Mi-am propus de mult să scriu despre un anume veteran de război pe care îl întâlnesc aproape de fiecare dată când merg acasă cu trenul. Are peste 80 de ani şi a luptat în al doilea război mondial. Ca toţi veteranii de război ai României, a ajuns până la cotul Donului, al Donului liniştit al lui Mihail Şolohov.
Moşul nu-şi trădează vârsta decât atunci când povesteşte, inevitabil, despre vremea de cătănie. Altfel, n-ai spune că a adunat atâtea toamne în spate. E jovial, bonom şi cu aplecare către voroavă (când nu trage un pui de somn, lăfăindu-se pe banchetă sau stând drept în scaun). Are un inconfundabil haz moldovenesc şi ia viaţa ca o comedie. Peste toate, e un mare descurcăreţ; se pricepe cum să-i ia pe oameni. Specialitatea lui, se vede treaba, sunt controlorii. Fac aici precizarea că veteranul ciocnirilor de la Cotul Donului este şi veteranul unor mici ilegalităţi feroviare. Folosindu-se de statutul său special, ia ca însoţitori oameni care aparent călătoresc gratis, dar care îi plătesc biletul la jumătate. Face treaba asta de vreo trei ani. Numărul maxim de însoţitori, după cum povesteşte, este de 11. Un calcul simplu arată că 11 x 35 RON (preţul la jumătate al călătoriei) = 385 RON. Acesta ar fi câştigul lui maxim brut, la un „dus”. Numai că moşul rareori ajunge să ia atât de mulţi blatişti. (Ce-i drept, a luat cândva şi 12, depăşind numărul permis, dar înclin să cred că e vorba de o excepţie). În medie, călătoreşte însoţit de câte cinci oameni, pe care îi recrutează direct de la casa de bilete. Ce român întreprinzător şi econom şi-ar permite să refuze o ofertă atât de tentantă?
Astăzi (i.e. la data călătoriei mele) pare să fie însoţit de mai puţini. Între ei, o doamnă cam sperioasă, pe care o linişteşte, desluşindu-i mecanismul prin care pot fi îmbunaţi controlorii prea „severi”. Fiul doamnei sperioase pare să fie făcut dintr-un aluat mai curajos şi se arată încrezător că totul va fi bine. Cum de aflu toate acestea? Vagonul în care călătoresc are toate locurile „la comun”, iar vocea „României veterane” acoperă cel puţin jumătate din el (eu sunt aproape de mijloc). De altfel, nu doar eu le aud, ci şi vecinele de vagon de lângă mine, care suşotesc (intrigate) pe marginea subiectului.
Ascultând fără voie diversele păţanii din viaţa de veteran CFR a moşului, aflu şi concepţia lui privind aceste aranjamente: oamenilor (i.e. blatiştilor) nu le strică nişte parale în plus, iar el, cu această activitate, nu fură şi nu dă în cap la nimeni. Dacă ar lua din avutul cuiva, s-ar chema că e furt. Ce face el nu intră în categoria lucrurilor rele (tâlhării, violenţe).
Ce uită să spună onorabilul veteran e că tot acest mecanism aparent benign („nu fur, nu dau în cap”), pentru a funcţiona, are nevoie de o sumedenie de minciuni, pe care le spune cu seninătate controlorilor şi pe care le devoalează ulterior, cu mult aplomb, călătorilor anonimi din vagon.
P.S. Încerc să-mi imaginez o ţară europeană în care veteranii de război povestesc cu haz minciunile cusute cu aţă albă pe care le toarnă controlorilor, odată cu „tainul” care dă consistenţă – în mod subit – până şi celor mai implauzibile justificări despre nevoia de a călători însoţit de 11 nepoţi rămaşi fără bani. Nu pot. Reuşeşte cineva?