A Christmas song performed by “The Third Day”.


Primele două părți ale acestei postări AICI și AICI.

(3) O teologie a martirajului incomplet racordată la realitatea istorică

O altă cauză care contribuie la aversiunea noastră față de catolicism și de papă este racordarea incompletă la realitate a teologiei noastre despre martiraj. Urmăriți poemele și predicile care vorbesc despre martiri. Se vorbește despre Ștefan și despre martirii din primele trei secole creștine. Uneori se face pomenire și de perioada Reformei. Dar nu veți găsi niciodată nimic despre decretul din 7 martie 1526, prin care magistrații din Zürich, oraș care ratificase oficial reforma lui Zwingli, le puneau în vedere „sectanților” anabaptiști că cei care săvârșesc al doilea botez vor fi executați prin înecare! Decretul a fost aplicat la scurtă vreme: umanistul Felix Mantz a fost prima victimă a persecuției aprige declanșate în orașul lui Zwingli. Pe 5 ianuarie 1527, Mantz a fost legat la mâini și la picioare și aruncat în apa rece a râului Limmat. De ce oare nu ne „amintim” nimic de persecuțiile intraprotestante? Răspunsul este simplu: fiindcă imaginarul nostru este dominat de o singură imagine, de factură dostoievskiană: Marele Inchizitor!

Celălalt tom al Actelor martirilor evanghelici, nescris deocamdată, cuprinde faptele viitorilor mucenici. În mod straniu, nu ne tulbură câtuși de puțin întrebarea: dacă statul comunist în care am trăit o jumătate de veac a fost un Antihrist sui generis, unde sunt martirii care s-au luptat cu el până la sânge? De ce trebuie să ne căutăm martirii în primele veacuri și în perioada interbelică ori să considerăm că ei se vor ivi cu miile și cu zecile de mii într-un viitor incert, în urma încleștării cu Antihristul catolic?

Îmi vine în minte inevitabil exemplul bunicii unui bun amic. Toată viața ei, „bunița” (cum este cunoscută în nenumăratele povești pe care le-au auzit despre ea) a tiranizat-o cumplit pe singura ei noră, apelând în mod constant la o variată gamă de tertipuri și înșelăciuni. „Bunița” putea minți cu o dexteritate care devenise, în virtutea obișnuinței, a doua natură. Analizând această tristă prestație, orice credincios onest cu el însuși și-ar fi pus problema destinului veșnic al „buniței” nărăvite în falsuri și prefăcătorii. Numai că „bunița”, departe de a bănui câtuși de puțin că își periclitează mântuirea prin salba de minciuni pe care înșira contenit „mărgărite”, se închipuia înzestrată cu măreață vocație mucenicească; versul favorit din cântarea ei de suflet spune astfel: „Și noi vom proslăvi pe Domnul cu viața sfântă de martir”. Să fi presupus oare, asemenea multor creștini din primele secole, că păcatele grele și repetate, săvârșite după botezul în apă, se spală numai cu botezul sângelui?

Pare-mi că asemenea „buniței” amicului meu suntem și noi. Am conviețuit, vreme de cincizeci de ani, cu Antihristul comunist, dar avem încrederea nezdruncinată că, la urmă de tot, ce n-am făcut în relația cu regimul totalitar ateu vom face în lupa cu Antihristul catolic, sfârșind pe răbojul cu martiri și mărturisitori.

La finalul acestei postări, încă o constatare: ecumenismul din mediul evanghelic seamănă perfect cu girafa care îi smulgea țăranului perplex al lui Preda o singură declarație de uimire: „Acest animal nu există!”

După știința mea, nicio confesiunea evanghelică din România nu este implicată în dialog ecumenic cu Biserica Romei, cu Biserica Ortodoxă, cu evreii ori cu musulmanii, de pe aceste meleaguri ori de aiurea. Nicio confesiune română evanghelică nu are reprezentanți în Consiliul Mondial al Bisericilor. Penticostalii români, de exemplu, nu au reprezentanți nici măcar în Pentecostal World Fellowship (http://pentecostalworldfellowship.org/member-organizations/), necum la Geneva!

Și atunci mă întreb: cum a ajuns himerica girafă a ecumenismului să populeze într-un număr atât de mare imaginarul nostru teologic? Unde există, în carne și oase, în statistici și documente publice, mult clamatul ecumenism de care se face vorbire, pe tonuri isterice, în blogosfera românească?

Există cu adevărat, pe hornul evanghelic, un drob de sare ecumenist care stă să ne pice în cap, sau este el nălucirea unor spirite „entuziaste”, prinse în plasa propriilor lor speculații și sofisme?


Prima parte a acestei postări AICI.

(2) Influența teologiei adventiste asupra evanghelicilor români

Dar imaginarul românului evanghelic este bântuit de Papa-Antihrist nu doar fiindcă cel dintâi se lupta, vicarial, cu Antihristul prin mijlocirea lui Martin Luther, ci și fiindcă metanarațiunea evanghelică este influențată în mod semnificativ de metanarațiunea adventistă.

Aici pot vorbi din experiența personală. În gimnaziu am participat la conferințele ținute de pastorul adventist Lucian Cristescu la Casa de Cultură din Botoșani. Erau un spectacol teologic și retoric cum niciun vorbitor local nu ar fi putut pune în scenă. Fascinat de țesătura teologică dispensaționalistă a prelegerilor, m-am înscris la niște cursuri prin corespondență. O membră a Bisericii Adventiste era poștașul care îmi aducea (săptămânal?) broșurile din care aflam ce reprezintă fiarele din Daniel, cine sunt cei doi martori din Apocalipsa, cum trebuie interpretate cele 1290 de zile din Daniel 12:11 etc.

Tot din acea perioadă am învățat că pe tiara papei scrie VICARIUS FILII DEI și am refăcut pe cont propriu, după exemplul dat de pastorul Lucian Cristescu, calculul în urma căruia rezulta că valoarea numerică a acestei secvențe latinești este nici mai mult, nici mai puțin decât 666! Iată dovada imbatabilă că papa era și este Antihristul!

Cu această descoperire epocală în buzunar, am plecat la școală într-un suflet, dornic să o avertizez pe singura mea colegă catolică, Francisca V. ‒ al cărei suflet voiam să-l smulg din focul iadului ‒ asupra caracterului malefic al papei Ioan Paul al II-lea. Aș fi prea blând cu mine dacă aș spune că Francisca, bună prietenă cu sora mea (au fost colege de bancă în tot gimnaziul) a fost descumpănită de savanta mea „demonstrație”. Cred că „oripilată” este termenul de care am nevoie. Mă întreb, nu fără jenă, dacă își mai aduce aminte de acest episod în care eram animat de un mare zel evanghelistic, dacă nu și de o pricepere teologică pe măsura lui.

(va urma)


Drobul de sare al ecumenismului bântuie constant somnul teologic agitat al coreligionarilor mei. Putem scăpa de orice vis urât, dar nu de coșmarul ecumenist. Bolovanii uriași ai ecumenismului pândesc pe toate hornurile și cea mai famelică pisică, dând din coadă pe lângă ei ori adulmecându-i cu mustățile, ar putea să-i prăvălească în capetele enoriașilor. Suntem bântuiți la răstimpuri de obsesia calculării datei la care ar trebui să-și facă apariția Antihristul. Crezul de la Niceea-Constantinopol, în variantă revizuită ar suna astfel: „Îl aștept mai întâi pe Antihrist, apoi pe Hristos, apoi învierea morţilor şi la final viaţa veacului ce va să vie.”

Între spaimele eshatologice ale evanghelicului tipic se numără catolicismul, ortodoxia și Uniunea Europeană. În rolul de „supporting actors” mai figurează în scenariul apocaliptic Rusia și China, pe post de „Gog și Magog”.

În postarea de față mă voi ocupa exclusiv de catolicism.

După vizita recentă a Papei Francisc la Constantinopol, antenele evanghelicului român au început să freamăte. Se pregătește ceva. Agenda papei arată cel puțin suspect. După ce le-a făcut curte penticostalilor americani (Kenneth Copeland) și celor italieni, papa a vizitat o moschee. În final a căzut la pace, în mod perfid, cu ortodocșii din Fanar.

În mod cu totul straniu, evanghelicul român se simte, ori chiar se știe, persecutat de Biserica Catolică. Dar care să fie oare originea acestei false memorii și a aversiunii față de catolicism care decurge din ea? Căci interacțiunea evanghelicilor români cu Biserica Catolică a fost cvasiinexistentă. După știința mea, nu există în istoriografia evanghelicilor români nici cea mai vagă mărturie privind eventuale acțiuni represive care să fi fost îndreptate împotriva lor de către o autoritate catolică (bisericească ori seculară). Totuși, evanghelicul de rând simte în viscere că papa este un personaj nefast și că vizita lui la Constantinopol nu miroase a bine. Dincolo de zâmbete și amabilități, se clocesc în mod cert planuri sinistre. Nu mai este mult și se declanșează persecuția. Antihristul (în ipostaza lui catolică) pândește după cortină, gata să ne ia în coarne.

Cauzele apariției falsei memorii a evanghelicilor despre „(non)relația” cu Biserica Romană sunt multiple. Le voi lua pe cele care mi se par mai evidente:

(1) Identificarea evanghelicului român cu Martin Luther

Deși între luteranism și neoprotestantismul românesc legătura este subțire și indirectă (în sensul că teologia luterană nu a influențat gândirea vreunuia dintre liderii neoprotestanți români), ca neoprotestanți ne punem din reflex în galoșii reformatorului german. Excomunicarea lui Luther de către Papa Leon al X-lea, prin bula Decet Romanum Pontificem, e resimțită de evanghelicul român ca o excomunicare a lui însuși, illo tempore.

Desigur, identificarea cu Luther are limite. De pildă, Luther boteza copii nou-născuți, practică respinsă în mediul evanghelic românesc, și credea în pururea fecioria Mariei. Către finalul vieții, reformatorul din Wittenberg a scris un virulent tratat antiiudaic („Despre iudei și minciunile lor”) care l-ar face pe evanghelicul român, susținător înfocat al statului laic Israel, să zâvrle cât colo șoșonii teologici străini cu care prea ușor se lasă încălțat. Să mai punem la socoteală că Luther nu i-a avut nicicum la inimă pe anabaptiști, cei care se rebotezau la maturitate. De fapt, dacă vrem cu adevărat să ne găsim precursori în epoca Reformei, mai logic ar fi să ne punem în pielea tăbăcită a anabaptiștilor, fiindcă ei au fost calul de bătaie al tuturor confesiunilor religioase majore (catolică, luterană, calvină, zwingliană). În 1529 formațiunile statale protestante au validat decretele imperiale de reprimarea a anabaptiștilor, iar în 1531 Luther și Melanchthon ajunseseră să fie de acord cu pedeapsa capitală aplicată predicatorilor anabaptiști și adepților lor care persistau în „erezie”. Pentru informații detaliate, vedeți lucrarea Lutheran Reformers against Anabaptists, de John Stanley Oyer.

(va urma)


După o lungă pauză am reluat lectura memoriilor lui C. Argetoianu și am ajuns la începutul anilor ’30 (Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 09, partea a VIII-a, 1930-1931). Fără a avea pretenții de istoric, consider jurnalul lui Argetoianu o carte de căpătâi pentru înțelegerea istoriei României interbelice.

Sunt cu lectura la anul 1930, în vremea Restaurației. Regele Carol II a „picat din cer” cu aeroplanul și se încearcă formarea unui guvern extraparlamentar. Încrederea lui Argetoianu în regimul parlamentar va fi atins un minim istoric, fiindcă iată ce îi scria regelui proaspăt restaurat, într-un memoriu:

„Regimul pseudo-democratic sub care trăim a distrus ierarhia valorilor nesocotind munca, cinstea şi competenţa în favoarea intereselor electorale şi consideraţiilor de gaşcă; a zdruncinat adânc principiul autorităţii de Stat subordonând toate actele de guvernământ intereselor celor mai meschine de partid; a slăbit în fine la extrem sentimentul răspunderii publice, prin impunitatea asigurată tuturor ca să se poată salva partizanii şi prin declinarea spiritului de iniţiativă, diluare datorită sporirii neîncetate a funcţiilor şi funcţionarilor. […] Funcţiile politice au ajuns să fie simple sinecuri destinate să procure traiul sau luxul (după categorii) oamenilor devotaţi şi protejaţilor acestora.”

Dacă ne uităm la clasa politică actuală, la parlamentarii corupți, chemați pe bandă rulantă la DNA, la decizia scandaloasă a guvernului Ponta de a reduce bugetul Departamentului Național Anticorupție, avem motive să credem că România de astăzi seamănă izbitor de mult, în anumite privințe, cu cea interbelică.

Mă întreb cum trebuie să fi arătat Parlamentul interbelic dacă Argetoianu a ajuns să considere că parlamentul, instituția care definește democrația, este o pacoste!

„Un asemenea Guvern vremelnic, cu un program de realizat, definit şi mărginit, ar urma să funcţioneze fără Parlament şi mai ales fără piedicile partidelor. Partidele ar trebui dizolvate căci acţiunea lor asupra maselor, în opoziţie, este tot atât de dăunătoare ca acţiunea lor la Guvern. […] Dar putem garanta consensul Poporului care în unanimitatea lui cere să fie scăpat — în afară de orice consideraţie de ordin politic sau economic — de pacostea parlamentarismului şi de boala electoralitei.”

Dar să lăsăm pacostea parlamentarismului și să trecem la rege, care avea să devină el însuși o pacoste pentru România, odată cu întoarcere Elenei Lupescu.

„În lunga mea carieră am cunoscut oameni de tot felul; n-am întâlnit niciodată însă o fire mai imprecisă, mai sucită, mai schimbătoare — o lipsă atât de totală de armătură morală şi de legătură între concepţie şi execuţie. […]

Am văzut pentru prima dată pe Prinţul Carol la Viena. Eram secretar la Legaţia de acolo; Prinţul împlinise 9 ani şi a venit cu Regele Carol I, să fie prezentat împăratului Franz-Joseph. M-am dus cu ministrul Emil Ghica la gară să îi primim. Regele României Mici călătorea în condiţii mult mai modeste ca Regele României Mari: un vagon agăţat de acceleratul ordinar. Nu văzusem pe Prinţul Carol niciodată; pe când salutam pe Rege, care, binevoitor cum era, s-a întreţinut un moment cu noi, copilul lipise nasul de geamul uşii care da pe peron şi urmărea cu atenţie încordată evoluţia locomotivelor. Protocolul cerea să salut şi pe Alteţa Sa Regală; m-am apropiat de uşă — în acelaşi timp colonelul Baranga, aghiotantul Regelui, a înşfăcat pe Prinţ de umeri, l-a întors spre mine şi s-a răstit la el: ʻDobitocule, nu cunoşti pe Domnul?ʼ Dobitocul s-a uitat în ochii mei, n-a spus o vorba şi mi-a scos o limbă de un cot! Din fericire scena se petrecuse iară martori; obişnuit cu eticheta Curţilor Străine şi mai ales cu cea de la Viena, am rămas înmărmurit de ʻmaniereleʼ de la Bucureşti — şi am trecut mai departe.

A doua întrevedere a avut loc tot la Viena după câţiva ani. De data asta Prinţul Carol trecea — dacă nu mă înşel spre Sigmaringen — cu mamă-sa, Principesa Maria şi cu Principesele Elisabeta şi Mignon. Era în vremea eroică a automobilismului, eram însărcinat cu afaceri şi m-am dus cu automobilul meu, un Mercedes splendid pentru acele vremuri, sa iau Familia Princiară de la Staatsbahnhof şi să o duc la Westbahnhof de unde trebuia să continue călătoria. Cum a văzut automobilul, Prinţul Carol — ajuns băiat de vreo 16 ani — s-a repezit lângă şofer, s-a vârât între volan şi aparatele de reglaj, s-a agăţat de toate manivelele şi a început să ne ceară mie şi mecanicului lămuriri după lămuriri asupra fiecărei piese. O adevărată patimă îi lucea în ochi, nimic alt în afară de maşină nu mai exista pentru el. ʻOh, Carol adore les automobilesʼ, mi-a explicat Principesa Maria; se vedea şi fără explicaţie. Multă vreme, viitorul şi cel de-al treilea Rege al României, mi-a rămas caracterizat prin cele două trăsături — una fizică: limba scoasă de un cot, alta morală: vocaţia de mecanic.”


Vaisamar:

De evaluat şi de nominalizat.

Originally posted on Suceava Evanghelica:

cartea anului 2014

Nominalizează pentru titlul de ”Cartea Anului 2014”.

Nominalizările pot fi făcute în intervalul 12 – 22 decembrie 2014.

Apoi în perioada 23 – 27 decembrie 2014 cărțile nominalizate vor fi supuse votului cititorilor Suceava Evanghelica și astfel va fi desemnată ”Cartea Anului 2014”.

View original


A string of carols performed by Chanticleer.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,965 other followers