Ioan Ceuță, verdict de colaborare cu Securitatea lui Ceaușescu

Disclaimer: opiniile exprimate în acest text (și pe această pagină) aparțin exclusiv autorului și nu angajează în niciun fel instituțiile cu care acesta are contracte de colaborare.

Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.

În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.

Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.

Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.

Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.

Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).

După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.

Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.

În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”

Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.

Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.

P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.

 

Cel mai recent titlu la Ratio et Revelatio:

A apărut ediția a doua a cărții Noul Testament de la Alba Iulia (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic. Câteva secțiuni au fost revizuite. Volumul beneficiază și de 30 de fotografii.

Pentru comenzi, vizitați site-ul Editurii Ratio et Revelatio (AICI).

Reforma protestantă a modelat decisiv spațiul religios, cultural și politic al Europei Apusene. Deși tributari surselor clasice și patristice, reformatorii le-au reinterpretat critic, în funcție de propriul context, formulând răspunsuri noi la întrebările și problemele specifice secolului al XVI-lea.

Influența culturală a Reformei în Transilvania a însemnat, în practică, înțelegerea că orice limbă poate fi vehiculul revelației dumnezeiești și că în biserică „mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbă străină”.

Reforma protestantă și-a făcut simțite efectele în Transilvania la doar câțiva ani de la publicarea de către Martin Luther, în 1517, a celebrelor sale teze privitoare la practica indulgențelor. Dinspre Wittenberg, ideile și toposurile protestante au pătruns în orașele transilvănene (Sibiu, Brașov), producând mutații importante în mentalul clericilor și al enoriașilor racordați la noile mentalități. Nu întâmplător, Sibiul și Brașovul sunt centrele tipografice în care apar primele tipărituri românești. Sub patronaj luteran se vor tipări primul catehism românesc, primele versiuni românești ale Evangheliilor, prima traducere integrală a Apostolului (Faptele Apostolilor și Epistolele Noului Testament) și prima versiune completă a Psaltirii. După ascensiunea politică a calvinismului în Transilvania, membri ai nobilimii maghiare, superintendenții Bisericii Reformate maghiare sau chiar principele însuși se angajează în acțiuni de patronaj cultural care îmbogățesc lista tipăriturilor românești, după cum urmează: prima carte de predici (Tâlcul evangheliilor), prima carte de slujbe (Molitvelnic românesc), primul efort de traducere a Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, cuprinzând Geneza și Exodul), noi ediții ale Psaltirii, prima versiune integrală a Noului Testament (Alba Iulia, 1648). Lucrarea de față se concentrează asupra acestui monument tipografic, alocând secțiuni ample surselor care au alimentat conținutul teologic al amplelor prefețe ce însoțesc textul biblic propriu-zis.

 

Evocări: prima vizită în arhiva Societății Biblice Britanice

Luna viitoare se împlinesc 15 ani de când, prin circumstanțe nesperate, am ajuns la Cambridge pentru a studia o săptămână în arhiva Societății Biblice Britanice, găzduită în prezent de Biblioteca Universității.

Eram încă doctorand și încercam să lămuresc, măcar în linii mari, istoria traducerii Bibliei în limba română. Un capitol important îl ocupa versiunea care anul acesta împlinește o sută de ani. Fiindcă le creasem unor prieteni impresia că, deși nu mă pricep la acest subiect, sunt foarte interesat de aprofundarea lui, unul dintre ei mi-a cumpărat biletul de avion pentru Stansted. Alți prieteni mi-au asigurat o mică „diurnă”. Printr-o cunoștință din Cambridge am reușit să găsesc cazare pentru câteva zile, undeva în afara orașului. Din fericire, locuiam în apropierea unei stații de autobuz de pe linia celui care ajunge pe West Road, la doi pași de impozanta clădire a Bibliotecii Universității din Cambridge.

Nu se punea problema să mă cazez la un hotel din oraș, fiindcă prețurile erau astronomice pentru remunerația mică după buget de care dispunea un doctorand. În România, din păcate, cercetarea a fost și a rămas o Cenușăreasă.

Cum zic, la vremea respectivă mă interesa în mod deosebit istoria versiunii Cornilescu, dar știam că există în arhiva SBB și documente privitoare la versiunile mai vechi. SBB a publicat prima versiune românească în 1817, însă această venerabilă istorie a SBB este puțin cunoscută. Dacă mai ajung la pensie, promit că o să mă ocup de remedierea acestui neajuns.

De pe West Road, unde m-a lăsat autobuzul, am luat-o la picior pe aleea străjuită de gradul viu înalt de trei metri. M-am oprit din drum preț de câteva momente ca să admir cedrii de Atlas sădiți la capătul drumului, precum și tufele ornamentale tunse „la rotund”, dinspre aripa vestică a clădirii Bibliotecii.

În 2009, când am pășit eu prima dată în Sala Manuscriselor de la etajul al III-ea al Bibliotecii universitare, epoca digitală încă nu începuse. La „Manuscrise” nu intrai decât cu creionul și cu laptopul (pe care îl cărai într-o pungă de plastic transparentă, achiziționată loco). Fiindcă pe atunci fotografierea documentelor nu era permisă, m-am văzut nevoit să iau notițe în neștire, de dimineață până la ora 19.00, când se închidea sala. Eram disperat că nu voi putea citi într-o săptămână toate dosarele care îmi fuseseră aduse și pe care voiam să le parcurg filă cu filă. Am rugat-o apoi pe doamna Rosemary Mathew, bibliotecara care îngrijea colecția BFBS, să facă niște fotocopii care mi-au fost trimise prin poștă după vreo câteva săptămâni. Dacă îmi aduc bine aminte, m-am dus apoi la Banc Post (da, pe atunci încă exista Banc Post!) pentru a plăti contravaloarea serviciului făcut. Nu a fost ieftin, dar cu pasiunile arzătoare nu te pui.

La vremea aceea interesul meu pentru versiunea Cornilescu era pur cărturăresc. Nu puteam bănui că vor apărea organizații românești care să pună în discuție problema copyrightului versiunii Cornilescu. Ce am descoperit atunci în documentele studiate mi-a dat posibilitatea de a recunoaște și de a contrazice toate legendele urbane (sau suburbane) care circulau (și încă mai circulă) în legătură cu Biblia Cornilescu.

Uneori sunt întrebat în ce calitate mă pronunț pe o temă sau alta legată de istoria versiunii Cornilescu. Răspunsul ar trebui să fie evident pentru orice om de bună credință: mă pronunț fiindcă știu despre ce vorbesc. Sunt unul dintre puținii români care au făcut efortul de a studia sursele primare care ne spun istoria primelor decenii ale acestei versiuni. Un alt excelent cunoscător al acestui subiect a fost istoricul Mihai Ciucă, trecut la Domnul în 2021. După ce am publicat documentele din dosarele BFBS, i-am pus lui Mihai la dispoziție copii ale documentelor pe care am reușit să le fotografiez în 2012 și mă bucur că le-a folosit în scrierea unui capitol din monumentala sa „Istorie a baptiștilor”, publicată recent.

 

1-2 Samuel, Ezra, Neemia, Estera, acum și în YouVersion

O noutate importantă în evoluția procesului de revizuire a Bibliei Cornilescu: 5 cărți istorice sunt acum disponibile în YouVersion: 1 Samuel, 2 Samuel, Ezra, Neemia, Estera.

Versiunea românească a celor cinci cărți a fost revizuită în prima etapă de Gelu Păcurar și Silviu Tatu. O verificare suplimentară a fost făcută de Florin Laiu. Stilizarea finală a fost făcută de Dragoș Ștefănică și Cristi Sava. Mici contribuții, pe parcurs, a avut și subsemnatul.

Revizuirea versiunii Cornilescu este un proiect al Interconfesional Bible Society in Romania.

 

NT EDCR publicat de SBIR și DUNAMOS, exemplu de bună practică în domeniul difuzării Bibliei.

Când e vorba de tipărirea și difuzarea Bibliei subzistă în mințile multor oameni idei eronate, precum cea conform căreia “Biblia nu este sub copyright”. Cei care afirmă acest lucru fac confuzie între “original” și “traducere”.

Evident că cine vrea să traducă textul grec al NT este liber să o facă, dar, odată făcută traducerea, ea devine proprietatea traducătorului și nu poate fi multiplicată fără acordul autorului. Autorul poate ceda la rândul lui traducerea unei organizații de profil. Așa s-a întâmplat cu versiunea Cornilescu în 1923.

Fiindcă nu toată lumea pare să fie la curent cu bunele practici în domeniu, voi prezenta diverse proiecte care pot fi date ca exemplu pozitiv.

Orice traducere trebuie să aibă o pagină de copyright, unde este menționat deținătorul traducerii.

Dacă ediția este tipărită pentru a fi difuzată gratis, acest fapt este trecut pe copertă și pe pagina de copyright. În felul acesta este redus riscul de speculă sau folosire neetică a exemplarelor tipărite. (Nu de puține ori se întâmplă ca exemplare destinate difuzării gratuite să fie vândute pentru profit).

Felicitări Societății Biblice Interconfesionale pentru exemplul de bună colaborare cu organizația Dunamos, care a strâns banii necesari pentru cele 20.000 de exemplare ale NT EDCR.

Proiectul EDCR, lansat în 2015, are girul principalelor confesiuni neoprotestante din România.

 

Anatomia unui plagiat: Sorin Săndulache, Consiliere și Psihoterapie Pastorală, Editura Casa Cărții

Am promis că voi reveni cu „fapte” privitoare la plagiatul din cartea lui Sorin Săndulache. Am luat la întâmplare secțiunea despre anxietate și am constatat că primele cinci pagini ale acestui capitol sunt plagiate după doi autori importanți: Howard John Clinebell (1922–2005) și Gary R. Collins (1934–2021). Textul plagiat este marcat cu roșu. Galbenul indică citate (plagiate și ele) sau variații în raport cu originalul englezesc.

În prefață Sorin Săndulache afirmă că lucrarea sa este „o sinteză a celor mai importante contribuții în domeniul consilierii și psihoterapiei creștine”. În fapt, avem de-a face cu un plagiat „di granda”, în care textele din Clinebell, respectiv Collins, sunt preluate tale quale, fără niciun fel de sinteză. Autorul traduce pur și simplu paragraf cu paragraf, preluând inclusiv unele note explicative ale autorilor.

Cel mai șocant aspect în legătură cu acest plagiat este faptul că autorul român a desființat majoritatea citatelor pe care le folosesc Clinebell și Collins, dând impresia că textul i-ar aparține lui. Spre deosebire de Săndulache, cei doi americani semnalează în mod clar, prin ghilimele, contribuția autorilor de care se folosesc.

Clinebell (autorul lucrării „Basic types of Pastoral Care and Counseling”) este mai filozofic în abordare. Citează din Tillich, Heidegger, Kierkegaard și Jung. Uneori își permite și câte un citat dintr-o operă literară, cum ar fi „Zorba grecul”. Fragmentul din romanul lui Kazantzakis este marcat clar, iar cititorul este informat că viziunea din citat îi aparține episcopului.

Când citești secțiunea corespunzătoare din Săndulache, ai impresia că și el i-a citit pe Tillich, Heidegger, Kierkegaard, Jung și Kazantzakis. În realitate, autorul român nu i-a citit. El pur și simplu preia munca făcută de Clinebell. Uneori face textul lui Tillich să sune mai evlavios și adaugă ici și colo câte o cugetare proprie. Dacă o referință culturală (Tennessee Williams, „Cat on a Hot Tin Roof”) este prea sofisticată pentru publicul românesc, o suprimă.

Curios, Săndulache păstrează anumite greșeli din originalul englezesc. De pildă, Clinebell îl citează pe J.F.T. Bugental („The Search for Authenticity”) și dă anul de apariție al cărții ca fiind 1956. În realitate e vorba de 1965.

Suprimarea de către autorul român a ghilimelelor indică faptul că nu avem în niciun caz o „sinteză”, ci o încercare deliberată de a masca plagiatul. Dar și dacă autorul român ar fi păstrat ghilimelele, tot am fi avut o problemă morală majoră: absența oricărei munci de cercetare, absența oricărui efort de sinteză și de creativitate.

Greșelile de traducere sunt legiune: „permeates” e tradus prin „penetrează” („această anxietate penetrează întreaga ființă”); „defense” (în context, „mecanism de apărare”) e tradus prin „defensă” („utilizarea acestei defense conduce inevitabil…”). Secvența „ultimate concern” („preocupare supremă”) e tradusă prin „ultima preocupare”. Adverbul „usually” este tradus prin „uzual”, iar secvența „for many years” (i.e. „multă vreme”) e trasă la indigo: „pentru mulți ani” („Pentru mulți ani, această anxietate a fost considerată…”).

A doua parte a secțiunii este luată cu ridicata din Gary Collins, p. 77-79. Întrucât Collins nu e așa de „cultural și filozofic”, autorul îl plagiază mult mai fidel. În cazul lui nu prea are „goz cultural” pe care să-l dea la o parte

Pe scurt, „Manualul de Consiliere” publicat de Casa Cărții în 2009 și republicat de curând, în ciuda tuturor avertismentelor, este un dezastru. Un dezastru pentru autor și un dezastru pentru editura care l-a luat pe „NU” în brațe.

La semnalele de alarmă repetate pe care le-am tras, Editura Casa Cărţii a a oferit o explicație ridicolă:

„Autorul și-a asumat conținutul cărții, dând creditul cuvenit autorilor de specialitate pe care i-a consultat și ale căror nume și lucrări sunt menționate atât în lista bogată de note, peste 30 de pagini, cât și în bibliografia cărții, care se întinde pe mai mult de 20 de pagini”

Ce înseamnă că autorul „și-a asumat conținutul”? Adică oricine e liber să-și însușească munca altuia, să o dea sub nume propriu, să facă bani din asta, iar la final se scuză că „și-a asumat conținutul”? În română vorbim de „asumarea unor responsabilități” sau de „asumarea unui rol”. Un „conținut asumat” în mod imoral este un plagiat. Conținutul nu se „asumă” pur și simplu, ci se elaborează cu efort intelectual.

Autorul nu dă creditul cuvenit autorilor „consultați”. De fapt, nici nu vorbim de „consultarea” lor. El îi traduce pur și simplu, elimină ghilimelele, ca să nu se mai vadă munca lor, iar uneori preia inclusiv notele acestora.

Lista bogată de note este cea elaborată de autorii plagiați, nu de Sorin Săndulache. În secțiunea verificată de mine, singura contribuție a lui Săndulache a fost să mai taie o parte din notele prea filozofice.

Închei prin a spune că un manual de felul acesta nu se publică pur și simplu. Trebuie cerută și părerea unor referenți științifici de specialitate.

În perioada următoare voi continua munca de verificare pentru tot capitolul, dar ceea ce am găsit constituie temei suficient pentru ca o editură serioasă să retragă titlul de pe piață și să-și ceară scuze de la cititori pentru un plagiat de asemenea proporții.

Cei care vreți să verificați analiza făcută de mine aveți mai jos paginile din Săndulache și paginile din Clinebell.

Volumul lui Gary Collins se găsește și el pe Archive.org. Cartea poate fi împrumutată în format digital.

 

De ce se încăpățânează Editura Casa Cărții să apere un plagiat grosolan?

Toate argumentele invocate de Editura Casa Cărţii pentru a menține în portofoliu un manual care conține ample secțiuni plagiate sunt nule.

Ideea că “se cere” acestă carte nu exonerează editura de responsabilitate etică. Există o mare cerere de droguri în România. Să ne reprofilăm oare pe domenii mai rentabile doar fiindcă “e mare cererea”?

Este regretabil că direcțiunea Editurii Casa Cărții nu a înțeles miza acestei dezbateri. Cred că autorul comunicatului nu cunoaște (sau se face că nu cunoaște) definiția plagiatului.

Urmează etapa confruntării cu faptele. Voi reveni cu anatomia plagiatului comis de Sorin Săndulache și publicat de Editurii Casa Cărții.

Vom vedea de ce faptul că “îți asumi” furtul nu te scutește de efectele produse de furt în plan moral și legal.

În comunicatul publicat astăzi de Editura Casa Cărţii apar niște informații calomnioase cu privire la mine și la presupusa mea participare într-un proiect care ar fi leza drepturile respectivei edituri. Resping integral, ca mincinoase, afirmațiile din paragraful respectiv și cer retragerea lor, însoțită de scuzele de rigoare.

Spre știință: eu colaborez cu trei edituri mari: Humanitas, Societatea Biblică Interconfesională și Ratio et Revelatio. În plus, sunt și redactorul-șef al Jurnalului Pleroma, care apare sub egida ITP. Îl invit pe directorul editurii Vasile Gabrian să spună clar, cu subiect și predicat, ce proiect “am asumat eu” și în ce fel i-am lezat interesele.

Autorii comunicatului anunță că nu vor mai polemiza public pe această temă în spațiul public. Eu, dimpotrivă, îmi rezerv dreptul de a face publice rezultatele anatomiei plagiatului adunat între coperțile Manualului de Consiliere publicat de Editura Casa Cărții. Sunt foarte curios ce explicații publice va da Editura.

 

Curiosul caz al plagiatului comis de Sorin Săndulache

Revin cu niște clarificări privitoare la postarea mea despre cartea „Consiliere și psihoterapie pastorală”, republicată în 2023 la Editura Casa Cărții.

Precizez din capul locului că nu am nicio miză personală în această chestiune. De altfel, două dintre traducerile mele (Exegeza Vechiului Testament – Douglas Stuart; Exegeza Noului Testament – Gordon Fee) sunt publicate la această editură în condiții excelente.

Am aflat despre plagiatul din Manualul de consiliere al lui Sorin Săndulache de la studenți, în 2012. Am scris atunci pe blog un text intitulat „Omagiu plagiatorului cinstit”. Plagiatul fusese publicat în 2009.

Cum se întâmplă în România, câinii latră, plagiatorul cinstit trece…

Volumul de „Consiliere și psihoterapie pastorală” continua să apară la standul „Casa Cărții”, ori de câte ori această editură ne trecea pragul la ITP. Ca președinte al Comisiei de Etică și ca titular (o vreme) al cursului de Metodologie a cercetării științifice, am început să ridic din sprâncene. Adică noi le spunem studenților că plagiatul este inacceptabil, dar permitem unei edituri să vină cu produse plagiate? Oricât de util va fi fost acest volum acelor studenți care nu știu limba engleză, am hotărât că prezența lui la stand este inacceptabilă.

L-am informat pe directorul editurii în legătură cu plagiatul comis de Sorin Săndulache, în speranța (dovedită între timp deșartă) că acest volum va fi retras din catalogul editurii. În lumea editurilor preocupate de finețuri etice, astfel de incidente duc la realizarea unor anchete interne și la niște comunicate publice. Tirajul existent este retras din circulație și trimis la topit. (Editura Eerdmans a avut un incident de felul acesta și a retras comentariile afectate de plagiat.)

În pofida discuțiilor pe care le-am avut cu directorul Editurii „Casa Cărții”, plagiatul lui Săndulache a rămas neclintit și inamovibil. Intrigat de faptul că inclusiv în mediul evanghelic apar „plagiate inoxidabile”, am decis să urmăresc atent evoluția pe piață a acestui produs despre care ajunsesem să cred, ca despre Titanic, că numai Dumnezeu îl poate scufunda.

Prin 2021 din cartea lui Săndulache mai rămăseseră doar câteva exemplare la vânzare. „Așa deci! Unii balauri sunt sortiți să moară răpuși nu de sabia dreptății, ci de moarte bună, cu toate capetele pe umeri”, mi-am spus atunci.

Acum, în 2023, când am văzut din nou titlul în catalogul editurii, am crezut că halucinez. După toate semnalele de alarmă pe care le-am tras, cartea a reintrat în circuitul editorial! Un strigoi care refuză să moară!

Pentru ca totul să fie anapoda pe de-a-ntregul, ediția din 2023 are ISBN-ul ediției din 2009. Potrivit normelor în domeniu, fiecare nouă ediție a unei cărți trebuie să aibă o nouă casetă CIP și un nou ISBN.

Constatarea că o editură evanghelică ajunge să publice cu bună știință o carte despre care se știa că are secțiuni plagiate mi-a lăsat un gust amar.

Pentru ca demersul meu să fie nu doar zadarnic, ci și sentențios, mai am o singură observație: pe lumea asta cam orice se poate cumpăra cu bani. Dar există și lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Între acestea se numără și reputația.

 

„Biblia Deschisă”, cea mai timpurie biblie de studiu românească

Despre activitatea lui Doru Motz ca traducător al Bibliei am citit în scurta lui autobiografie, disponibilă cândva pe internet. Recent am descoperit un articol mai amplu care mă ajută să înțeleg mai bine activitatea lui de traducere. Noul Testament pe înțelesul tuturor nu a fost un succes în comunitatea evanghelică. Ideea de a angaja pe cineva din America să facă o versiune „pentru publicul larg” nu a fost prea strălucită. În 1980 versiunea Cornilescu era deja bine împlântată în conștiința cititorilor evanghelici, prin urmare apariția unei noi versiuni (radical diferită ca stil) nu avea cum să fie întâmpinată cu simpatie.

Un aspect pe care Doru Motz nu îl atinge deloc în articolul scris de el este problema copyrightului. Folosirea versiunii Cornilescu fără acordul Societății Biblice Britanice a creat un precedent periculos. Multe organizații s-au apucat să tipărească acest text fără să discute în prealabil această chestiune cu deținătorul drepturilor. Din 1924 și până în prezent, BFBS a tipărit textul lui Cornilescu în urma unui acord explicit cu traducătorul. Nicio altă organizație creștină nu poate invoca o istorie similară.

Nu știu dacă cineva s-a apucat să facă o evaluare sistematică a versiunii produse de Doru Motz. Eu unul am făcut verificări în câteva locuri și am observat că traducătorul a păstrat parțial stilul lui Cornilescu, dar a fost adesea inconsecvent. De pildă, în Epistola către Romani, același verb, dikaióō, este tradus prin „a declara neprihănit”, „a fi dovedit drept”, „a fi socotit neprihănit”, „a justifica” și „a îndreptăți”. Pentru termenul sárx sunt folosiți trei termeni: carne, firea veche și firea pământească.

Mai jos e un fragment din articolul publicat de Doru și Maria Motz în revista Door of Hope, vol. 14 (1987), nr. 6.

 

File de istorie penticostală: o scrisoare a lui Pavel Budean (oct. 1946)

Scotocind prin publicațiile periodice penticostale din perioada mai veche, am descoperit și câteva informații legate de liderii penticostali români timpurii.

În revista Church of God Evangel (vol. 37, nr. 34) apare o scrisoare a lui Pavel Budean care îi informează pe cititori că Gheorghe Bradin a primit ajutorul trimis din SUA și că guvernul român le-a acordat penticostalilor români o libertate religioasă fără precedent. Condițiile actuale, spune Budean, sunt posibile ca urmare a victoriei americanilor în război.

 

„Tâlcul evangheliilor”, un compromis între ortodoxie și Reformă? Câteva observații pe marginea cazaniei la Marcu 8:34

Fiindcă parcurg zilele astea Carte și tipar la Bălgrad, voi face din când în când observații cu privire la unele idei întâlnite în cartea dlui Eugen Pavel.

Am sărit direct la capitolul despre modelele și izvoarele tipăriturilor de la Bălgrad (=Alba Iulia), fiindcă mă preocupă de multă vreme problema influenței protestante în tipăriturile românești timpurii.

Dl. Eugen Pavel înclină către ipoteza că unele dintre aceste tipărituri (între care și Tâlcul evangheliilor) sunt rodul compromisului dintre ortodoxie și Reformă. Autorul presupune că prima Cazanie coresiană va fi fost tradusă după un original slavon care a fost supus unei cenzuri calvine. Ca exemplu, savantul clujean menționează „elogiul crucii” din predica la duminica a II-a din Post. Această predică, spune cercetătorul, nu putea fi un adaos făcut de traducători sau revizori.

Fiindcă nu-mi aduceam aminte să fi citit în Cazanie vreun „elogiu” privitor la cruce, am luat din raft volumul ca să mă edific. Recitind omilia (bazată pe îndemnul lui Hristos din Marcu 8:34 „Cine va vrea după mine să meargă, să se leapede de sine și să ia crucea lui și după mine să vie”), am rămas cu impresia distinctă că autorul tâlcuirii nu elogiază crucea ca obiect de cult, ci purtarea crucii în spiritul celor spuse de Mântuitorul. Nu e nimic în această omilie care să sugereze că ea ar fi fost scrisă de un autor ortodox și „cenzurată” de un calvin. Omilia este, de la început până la sfârșit, un produs al gândirii reformate, după cum voi arăta mai jos. Asta înseamnă că „teza compromisului” sau al unei „cenzuri” aplicate conștient asupra unor texte ortodoxe este problematică, fiindcă ea contrazice faptele din text.

Autorul omiliei încearcă să extragă din textul biblic mai multe învățături, pe care le folosește ca principiu organizator: „învățătura dentâi… a doua învățătură… a cincea învățătură”. Avem, așadar, un reflex organizatoric specific omileticii reformate.

În „învățătura dentâi” autorul lămurește „cum se poate lepăda omul de sineș”. Lepădarea înseamnă în primul rând renunțarea la propriile interese: „nu gândești nemică pre viiața ta, ce numai să faci voia Domnului; gândul și înțelesul tău [=mintea ta] și toate pohtele tale ai ucis ș-ai legat și te-ai lăsat pre putearea a lu Hristos.”

În „a doua învățătură” autorul comentează expresia „să ia crucea” și împarte subiectul în trei secțiuni: (1) semnificația crucii, (2) cele două tipuri de cruce și (3) consecințele practice ale purtării crucii („învață-te, creștine, ce e crucea, câte fealuri, și când luom crucea”.

În viziunea autorului, termenul „cruce” acoperă o gamă largă de necazuri: „dosadă, ocară, rușine, chinul, gonitul, bătăile, și după toate relele și dureare – munca și moartea oare cât de grozavă și grea”.

Este limpede că o asemenea viziune asupra crucii este condiționată de contextul religios și politic în care au trăit protestanții în sec. XVI, când au fost persecutați de establishment. Dacă citim „elogiul crucii” din Institutio (III.8.7), de Jean Calvin, găsim o înțelegere similară. În opinia reformatorului, purtarea crucii înseamnă, între altele, să accepți necazurile care apar când încerci să trăiești drept, anume sărăcia, exilul, disprețul, temnița, rușinea și, în cele din urmă, moartea.

În secțiunea privitoare la cele două tipuri de cruce, autorul omiliei observă că putem vorbi despre o cruce cea pe care trebuie să o poarte orice creștin („a toți creștinilor depreună”), în conformitate cu principiul enunțat de Pavel în Gal. 5:24: „Carei sânt ai lu Hristos, trupulu ș-au răstignit cu râvnele și cu pohtele” (i.e. „cu patimile și poftele lor”).

În afară de această cruce obștească, există altele care sunt rânduite de Dumnezeu fiecărui om în parte, „care omului usebi cuiș pune Dumnezeu a purta și a păți [=suferi]: au boală, au alte nevoi și greale [=greutăți]”. Urmează un atac frontal asupra pietății tradiționale: „Nu grăiaște Hristos să purtăm crucea de lemn ce-au purtat el ș-au murit pre ea, nici grăiaște de crucea făcută de aur sau de argint, ce lesne e a purta fățarnicilor”.

Nu găsesc în acest paragraf un compromis între spiritualitatea ortodoxă și cea calvină, ci o contestare radicală a unor practici devoționale întâlnite în creștinismul tradițional.

Comparați perspectiva de mai sus cu cea a lui Varlaam, din secolul următor: „Pre eretici să-i proclețim, pre jidovi să-i ocărâm, pre păgâni să-i batgiocurim, ce ne râd pre noi că ne închinăm lemnului și aurului și argintului” (Carte românească de învățătură, ed. Stela Toma, p. 41). În același context, Varlaam scria: „Că săvai să iaste și de lemn Svânta Cruce, sau de aur, sau de argint, sau și de altă de ceva, iară puterea Celuia ce s-au răstignit pre dânsa tot lăcuiaște într-însa”.

O altă învățătură extrasă din textul biblic de către autorul omiliei vizează maniera de a purta crucea: „învățăm de aicea cum cu veselie cine poartă crucea și nevoia, acela ia crucea”. După o serie de argumente biblice privind importanța de a ne păstra bucuria interioară în fața suferinței, autorul conchide că poartă cu adevărat crucea „cine pate [suferă] bucuros și cu pace, nu cu murguitură [=cârtire] și cu greață.”

În fine, ultima idee din „a doua învățătură” are de-a face cu importanța purtării crucii pe care a rânduit-o Dumnezeu, nu a celei pe care o alegem noi. Urmează un atac voalat asupra monahismului, întrucât membrii cinului călugăresc își aleg ei singur crucile: „munca, foamea și oare ce greale [greutăți], de mintea și de capul lor”. Autorul îl sfătuiește pe cititor să nu-și adauge singur alte necazuri, fiindcă „destulă nevoie veri avea în lume, numai să poți purta”. Viața de credință în civilizație este uneori mai grea decât cea a eremiților: „între oameni sau în oraș mai multă dosadă și greață poți afla decât în pustie și în chilia ta”. (Fiindcă locuiesc de douăzeci de ani în București, și călătoresc cu RATB-ul, nu pot decât să confirm.)

Termenul „fățarnici” necesită și el câteva observații. Judecând după maniera în care este folosit, aș spune că el îi denumește peiorativ pe membrii clerului și pe monahi. Deduc asta din felul în care sunt folosite cele trei ocurențe ale termenului în omilia coresiană. Astfel, conform „tâlcului” la Marcu 8:34, „fățarnicii” sunt cei care poartă cruci de aur sau de argint, care își aleg singuri crucea „în pustie și în chilie” și care greșesc când „zic că pot dereage, descumpăra și a iușura după moarte, că Dumnezeu nu e lacom cum sânt acei fățarnici”.

 

A treia ediție a cărții „Dilemele fidelității”. Acum, la Editura Ratio et Revelatio

După un lung și anevoios proces de revizuire a „Dilemelor”, pot în sfârșit să anunț apariția ediției a treia a acestei lucrări. O găsiți pe site-ul Editurii Ratio et Revelatio (AICI), împreună cu o mostră de text. În curând exemplare din noua ediție vor fi disponibile și în librării.

Mai jos un fragment descriptiv.

Chiar și un cititor neavizat este, de regulă, conștient că versiunile ortodoxe ale Bibliei au un specific al lor și că cele protestante au, de asemenea, caracteristici care le deosebesc în mod evident de cele ortodoxe. Cititorii familiarizați cu Scriptura sesizează diferențele, dar rareori pot oferi explicații pentru ele, deoarece în numeroase cazuri rădăcinile fenomenelor care au dus la apariția divergențelor dintre două sau mai multe traduceri ale Bibliei coboară adînc în istorie, iar lămurirea lor presupune o cercetare pe măsură. Un astfel de studiu stă la baza lucrării de față, situată la confluența dintre mai multe domenii de studiu.

Cartea reprezintă o adaptare pentru un public mai larg a tezei de doctorat a autorului, în care acesta investighează tradiția biblică românească (circa 40 de ediții biblice) din perspectiva unor termeni sau sintagme (unsprezece la număr) care de regulă sînt subiect de controversă între confesiunile creștine. După un capitol care prezintă în rezumat istoria traducerii Bibliei în românește, autorul analizează diverse condiționări culturale, ecleziologice, mariologice, soteriologice, respectiv eshatologice. Analiza biblico-exegetică amănunțită a fiecărui termen este însoțită de o incursiune în istoria interpretării și în dogmatică, incursiune menită să pună problema în context. Această cercetare acoperă un gol în filologia românească, deoarece în prezent nu există lucrări similare, situate la interferența dintre filologie, traductologie, teologia biblică și teologia istorică.

 

Lipsa de unitate: problema de fond a bisericii din Corint (1Cor. 1:10)

Reiau aici pe blog o postare apărută pe SCER. Dacă vizitați blogul veți găsi și alte observații exegetice la diferite texte biblice. Toată postarea AICI.

***

Unii comentatori văd în acest verset ceea ce în limbaj aristotelic se numește próthesis „expunerea cazului”, care trebuie să fie urmată de „dovedirea” lui. Aristotel împarte discursul în prooímion („exordiu”), diḗgēsis („relatarea faptelor”), pístis („confirmarea faptelor”) și epίlogos („încheierea”, care presupune și o perorație) (Ret. 3.13 / 1414a). Înțeleasă în această cheie retorică, Epistola 1 Corinteni are ca „teză principală” apelul la unitate, urmat, în v. 11, de „relatarea faptelor” („mi-au povestit ai Cloei că între voi sunt certuri”).

Folosirea apelativului „fraților” dă o notă mult mai „caldă” secțiunii care urmează. Reluat în versetul următor, termenul are rolul de a defini raportul dintre autorul epistolei și destinatari, micșorând distanța dintre cele două părți. Aceeași notă „fraternă” se observă și în v. 26, când Pavel îndreaptă reflectorul asupra corintenilor înșiși, invitându-i să conștientizeze un fapt important: „chemarea” pe care le-a făcut-o Dumnezeu răstoarnă așteptările și standardele lumii. Dacă analizăm folosirea vocativului „fraților” în primele patru capitole, descoperim că el revine periodic, mai cu seamă atunci când Apostolul adoptă un ton prietenos. Dimpotrivă, nu întâlnim această formă de adresare atunci când Pavel scrie pe un ton apăsat sau chiar tăios (vezi Gal. 3:1–14; autorul indică schimbarea de registru abia în Gal. 3:15, prin inserția vocativului).

 

Hristos – temeiul sfințirii și al unității creștine (1Cor. 1:2)

Dacă sunteți interesați de materiale exegetice, urmăriți site-ul SCER (AICI), dedicat primei serii de comentarii exegetice de producție româno-protestantă.

Postez mai jos un fragment care să vă dea o idee despre cum va arăta textul comentariului. În perioada următoare sper să pot scrie din când în când astfel de texte la 1 Corinteni.

Ruinele Corintului antic: templul lui Apolo și Acrocorintul (în plan depărtat). Foto: © Emanuel Conțac

Sublinierea făcută de Pavel prin dubla referire la sfințire („sfințiți… chemați sfinți”) are rolul de a-i semnala cititorului că acest aspect va reveni în cursul epistolei. În mod tipic, temele lansate de autor în primele paragrafe ale epistolei au ecou în alte capitole. În lumina elementelor care vor fi introduse pe parcursul epistolei (corintenii tolerează o abatere morală „cum nici între păgâni nu se pomenește”), declarația Apostolului are în subtext o nuanță critică. Insistența pe sfințenie scoate în evidență un domeniu în care corintenii sunt deficitari.

Secvența „împreună cu toți” trebuie pusă în relație cu „chemați să fie sfinți”. Credincioșilor li se spune că sunt chemați să fie sfinți ca parte a unei comunități mai mari de credincioși (cf. 14:36).

Găsiți toată postarea AICI.

 

Noutăți despre proiectul EDCR. Raportul pe anul 2022

Suntem aproape de finalul lui 2022 și inevitabil suntem puși în fața retrospectivelor. Ca în fiecare an, ne uităm în urmă și constatăm „ce repede s-a depănat totul”.

Anul 2022 rămâne – cel puțin pentru occidentali – anul ieșirii din pandemie. Judecând după știrile pe care le-am citit în ultimele zile, la chinezi pandemia abia începe.

Proiectul EDCR a înaintat cu pași mici din cauza unui alt proiect paralel, care are ca obiect verificarea judicioasă a punctuației și a ortografiei din textul clasic tradus de Dumitru Cornilescu. După cum se știe, începând cu 1924 textul a fost asumat de Societatea Biblică Britanică, dar, prin conjuncturi prea complicate pentru a fi explicate aici, textul cornilescian a fost supus mai multor revizuiri ortografice, de diverse organizații, iar rezultatul nu a fost întotdeauna foarte fericit.

Fiind invitat să conduc ședințele în care a fost evaluat textul „OldC” (cum îl alintăm noi), am consumat mult timp și multă energie pentru a verifica, alături de ceilalți membri ai echipei, toate sugestiile, observațiile și comentariile care s-au adunat pe parcurs. Luni, 19 decembrie, a avut loc ședința în care am parcurs textul cărții lui Iov și ne-am bucurat să trecem și această carte în rândul celor verificate. Ne apropiem așadar de jumătatea Bibliei. Presupun că în primăvară vom încheia acest proces foarte migălos și vom putea reveni, cu toate forțele, la celălalt mare proiect în care sunt implicat: EDCR.

„De pe frontul EDCR” raportez mai jos următoarele informații pentru 2022. Ca să fie mai clar progresul făcut, precizez că în 2021 a fost publicat online Pentateuhul, tipărit ulterior și ca ediție-pilot. De asemenea, au fost validate de Comitetul Pastoral următoarele cărți biblice: Daniel, Ioel, Obadia, Hagai, Naum, Habacuc, Țefania, Maleahi.

Și acum cronologia evenimentelor din 2022

4 ianuarie: Comitetul Pastoral primește spre lectură textul cărții Zaharia.

2 februarie: Finalizarea cărții Plângerile lui Ieremia.

27 aprilie: Cartea lui Amos este trimisă Comitetului Pastoral.

11 iulie: Cărțile Osea și Mica sunt finalizate și trimise Comitetului Pastoral.

20 iulie: Are loc ședința de validare a ultimelor trei cărți din grupul Profeților Mici.

12 august: Au fost finalizate, publicate în DBL și preluate în aplicațiile biblice (YouVersion, eBiblia) șaisprezece cărți biblice: Ecleziastul, Cântarea cântărilor, Plângerile lui Ieremia, Daniel și cei Doisprezece Profeți.

4 noiembrie: Iosua, Judecători și Rut sunt integrate în DBL și publicate în YouVersion și eBiblia. Revizuirea inițială a fost realizată de Silviu Tatu și Gelu Păcurar. Contribuții ulterioare la forma finală a textului au avut Florin Lăiu, Dragoș Ștefănică, Cristi Sava și Emanuel Conțac.

În viitorul apropiat, Cristi Sava, revizorul literar, va citi cărțile 1–2 Samuel, pentru a se asigura că nu există nimic care să împiedice încărcarea lor în DBL.

Prioritatea pentru 2023 este revizuirea finală a cărților istorice (1–2 Regi și 1–2 Cronici). Sperăm ca ele să fie disponibile în aplicațiile de profil la finalul acelui an.

Ca și în alți ani, datorez mulțumiri angajaților Societății Biblice Britanice care mi-au dat ajutor în încărcare online a textului.

Slăvit să fie Dumnezeu pentru tot ce s-a realizat în cursul anului 2022!

 

Noutăți despre EDCR: 16 cărți biblice în YouVersion

N-am mai postat de mult noutăți pe cele două bloguri personale. Fiindcă astăzi am aflat că platforma YouVersion a făcut niște actualizări în versiunea EDCR, mă grăbesc să trimit și eu vestea „urbi et orbi”.

Atât pe site, cât și în aplicație, veți vedea că de la Deuteronomul se trece la Ecleziastul și Cântarea cântărilor, apoi la Plângeri, Daniel și cei Doisprezece Profeți.

Un fragment din Plângerile lui Ieremia. Captură de ecran din aplicația YouVersion.

Deși mie mi-a revenit sarcina de a gestiona administrativ proiectul, textul publicat în aplicații este rezultatul unor lecturi numeroase. Atât membrii Comitetului de Revizuire, cât și cei ai Comitetului Pastoral și-au lăsat amprenta asupra formei actuale. Numai Dumnezeu ar putea tranșa în mod riguros contribuția precisă a fiecăruia. Cert este că prin această muncă de echipă textul s-a „echilibrat” de așa manieră, încât este la adăpost de acuzația că el reflectă idiosincraziile unui singur traducător.

Presupun că în câteva zile secțiunea nou introdusă în YouVersion va fi disponibilă și pe eBiblia.

Mai jos o fotografie din sala de ședințe a Tyndale House, unde s-au făcut șlefuirile finale ale unor cărți din EDCR.

P.S. Datorez mulțumiri personalului BFBS pentru sprijinul pe care mi l-a dat în munca de încărcare a textului biblic în Digital Bible Library.

 

Ioan Zoba și sursele de inspirație pentru „Propovedaniia a cinceasprăzécea” din Sicriul de aur (1683)

Am primit astăzi vestea că a apărut în formă publicată un articol științific privitoare la sursele uneia dintre omiliile publicate de Ioan Zoba în volumul Sicriul de aur.

Protopopul Ioan Zoba din Vinț este mai puțin cunoscut decât Coresi, care și-a desfășurat activitatea tipografică în secolul precedent, ori decât Simion Ștefan, care a coordonat tipărirea primei ediții complete a Noului Testament la mijlocul sec. al XVI-lea.

Zoba are însă mai multă substanță teologică. Stilul lui este mai plastic, iar construcția frazei este mai viguroasă. Deși omiliile din Sicriul de aur nu sunt toate originale, Zoba are meritul de a fi introdus în Transilvania un model retoric solid.

Mai jos un fragment din studiul privind sursele omiliei a cincisprezecea. Textul integral îl găsiți pe Academia.edu.

***

Pentru a întregi discuția privind sursele folosite în SA, trebuie să facem câteva observații și despre un concept grecesc important menționat în predică. Zoba folosește de trei ori termenul „ștorghi”, pe care îl descrie în secțiunea de „învățătură” a predicii: „Fost-au din ceputul lumii, iaste și în zuoa de astăzi, fi-va și pînă în sfîrșitul lumii nărav ca acela și pornitura inimii și dintr-acéea să izvoréște minunată amărîre și întristare. Care, dintre oamenii pămîntești numai părinții și maicele o pricep (simțesc), iară partea cea mai mare a oamenilor nu o pot simți, ce numai să miră de acéea și să ciudesc, iară acéea nu-i alta, fără numai pornitura părinților și a maicelor cătră coconașii lor. Aceasta pornitură a părinților o cheamă grecii ștorghi” (f. 163^v).

Ideea se regăsește în „oca dintîiu” a învățăturii: „acéea pornitură, care în limba grecească să chiamă ștorghi, n-au dat Dumnezău într-înimile altor oameni, fără numai într-înimile părinților și a maicelor. De-aicea iaste că alalți oameni, carii nu pot simți cum ară trebui, numai ce să miră și să ciudesc ce fac părinții de moartea pruncilor. Cînd mor frații, priiatinii, vecini și alți voitori buni ai noștri, putemu-ne amărî și întrista, putem și plînge după ei, putem vărsa și lacrămi după ei, ce peste puținea vréme îi vom uita și vom lua mîngîiare. Iară cînd mor coconii cei dragi, cu nevoie îi vom uita” (f. 164^r-164^v).

Ultima ocurență a termenului apare în „hasna dintîiu”: „cînd plîng și să vaietă părinții după moartea coconilor […] nu plîng, nice nu să vaietă fără de ocă, ci pentru acéea că, întru inimile lor iaste (ștorghi) pornitura cea nespusă care nu o pot simți alții, fără numai părinții și maicele, iară alți oameni, carii n-au avut, nice n-au prunci, numai ce să miră și să ciudesc de ea” (f. 165^r). Ideea este ilustrată cu un exemplu din lumea animală: „Cînd flămînzesc urșii, leii și bălaurii nu să mînie așea tare ca atunci cînd să jăhuiesc de puii lor. Păsările de nemică nu țipă așea tare ca atunci cînd le iau puii lor” (f. 165^r). Recunoaștem în această ilustrație teza de la începutul predicii: „Dragoste mai mare nu să află, nice nu să poate numi supt ceriu ca între părinți și între feciori. Care pre lesne putem cunoaște de vom socoti ce fac dobitoacele, jivinile pămîntului și pasările (aerului) ceriului cu puii lor. […] Urșii, bălaurii și leii de nemică nu să bucură așea tare ca de viața puilor săi și iară nu să întristează, după năravul și după firea lor, mai tare ca de perirea lor” (f. 157^v).

 

Convorbire cu Iosif Țon pe tema corespondenței lui Dumitru Cornilescu

Săptămâna trecută l-am sunat pe Iosif Țon pentru a-i pune câteva întrebări în legătură cu vizita pe care i-a făcut-o lui Dumitru Cornilescu în Elveția. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul relației dintre Cornilescu și Societatea Biblică Britanică. Iosif Țon nu știa că cele 550 de scrisori din arhiva BFBS, privitoare la versiunea Cornilescu, au apărut în traducere încă din 2014. Fiindcă volumul a fost republicat anul acesta, i-am trimis un exemplar din noua ediție, împreună cu NT și Pentateuhul EDCR.

De îndată ce a primit cărțile, Iosif Țon m-a sunat foarte bucuros: „Ai făcut un lucru cu adevărat extraordinar. Eu am văzut aceste scrisori la Bible House, dar n-am avut răgazul să le public”. Apoi a adăugat râzând: „Aproape că sunt invidios…”

„Ideea studierii și publicării acestor documente mi-a fost sugerată de dvs.”, i-am supus eu.

„Da, am văzut că ai menționat acest fapt. Mulțumesc!”

În toamna anului 2008, în timpul unei simpozion organizat de Biserica Betania, din Oradea, Iosif Țon spunea public că a văzut corespondența dintre Cornilescu și Comitetul Societății Biblice Britanice și afirma că ea ar trebui publicată de un „tânăr cercetător”. Inspirat de apelul lui, în februarie 2009 am reușit să petrec o săptămână la Cambridge, pentru a face o analiză preliminară a documentelor. În 2012 am reușit să le digitalizez integral și să le traduc, iar în 2014 am scris studiul introductiv.

Interviul pe care i l-a luat Iosif Țon lui Cornilescu încă nu a fost publicat. Poate cândva voi găsi răgazul de a-l edita și adnota, pentru a-l publica într-o revistă de specialitate. Activitățile din prezent nu-mi permit acest lux.

„Să nu-ți fie teamă să te investești în alții”, m-a sfătuit Iosif Țon în conversația lungă pe care am avut-o. „Mulți dintre cei pe care i-am ajutat după 1990, când era nevoie de oameni pregătiți în teologie, nu vor să-și mai aducă aminte de asta.”

„Dar noi știm acest lucru”, i-am spus eu. „Pentru noi, cercetătorii din mediul penticostal, nu e niciun secret că aproape toți teologii baptiști formați după 1990 au beneficiat de ușile pe care le-ați deschis în virtutea relațiilor pe care le-ați stabilit cu mediul academic occidental în perioada comunistă.”

„Să nu avem rețineri când e vorba să-i ajutăm pe ceilalți. Nu pentru oameni lucrăm, ci pentru Dumnezeu!”

La cei aproape 87 de ani, Iosif Țon continuă să slujească prin mesaje biblice înregistrate pentru postul Alpha și Omega.

 

Retipărirea volumului „Cornilescu”

Colecția de scrisori și documente privitoare la Biblia Cornilescu a fost republicată la Editura Roua.

Cartea, apărută inițial la Editura Logos, în 2014, nu se mai găsea de multă vreme. Am fost întrebat adesea când o să facem o suplimentare de tiraj, dar răspunsul meu a fost, invariabil, „nu știu”. Eram prea aglomerat cu munca de revizuire pe care o presupune proiectul EDCR.

Anul acesta, prin niște circumstanțe care acum îmi par de-a dreptul miraculoase, volumul a fost preluat de Editura Roua, de unde poate fi achiziționat cu 59 de lei.

Pentru comenzi, scrieți un email la edituraroua [at] gmail.com. Tirajul nu este foarte mare, prin urmare se va proceda conform principiului „primul venit, primul servit”.

 

Visul lui Nebucadnețar. Cartea lui Daniel, pe masa Comitetului Pastoral

La revizuirea cărții lui Daniel s-a lucrat vreme îndelungată. N-aș fi bănuit niciodată că o carte de numai douăsprezece capitole va genera atâtea discuții și comentarii. Caracterul apocaliptic al scrierii, faptul că a fost redactată în două limbi (ebraică și aramaică) și faptul că a suscitat atâtea comentarii în istoria interpretării fac din Daniel o veritabilă piatră de încercare chiar și pentru un traducător cu experiență.

În final, după un migălos proces de diortosire, cartea a ajuns în forma pe care o considerăm finală. Probabil și membrii Comitetului Pastoral vor mai avea întrebări și comentarii pe marginea ei, dar 99% din muncă s-a făcut.

Mai jos puteți citi un fragment din versiunea revizuită.

După cum observați, textul este împănat cu note de subsol într-o proporție mai mare decât la alte cărți din Bible.

Primul vis al lui Nebucadnețar

¹ În al doilea an de domnie, Nebucadnețar a avut un vis, iar duhul i s‑a tulburat și i‑a pierit somnul. ² Împăratul a poruncit să fie chemați vrăjitorii, descântătorii, magii și caldeenii^g, ca să‑i spună visul. Ei au venit și s‑au înfățișat înaintea împăratului. ³ Împăratul le‑a zis: „Am visat un vis și sunt nerăbdător să‑l înțeleg.” ⁴ Caldeenii i‑au răspuns împăratului în limba aramaică^h: „Veșnic să trăiești, împărate! Spune‑le robilor tăi visul, iar noi îți vom spune tâlcuirea!”

⁵ Împăratul le‑a zis caldeenilor: „Hotărârea mea este nestrămutatăⁱ: dacă nu‑mi veți spune atât visul, cât și tâlcuirea lui, veți fi făcuți bucăți, iar casele voastre vor fi prefăcute în grămezi de gunoi; ⁶ dar, dacă‑mi veți spune visul și tâlcuirea lui, veți primi de la mine daruri, răsplată și mare cinste. De aceea, spuneți‑mi visul și tâlcuirea lui!” ⁷ Ei au răspuns a doua oară: „Să le spună împăratul robilor săi visul, și i‑l vom tâlcui!” ⁸ Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis: „Știu eu că vreți să câștigați timp, fiindcă ați văzut că hotărârea mea este nestrămutată. ⁹ Dacă nu‑mi spuneți visul, aceeași soartă vă așteaptă pe toți. Știu eu că v-ați gândit să veniți cu minciuni și cu șiretlicuri până se mai schimbă vremurile. Așadar, spuneți‑mi visul, și, astfel, voi ști că puteți să‑mi arătați tâlcuirea lui!”

¹⁰ Caldeenii i‑au răspuns împăratului: „Nu există niciun om pe pământ care să poată împlini cererea împăratului. De aceea, niciun împărat, oricât de mare și puternic ar fi fost, nu le‑a cerut vreodată așa ceva vreunui vrăjitor, vreunui descântător sau vreunui astrolog. ¹¹ Cererea împăratului este grea; nimeni nu-i poate destăinui lucrul acesta împăratului în afară de zei, care nu locuiesc printre muritori.”

¹² La auzul acestor cuvinte, împăratul s‑a mâniat și s‑a înfuriat din cale afară, poruncind să fie nimiciți toți înțelepții Babilonului. ¹³ Porunca era dată și înțelepții urmau să fie nimiciți, iar Daniel și prietenii lui erau căutați și ei ca să fie uciși. ¹⁴ Atunci, Daniel i-a vorbit cu chibzuință și cu pricepere lui Arioc, căpitanul gărzilor împăratului, care ieșise să‑i omoare pe înțelepții Babilonului. ¹⁵ El i‑a zis lui Arioc, împuternicitul împăratului: „De ce a ieșit de la împărat o poruncă atât de aspră?” Atunci, Arioc i‑a spus lui Daniel ce se întâmplase, ¹⁶ iar Daniel s‑a dus la împărat și l‑a rugat să‑i dea răgaz, ca să‑i spună tâlcuirea.

¹⁷ Daniel s‑a dus acasă și le-a făcut cunoscut acest fapt prietenilor lui, Hanania, Mișael și Azaria, ¹⁸ ca să ceară împreună îndurarea Dumnezeului cerului cu privire la această taină și să nu piară și Daniel și prietenii lui odată cu ceilalți înțelepți ai Babilonului. ¹⁹ Atunci, lui Daniel i s‑a descoperit taina într‑o vedenie de noapte. Și Daniel L‑a binecuvântat pe Dumnezeul cerului, ²⁰ zicând:

„Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu

Ale Lui sunt înțelepciunea și puterea.

²¹ El schimbă vremurile și soroacele,

El răstoarnă împărați și ridică împărați,

El le dă înțelepciune înțelepților

din veșnicie în veșnicie!

și pricepere celor pricepuți.

²² El dezvăluie adâncimi și taine,

El știe ce este în întuneric

și la El este sălașul luminii.

²³ Pe Tine, Dumnezeul părinților mei,

Te slăvesc și Te laud eu,

căci mi‑ai dat înțelepciune și putere

și mi‑ai destăinuit ce Ți‑am cerut noi:

ne‑ai dezvăluit taina împăratului.”

²⁴ După aceea, Daniel s‑a dus la Arioc, pe care împăratul îl pusese să‑i nimicească pe înțelepții Babilonului; s-a dus la el și i‑a zis astfel: „Nu‑i ucide pe înțelepții Babilonului! Du‑mă la împărat, și‑i voi da tâlcuirea!” ²⁵ Atunci, Arioc l‑a dus degrabă pe Daniel înaintea împăratului, zicându‑i: „Am găsit între prizonierii din Iuda un om care ar putea să‑i dea împăratului tâlcuirea!” ²⁶ Împăratul i‑a zis astfel lui Daniel, care era numit Beltșațar: „Poți tu să‑mi spui visul și tâlcuirea lui?” ²⁷ Daniel i‑a răspuns împăratului:

„Ce vrea împăratul să știe este o taină pe care înțelepții, descântătorii, vrăjitorii și astrologii nu vor putea să i‑o spună împăratului. ²⁸ Dar este în cer un Dumnezeu care descoperă tainele și care i‑a făcut cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile viitoare. Iată visul și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău:

²⁹ Pe când erai culcat, împărate, ți‑au venit în minte gânduri despre ce va fi după aceste vremuri, iar Descoperitorul Tainelor ți‑a făcut cunoscut ce se va întâmpla. ³⁰ Și nu pentru că aș avea eu o înțelepciune mai mare decât a tuturor muritorilor mi‑a fost descoperită această taină, ci ca să i se dea împăratului tâlcuirea și să afli ce-ți dorește inima să știi.

³¹ Tu, împărate, priveai și se făcea că era un chip uriaș. Chipul era măreț și de o strălucire nemaipomenită. Era ridicat înaintea ta și avea o înfățișare înfricoșătoare. ³² Capul chipului era de aur curat, pieptul și brațele îi erau de argint, pântecele și coapsele îi erau de aramă, ³³ pulpele, de fier, iar labele picioarelor, o parte din fier și o parte din lut ars. ³⁴ În timp ce priveai acest chip, o piatră s‑a desprins fără ajutorul vreunei mâini omenești, a izbit picioarele de fier și lut ars ale chipului și le‑a făcut bucăți. ³⁵ Atunci, fierul, lutul ars, arama, argintul și aurul s‑au sfărâmat împreună și s‑au făcut ca pleava din arie vara; le‑a luat vântul și nu s‑a mai găsit nici urmă de ele. Dar piatra care lovise chipul s‑a făcut un munte mare, care a umplut tot pământul. ³⁶ Acesta a fost visul. Acum îi vom spune împăratului și tâlcuirea:

³⁷ Tu, împărate, ești împăratul împăraților, și Dumnezeul cerului ți‑a dat împărăție, putere, tărie și slavă. ³⁸ El ți‑a dat în mâini tot ce locuiește sub cer – oamenii, fiarele câmpului și păsările cerului – și te‑a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur! ³⁹ După tine se va ridica o altă împărăție, care va fi mai prejos decât a ta; apoi o a treia împărăție, de aramă, care va stăpâni tot pământul.

⁴⁰ Va urma o a patra împărăție, tare ca fierul; după cum fierul zdrobește și rupe totul, da, ca fierul care sfărâmă toate aceste metale, așa va zdrobi ea și va sfărâma totul. ⁴¹ Și, după cum ai văzut labele picioarelor cu degetele lor alcătuite din lut ars și din fier, și aceasta va fi o împărăție dezbinată, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, așa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul ars. ⁴² Și, după cum degetele de la picioare erau o parte de fier și o parte de lut ars, tot așa împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte fragilă. ⁴³ Dacă ai văzut fierul amestecat cu lut ars, înseamnă că cele două părți se vor amesteca prin legături omenești^j, dar nu se vor ține strâns una de alta, după cum fierul și lutul nu se pot uni.

⁴⁴ În zilele acelor împărați, Dumnezeul cerului va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea altui popor. Ea va sfărâma toate aceste împărății și le va pune capăt, dar ea va dăinui în veci. ⁴⁵ Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o desprinzându-se din munte fără ajutorul vreunei mâini și care a sfărâmat fierul, arama, lutul ars, argintul și aurul. Dumnezeul cel mare i‑a făcut cunoscut împăratului ce va fi după aceste vremuri. Visul este sigur și tâlcuirea lui este adevărată.”

⁴⁶ Atunci, împăratul Nebucadnețar s‑a plecat cu fața la pământ și s‑a închinat înaintea lui Daniel, poruncind să i se aducă ofrande și miresme. ⁴⁷ Împăratul i‑a zis lui Daniel: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul împăraților și Descoperitorul Tainelor, de vreme ce ai putut să descoperi taina aceasta!”

---

 ⁱ2:5 Unele versiuni au citit: „Lucrul (= visul) s‑a dus de la mine” (cf. ˀazălaˀ „ducându‑se”, în loc de participiul ˀazdaˀ „hotărât”).

 ^g2:2 Ebr. kasdim (în accepțiunea primară, „locuitori ai Caldeei”) îi denumește aici pe membrii unei categorii profesionale alcătuite din oameni care practicau astrologia și alte forme de divinație.

 ^h2:4 De aici și până la sfârșitul cap. 7 se folosește aramaica imperială.

⁴⁸ Apoi, împăratul l‑a înălțat în rang pe Daniel și i‑a dat daruri multe și bogate. L-a făcut guvernator peste toată provincia Babilon și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie peste toți înțelepții Babilonului. ⁴⁹ La cererea lui Daniel, împăratul i-a pus pe Șadrac, Meșac și Abed‑Nego mari dregători peste provincia Babilon, iar Daniel a rămas la curtea împăratului.

 ^j2:43 Lit. „sămânță omenească”.