And Bach again!


Fiindcă e săptămâna Patimilor, postez un detaliu din „Altarul Sf. Sânge”, panou sculptat de Tilman Riemenschneider, aflat în Biserica luterană „Sf. Iacov” din Rothenburg ob der Tauber.

Capture



Nota bene: this is sacred music, not secular. And the concern venue is a church.

Hopefully, by the time the concert is over, it will have dawned on the sopranos that in great haste they grabbed the accoutrements for Strauss’ Fledermaus  instead of the ones expected at an oratorio.

Anyway, let us focus on the music, not on the noise of the paraphernalia.


De câte ori aţi călătorit cu trenul şi aţi fost întrebat brusc, fără preaviz, ce însemnă „contingență”?

Astăzi, dorind să-mi întind picioarele mai bine, îmi iau cartea, îmi schimb locul și mă așez lângă un domn în vârstă. Are aerul intelectualului român format în comunism. Și chef de vorbă. Fără nicio introducere, se întoarce către mine cu un aer grav, ca și când însăși existența lui ar fi atârnat de corectitudinea răspunsului meu, și mă întreabă: „Domnule, ce înseamnă ‘contingență’?”

Ușor descumpănit de acest „acroșaj” intempestiv, răspund șovăitor, după un scurt moment de reflecție: „Cred că posibilitatea ca ceva să fie sau să nu fie…”.

Cu asta îl impresionez atât de mult pe interlocutorul meu, încât ține cu tot dinadinsul să mă târască într-o discuție despre „mama lor de americani”, Freud, evrei, Hitler („el însuși evreu”, impus Germaniei de Rockefeller), nemți, ruși, Neagu Djuvara, monarhie, Carol al II-lea, regele Mihai, viitorul României, Critica rațiunii practice și „bolta înstelată” de deasupra capului lui Immanuel Kant.

Cum să mai scapi, când intri în astfel de conversații? Mă simt aidoma furnicii ajunse, dintr-o curiozitate nesănătoasă, pe buza abruptă a unei bromeliacee carnivore. Octogenarul care mă interpelează fusese profesor de chimie și fizică. De bună seamă, consideră că pregătirea solidă în domeniul științelor reale ar putea fi o bună rampă de lansare în discuții pe teme exotice. De pildă: „De ce au pierdut nemții războiul?”.

„Fiindcă au atacat Uniunea Sovietică?…”, încerc eu un răspuns cât mai „comprehensiv”.

Am ghinionul de a fi răspuns corect, așa că octogenarul capătă o încredere sporită în competențele mele cultural-conversaționale.

Soră-mea, care trage cu urechea la discuția noastră, chicotește înfundat la câteva scaune distanță. Mă apelează pe telefon, probabil din dorința de a mă scoate din dandanaua dialogică în care m-am băgat.

Conversația cu domnul „optzecist” nu lâncezește. Ajungem la cotul Donului și la mareșalul Paulus, față de care nutrește o mare admirație.

Mă simt dator să adaug (revoltat): „Hitler i-a cerut să se sinucidă, dar Paulus a refuzat. Naziștii ar fi vrut ca toți să se sinucidă, în urma lor, să nu mai rămână nimeni”.

„Era atât de bine îmbrăcat, încât, atunci când s-a predat, ofițerii sovietici s-au ridicat în întâmpinarea lui”, completează interlocutorul. Cunoștințele mele despre al Doilea Război Mondial nefiind atât de vaste, nu pot hotărî dacă informația e veridică ori, dimpotrivă, din categoria „evreul din Linz”.

Sărim cu grație peste câmpi și dealuri, de la un subiect la altul, după cum are chef tovarășul de compartiment. La un moment dat nutrește bănuiala că aș fi publicat ceva: „Aș vrea să vă citesc, domnule student sau domnule profesor!”

Mă panichez ușor, dar mă agăț de o idee salvatoare:

„Îmi pare rău, dar cartea mea s-a epuizat”.

„Dar ce ați studiat?”

„Filologie”, îngaim cu glas pierit.

„Ce înseamnă ‘cuvânt’?”, mă testează sfinxul de ocazie, bucuros că s-a deschis o nouă nișă conversațională.

În mod providențial, controlorul își face apariția și întreabă dacă e cineva care merge la Suceava.

Profit de întrerupere ca să mă sustrag: „Mă iertați, trebuie să revin la locul meu!”

Îmi iau tălpășița și îmi vâr nasul în carte, trăgând nădejde că în ultima parte a călătoriei „contingența” se va arăta mai milostivă.

Morala: data viitoare când sunteți întrebați ce e „contingența”, ridicați din umeri, afișați o mutră neroadă și evitați să dați cumva impresia că vă interesează asemenea subtilități. Exceptând, desigur, cazul în care sunteți psiholog și vreți să vedeți live felul în care se poate divaga incontinent pe subiecte dintre cele mai diverse, condimentate din belșug cu teoria conspirației.


Postez mai jos al treilea set de fotografii de la Adunarea Națională.

Primele fotografii surprind câteva „Marianne”. De luat aminte la steaua din fotografia a patra!

Inutil să mai adaug, fotografia mea favorită este cea de a doua. :)

În ultimele cadre puteți vedea imagini cu monumentul dedicat Declarației drepturilor omului și cetățeanului, document adoptat pe 26 august 1789.

După cum observă J. Sévillia, acest text face referire la drepturi pozitive precum libertatea individuală, libertatea de opinie, dreptul la proprietate, dreptul la siguranță, dreptul de a rezista la opresiune, însă toate, fără excepție, au fost batjocorite în anii următori. Ce se poate spune cu certitudine este că exponenții Luminilor și-au dorit în mod evident să producă o ruptură fără echivoc în raport cu tradiția religioasă și politică a Franței.

 


Postez mai jos a doua serie de fotografii făcute pe parcursul vizitei în clădirea Adunării Naționale.

Cele mai multe cadre înfățișează hemiciclul și biblioteca. Am avut impresia că fotoliile din sala de ședințe asigură confortul necesar, dar nu chiar cât să-i aducă pe aleșii poporului în situația de a-și face veacul de parlamentari picotind.

Am fost criticat pentru mai multe afirmații din postarea anterioară. În speță, pentru că am făcut constatarea obiectivă că nu există simboluri religioase în spațiul public. Da, știu că Franța s-a produs separația clară a religiei de stat printr-o lege adoptată la 9 decembrie 1905, lege care îi viza nu doar catolicismul, ci și celelalte culte (confesiunile protestante, cultul iudaic). Potrivit acestei legi, Republica franceză „ne reconnaît ni ne salarie aucun culte”. Dar istoria Franței nu începe cu 9 decembrie 1905. A scoate din spațiul public tot ceea ce ar putea aminti de o istorie mai veche mi se pare nedrept.

Trebuie adăugat că evenimentele care au pregătit „the great divorce” au rădăcini mai adânci. Programul anticlerical de separare a Bisericii de Stat a fost susținut, între alții, de Gambetta, într-un discurs din 1869. La începutul secolului XX, între promotorii acestei idei se număra senatorul Emil Combes, fost seminarist, ajuns prim-ministru în 1902. Precum se vede „petit Père Combes” (cum era poreclit) a preschimbat fervoarea religioasă în zel secularist, transformând valorile Republicii în „metafizică de stat”. Singura obsesie a cabinetului său a fost, constată Jean Sévillia, reducerea puterii religiei catolice în Franța.

Politica lui Combes are un aer sinistru: 3000 de școli catolice închise la scurtă vreme după asumarea funcției de prim-ministru. Parlamentul adoptă rapid o lege al cărei scop este să dea un răspuns negativ cererilor de autorizare depuse de diverse congregații religioase. În plus, 400 dintre acestea sunt interzise, iar călugărițele sunt alungate din mănăstiri. Pe 29 aprilie 1903 călugării de la Grande Chartreuse sunt siliți să părăsească așezământul, încadrați de forțele de ordine. În perioada 1901-1904, între 30.000 și 60.000 de călugări și călugărițe ajung să părăsească Franța.

GC

O afacere tenebroasă este și programul de decatolicizare a armatei. Începând cu 1901, fiecărui ofițer i se întocmește o fișă în care se notează nu doar competențele sale, ci și ideile politice și comportamentul religios. Fișele, întocmite pornind de la indicațiile furnizate de lojele Marelui Orient, ajung la ministerul de război și permit împărțirea ofițerilor în două categorii: cei care trebuie îndepărtați și cei care trebuie promovați. Afacerea este făcută publică de un deputat moderat. Izbucnește un scandal uriaș, iar în ianuarie 1905 guvernul „părintelui Combes” se destramă. Totuși, forțele care conlucrează pentru secularizare sunt mai puternice, astfel că pe 9 decembrie 1905 este adoptată Legea separației, de care pomeneam mai sus. În mod straniu, la alegerile din 1906 dreapta mai pierde 60 de locuri. Îl las pe J. Sévillia să tragă concluziile: „Par une alchimie complexe où se mêlent l’esprit gallican et l’héritage de la Révolution, l’anticléricalisme fait recette”.

Pentru informațiile din această postare am folosit lucrarea lui Jean Sévillia, Histoire passionnée de la France, Perrin, 2013, un splendid dar primit recent din Franța.

Acum să vedem fotografiile.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,607 other followers