m having an old friend for dinner, Clarice.”

Săracă şi cinstită

Capra e o „văduvă sărmană, şi c-o casă de copii”. Harnică şi virtuoasă, respinge „tentativele” lupului („Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt”).

Da, capra e un personaj tragic, într-o poveste care se încheie cu o masă îmbelşugată! „Şi s-au adunat [caprele] la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună…” Petrecerea de la final pare menită să atenueze macabrul povestirii. Veselia cumetrelor ne face să uităm rânjetele capetelor expuse în geam şi sângele împrăştiat sadic pe pereţi.

Trăgând linie şi adunând, aş spune că povestea lui Creangă are şi un caracter „igienic-purificator”: evoluţia narativă ne scapă atât de iezii cei obraznici, cât şi de lupul cel nelegiuit.

 

Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” pe Sf. Pavel

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea “Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” (”pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.

 

He couldn’t beat it

“You’re playin’ with your life” spune un vers din “Beat it”. Nu ştiu dacă Michael, care trebuie să fi cântat de zeci de ori acest vers, a conştientizat vreodată semnificaţiile lui profunde. Acum n-o mai poate face. La ora la care scriu, cântăreţul şi-a încheiat “joaca de-a viaţa”, iar vestea despre deznodământ a făcut înconjurul lumii. Lumea se declară şocată. De ce, mă întreb? La ce ar fi putut să ducă stilul de viaţă al vedetei, dacă nu la o moarte prematură?

Cum se face că scriu despre acest eveniment? Ei bine, îmi aduc aminte bine veneraţia idolatră de care se bucura Michael Jackson între tinerii din generaţia mea, în anii imediat de după Revoluţie. O tânără din cartierul de blocuri din apropierea casei mele avea un album imens cu fotografii şi decupaje din presă, despre “regele popului”. Ca ea trebuie să fi fost zeci şi sute.

Cu tot succesul său imens (o avere considerabilă şi o popularitate aproape fără egal), viaţa lui Michael îmi apare ca o uriaşă risipă. Dimensiunea eşecului final e pe măsura “realizărilor” sale. În urmă a rămas un nume tămânjit, a cărui evocare stârneşte milă amestecată cu silă.

A fost un mare magician al spectacolului, care a prins sub vraja lui milioane de oameni. “Dar dacă şarpele muşcă înainte să fie vrăjit, la ce mai e bun vrăjitorul”, întreabă cu tâlc Eclesiastul, în traducerea lui P. Creţia.

Foto: Artistul (în centru), în vreme când jocul cu viaţa încă nu devenise Dangerous.

 

Virtuoasa Atenă faţă cu depravatul Corint

Prin predicile şi studiile despre 1 Corinteni circulă furtunos şi tunător ideea curioasă că în Corintul din vremea apostolului Pavel slujeau la Templul Afroditei nu mai puţin de 1.000 de curtezane (hetairas) sclave la templu (hierodoulous) dedicate zeiţei de bărbaţi şi de femei.

Informaţia provine de la Strabon (n. 64 î.Hr.), Geographia, 8.6.20. Deşi bătătorită, subliniată şi accentuată, ea nu este valabilă pentru Corintul din vremea lui Pavel.

1)     Strabon scrie despre Corintul vechi, care fusese distrus de Romani în 146 î.Hr. şi reîntemeiat de Iulius Cezar în 44 î.Hr.

2)     Prostituţia sacră n-a fost niciodată practicată ca atare la greci, fiind un obicei oritental.

3)     Reputaţia Corintului de oraş cu moravuri uşoare a fost creată de scriitori atenieni, în secolele IV î.Hr.: Aristofan a inventat verbul korinthiazesthai (a se comporta ca un corintean) ca sinonim pentru mersul la prostituate (fragm. din piesa Kokalos), poeţii comici Philetairos (sec. IV) şi Poliochos au scris amîndoi cîte o piesă cu titlul Korinthiastes (Codoşul), iar la Platon se întîlneşte sintagma Korinthia kore (fată din Corint”) ca eufemism pentru „prostituată” (Republica 404d). E îndoielnic că ceea ce se spunea cu 400 de ani înainte era valabil şi în vremea lui Pavel.

Avem deci temeiuri să credem că situaţia din Corint nu mai gravă decât cea din oricare oraş-port al vremii, unde se făceau şi se desfăceau vrute şi nevrute.

Un articol interesant pe această temă este cel al lui H. Conzelmann, Korinth und die Mädchen der Aphrodite. Zur Religionsgeschichte der Stadt Korinth în Nachrichten der Akademie der Wissenschaften in Göttingen 8:247–61, 1967. N-am reuşit să-l citesc, dar poate cândva o să-mi pice în mână.

Foto: Ruinele Templului Afroditei, pe Acrocorint, zona înaltă de vreo 600 de m.

 

Vedere de pe blog (Traian Ungureanu)

Mai ales de când Traian Ungureanu a intrat în politică, diverse voci s-au dezlănţuit aprig în contra lui. Sunt unul dintre cei care acceptă că pot să-ţi placă scriitura şi ideile unui om chiar dacă nu eşti de-acord cu el în anumite privinţe.

N-am să înşir aici “privinţele” în care nu sunt de-acord cu TRU. Cert este că scriitura lui TRU îmi place. Astfel de apetenţe sunt iraţionale, nu? În fine, dacă e ceva vinovat în asta, să-mi fie iertat, dar n-am să mă căiesc prea curând.

Aici e blogul lui. TRU.

 

Mică pauză de blogging

În zilele următoare voi fi plecat într-o călătorie şi probabil nu voi avea posibilitatea să mă ocup de blog. Comentariile făcute estimp vor fi aprobate cu întârziere.

 

Ecleziastul în trad. Petru Creţia

Îmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai “pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.

Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: “De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gârbovească,

Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Când uruitul morii abia de se desluşeşte.

Când nu se mai aude cântecul de păsări

Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;

Când oricare urcuş este o încercare

Şi când te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi e plin de floare migladul

Şi lăcusta e grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod.

În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.

Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.

 

Întrebare pentru public. Gen. 21 în Bibliile sinodale

În Biblia sinodală 1988, capitolul Genesa 21 este numerotat cu 19, iar v. 1 este de fapt o preluare (eronată) a versetului Iosua 19:1. Îmi poate confirma cineva dacă această greşeală se regăseşte şi în ediţia 1982 sau în ediţiile sinodale ulterioare celei din 1988?

Mulţumesc.

 

Istoria comunismului românesc

Dorin Dobrincu anunţă lansarea cărţii Istoria comunismului din România. Documente din perioada Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965). Volumul îi are ca editori pe istoricii Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu (directorul Arhivelor Naţionale) şi Armand Goşu.

Că tot vorbim de “comunisme”, găsiţi aici un articol deprimant, despre cum se face că avem…

Aproape 10.000 de oameni executaţi de Securitate şi nici un vinovat băgat după gratii din cauza lacunelor legislative. Acesta este bilanţul trist făcut de istoricul Marius Oprea, şeful Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. (Cotidianul)

Din comunism nu se iese cu una, cu două. Nici măcar cu 10.000.

 

Biblice. (Munteanu şi Creţia)

Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.

 

După 10 ani (2)

Amintiri

Întâlnirea de 10 ani e prin excelenţă o şezătoare de amintiri. Dacă mai era nevoie, am fost intrigat din cale-afară să descopăr cât de selectivă este memoria omenească. În mod straniu, din amintirea primei zile de liceu n-a mai rămas nimic. În schimb, memoria dirigintei despre respectiva zi părea proaspătă. Alţi colegi îşi aduceau aminte, nu fără oarecare maliţie, de „puloverul lui C., care avea ca model un cal”. Dar, în definitiv, pe atunci toţi eram îmbrăcaţi simplu, spre sărăcăcios.

Nu-mi mai aduceam aminte aproape deloc nici momentul în care colegii, la pauză, au dat cu spray lacrimogen în clasă, motiv pentru care ora următoare s-a ţinut cam greu (în principal fiindcă profesorul avea dificultăţi în a-şi controla reflexele lacrimale…).

De departe, cel mai neliniştitor fapt este că nu ne puteam aminti (nici eu, nici ceilalţi colegi, nici măcar diriginta) figura profesoarei de fizică din clasa a XII-a. Doamna Baraboi, care a avut această onoare, a fost îngropată definitiv sub faldurile istoriei. Am auzit că se poate şi mai rău. M.D. îmi povestea cândva că un prieten al lui din Africa nu-şi mai poate aminti figura tatălui său, fiindcă în copilărie, conform normelor culturale, nu avea voie să-şi privească tatăl în faţă, iar tatăl său murise când el era încă tânăr.

Interesant este şi cum te-au reţinut colegii în liceu. G. mi-a spus că îşi aducea aminte de mine că obişnuiam să citesc în timpul unor ore. Pesemne că era vorba doar de materiile irelevante pentru filologi. N-am apucat să mă simt prea jenat de comportamentul meu, că mi-a şi mulţumit pentru acest lucru pe care l-a învăţat de la mine, fiindcă uneori la serviciu îşi umple timpii morţi citind.

 

Apa (chioară) sânge (albastru) nu se face.

Bănuisem asta toată vremea. Radu Duda se expune ridicolului purtând un titlu care de fapt nu i se putea conferi. Sunt tare curios cât o să mai ţină farsa asta! Un interviu cu Karl Friedrich de Hohenzollern în Cotidianul.

Redau mai jos un fragmenţel.

Cum se potriveşte titlul de Hohenzollern cu această candidatură la Preşedinţie?

Este, ce-i drept, o senzaţie ciudată, când cineva care se prezintă Principe de Hohenzollern ar deveni deodată preşedinte al României.

De ce e ciudat?

Vă mai explic încă o dată cu alte cuvinte: titlul de Principe de Hohenzollern-Veringen este o farsă. Radu Duda nu poate purta acest nume legal. Nu are dreptul acesta. Este un nume pe care tatăl meu i l-a conferit fără să aibă puterea să o facă. Şi pentru mine este de neînţeles, până în ziua de astăzi, de ce Regele Mihai l-a convins pe tatăl meu să-şi dea încuviinţarea. Iar acum oamenii asociază din nou numele familiei noastre cu această candidatură. Aceasta înseamnă că oamenii vor gândi: în sfârşit vine un urmaş al Hohenzollernilor care să candideze pentru o funcţie politică. Iar asocierea aceasta mă mâhneşte, pentru că Radu Duda nu este un Hohenzollern veritabil.

 

Evanghelia şi Împărăţia. (Apariţie editorială Logos)

Editura Logos a publicat de curând un nou titlu: Evanghelia şi Împărăţia, de Graeme Goldsworthy. Cartea poate fi încadrată atât la „teologia Vechiului Testament”, cât şi în domeniul „hermeneutică”.

Cartea izvorăşte probabil dintr-o nemulţumire. Nemulţumirea că atât de puţini creştini reuşesc să citească Vechiul Testament cu folos, atunci când se obosesc să mai depună vreun efort în această direcţie.

Autorul urmăreşte o temă biblică importantă, „Împărăţia lui Dumnezeu” în Vechiul Testament. Nu o face cu termeni tehnici, dătători de ceaţă, ci cu supleţea celui care scrie pentru nespecialişti interesaţi să-şi îmbogăţească orizonturile hermeneutice şi înţelegerea Scripturii.

Titlul Original: Gospel and Kingdom

Autor: Graeme Goldsworthy, actualmente pensionat, a fost profesor de Vechiul Testament, teologie biblică şi hermeneutică la Colegiul Teologic Moore din Sydney, Australia. Este un teolog şi autor apreciat, iar dintre cărţile sale amintim: Evanghelia şi planul divin, Evanghelia şi Apocalipsa şi Evanghelia şi Înţelepciunea.

Traducător: Adrian Serecuţ

Linkurile cu mostra de carte, respectiv cuprinsul nu sunt momentan valabile. Urmează să fie “validate” într-o zi-două.

 

După 10 ani (1)

Recent am avut întâlnirea de 10 ani, de la terminarea liceului. De când colectivul nostru s-a răsfirat în lumea largă a trecut atât de mult, şi totuşi atât de puţin. Faptul în sine mi îmi apare, veţi fi de-acord, incredibil (în sensul de „implauzibil”).

Acum, după ce mica noastră aniversare a trecut, mă regăsesc contemplând următorii 10 ani (admiţând că Dumnezeu mă va ţine în viaţă) cu aceleaşi sentimente amestecate. Parcurgerea următorului deceniu mi se pare, la rândul ei, improbabilă. Şi totuşi, sunt aproape convins că peste încă un deceniu m-aş regăsi în aceeaşi ipostază: uitându-mă peste umăr la anii scurşi, contrariat că improbabilul a avut loc.

Angoase

Aspectul care mă frapează (frappe, strikes) cel mai mult, ori de câte ori mă întâlnesc cu foşti colegi (sau prieteni din copilărie), este că unii dintre ei au deja copii de 7-8 ani. Parcă ieri aveam şi eu 7-8 ani. Prin urmare, când văd că deja generaţia mea a dat naştere unei noi generaţii, simt cu adevărat că trec. Ba chiar încep să-mi simt cu o oarecare spaimă trecerea. Motivul nu e greu de descoperit: fiindcă îndeobşte ne raportăm la lume ca şi când generaţia noastră ar fi una specială, descoperirea unei noi generaţii – a copiilor generaţiei noastre – este de natură să ne inducă o mică angoasă. Ne credeam speciali (= de neînlocuit?), dar iată că nu e chiar aşa. Începem să fim înlocuiţi.

Poate că totuşi angoasa nu-i împresoară decât pe cei care, fără a fi zămislit la rândul lor viaţă, descoperă că o nouă viaţă se ridică pe lângă ei (i.e. în locul lor). Aşa ceva trebuie să fi trăit Absalom, care a vrut să-şi oprească trecerea întipărindu-şi numele pe un monument.

Pentru toţi cei angoasaţi de trecere în general, şi de a lor în particular, un verset cu tâlc: Lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.

Deveniri

E interesant să vezi ce se întâmplă cu oamenii trimişi în vâltorile vieţii. Câteva colege sunt acum profesoare. Două au devenit preotese. Două sunt consiliere juridice. Un coleg e dealer de maşini. Unul e jurnalist în Bucureşti. Unul e director la Arhivele Naţionale (Iaşi). Alţii şi-au căutat rostul în lumea largă, sfârşind prin a se stabili (pentru cât timp?) în Italia, Spania, Irlanda sau Statele Unite (aici, deocamdată ilegal). O colegă şi-a pierdut complet urma în lume, fiindcă nu mai ştie nimeni nimic de ea.

O bună parte dintre colegi şi-au permis să viziteze Europa apuseană. Alţii nu. După reuniune, G. îmi mărturisea, nu fără oarecare regret, că n-a reuşit încă să iasă din ţară. Parcă mi-a fost jenă. Deşi nu sunt un balşoi turist (ba uneori chiar detest călătoriile), puteam să enumăr totuşi: Ucraina, Ungaria, Austria, Italia, Germania, Olanda, Anglia şi Israel.

(Va urma)

 

Bonhoeffer despre post

Anul trecut, cam pe vremea asta, asistam cu surprindere la uimirea căreia îi dădea glas un pr. prof. ortodox în faţa descoperirii că penticostalii practică uneori postul negru ca exerciţiu spiritual. Nu ştiu de ce, i se părea cumva că penticostalismul ar fi incompatibil cu disciplinarea firii pământeşti sau cu nevoinţa spirituală.

Pornind de la acest „pretext”, îmi permit să vă surprind mai jos cu un fragment dintr-un teolog luteran. E drept, s-ar putea că Luther să fi fost niţel durduliu în ceasul morţii, dar mă îndoiesc că în luteranism e valabilă pastişa „Părinţii s-au ghiftuit bine, iar copiilor le-a crescut burta”. Bonhoeffer, cel puţin, pledează în mod serios pentru post (sau alte exerciţii spirituale).

Isus consideră de la sine înţeles că ucenicii practică postul ca exerciţiu religios. Disciplina strictă a abstinenţei face parte din viaţa ucenicilor. Astfel de exerciţii au un singur scop, de a-l face pe om mai pregătit şi mai bucuros în drumul poruncit şi în lucrarea încredinţată. Voinţa egoistă şi dezinteresată, care nu vrea să se implice în slujire, este disciplinată; firea pământească este smerită şi pedepsită. Practicarea abstinenţei face simţită în mod limpede separarea vieţii mele creştine de lume. O viaţă lipsită în totalitate de exerciţiu ascetic, care se lasă pradă dorinţelor firii pământeşti, în măsura în care acestea sunt „permise” de iustitia civilis, cu greu se va pregăti pentru slujirea lui Hristos. Firea ghiftuită nu găseşte plăcere în rugăciune şi este nepotrivită pentru slujirea caracterizată de renunţare.

 

quarum hodie memoriam facimus…

Astăzi nu am niciun cuvânt, ci doar o rugă (Offertorio) pusă pe muzica de jale a Recviemului lui Verdi.