Grădinile japoneze (în forma pe care am întâlnit-o în SUA) au o frumusețea pe care n-am întâlnit-o până acum la niciuna dintre parcurile europene pe care le-am vizitat. Sunt caracterizate de liniște, frumusețe, și echilibru, de o diversitate care nu devine strivitoare. Poate că ce mă atrage la aceste grădini este elementul exotic.

Asociez grădinile japoneze cu vremea copilăriei, vârsta neștiinței, a naivității, a încrederii, vârsta lipsei de scepticism.

De o vreme mă bate gândul să depăn pe blog amintiri din vremea copilăriei. Nu pentru că ar putea interesa pe cineva, ci pentru că simt nevoia să-mi cartografiez propria Atlantidă, să mă scufund în oceanul amintirilor și să aduc la suprafață suveniruri de pe un continent dispărut.

Până voi găsi răgazul pentru a scrie despre copilărie, vă invit la o plimbare printr-o grădină japoneză. Cred că asemenea plimbări sunt prea frumoase ca să nu fie împărtășite.


Vaisamar:

Îl înțeleg perfect pe prof. Larry Hurtado. Și eu am cititori care, în loc să citească unele cărți sau articole pomenite pe blog, se iau de suman cu mine, să le plătesc pupăza. :)

Originally posted on Larry Hurtado's Blog:

I’ve been puzzled in recent days by some readers whose comments suggest that they expect that sound scholarly analysis of serious historical questions can be conveyed persuasively in blog-postings and/or replies to comments.  There seems to be some notion that they shouldn’t have to read books and articles, plow through the data, etc.  So, they ask a question; I respond briefly and point them to some book or article for fuller and more adequate discussion; but then the responses sometimes suggest the folk posing the questions really can’t be bothered.  Yet they often seem to have firm opinions on the issues involved, challenging me to dislodge them to their satisfaction.  So, I think it’s well to try some clarification of things here.

Scholarly work intended to have an impact on the field isn’t done in blogging.  The amount of data, its complexity, the analysis and argumentation involved, and the engagement…

View original 317 more words


Pentru unii dintre cunoscuții mei, ideea ca un lider religios să-și ceară iertare pentru răul făcut de coreligionarii lui (din altă epocă) este suspectă, fie că e vorba de creștini care cer iertare pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și musulmanilor în timpul cruciadelor, fie ca e vorba de un papă care le cere iertare penticostalilor pentru faptele comise de unii catolici în timpul lui Mussolini.

Papa Francisc, care s-a remarcat în ultima vreme prin gesturi fără precedent, a făcut recent o vizită la „Biserica evanghelică a Reconcilierii ” („Chiesa evangelica della Riconciliazione”), comunitate penticostală din Caserta (regiunea Campania).

„Între cei care au persecutat și denunțat pe penticostali, ca și când aceștia ar fi fost nebuni stricători de neam, s-au numărat și catolici: eu sunt păstorul catolicilor și vă cer iertare pentru acei catolici, frați și surori, care nu au înțeles și au fost ispitiți de diavolul”, a declarat papa în timpul întâlnirii sale cu pastorul penticostal Giovanni Traettino, pe care îl cunoștea încă din vremea când amândoi păstoreau (turme diferite) la Buenos Aires.

Poate peste câteva sute de ani-lumină vom vedea un gest similar din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Ori poate că gestul va veni mai curând, căci în ce alt scop oare se strângeau nu demult prin inspectoratele școlare informații despre pastorii neoprotestanți ori despre apartenența religioasă a elevilor din școlile de stat?

Mai jos un fragment dintr-un articol apărut în La Stampa. Tot articolul AICI. Cum tot românul e născut nu doar poet, ci şi vorbitor de limbi străine, cred că puţini sunt acei cititori care au nevoie de traducere.

Seconda visita (con pranzo) a Caserta in tre giorni dall’amico pastore protestante. “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici”. E boccia l’uso del termine “setta”

Iacopo Scaramuzzi

Papa Francesco ha chiesto scusa per le persecuzioni dei pentecostali di cui alcuni cattolici sono stati complici nell’epoca fascista, nel corso della visita che ha compiuto oggi nella comunità pentecostale della  Riconciliazione, a Caserta. Jorge Mario Bergoglio, tornato nella città campana per la seconda volta in pochi giorni, ha anche esortato a non usare la parola “setta” per questa famiglia protestante, invitando al cammino comune dei cristiani delle diverse confessioni in nome di Gesù. Il Papa si è poi fermato a pranzo con il pastore Giovanni Traettino, suo amico dai tempi di Buenos Aires, e la sua comunità. Il rientro in Vaticano è previsto nel pomeriggio.

 “Tra quelli che hanno perseguitato e denunciato i pentecostali, quasi come fossero dei pazzi che rovinavano la razza, c’erano anche dei cattolici: io sono il pastore dei cattolici e vi chiedo perdono per quei fratelli e sorelle cattolici che non hanno capito e sono stati tentati dal diavolo”. Così, a quanto riferito, Papa Francesco si è rivolto ai pentecostali che ha incontrato nella visita compiuta.

 Il fascismo, intollerante nei confronti di tutte le confessioni non cattoliche, fu in effetti particolarmente duro con i pentecostali, che, giunti in Italia a inizio Novecento, in ragione della loro struttura molecolarizzata non beneficiarono neppure della legge sui culti ammessi del 1929.La persecuzione mussoliniana culmina nella circolare Buffarini-Guidi del 1935, che vieta il culto pentecostale in tutto il Regno in quanto “esso si estrinseca e concreta in pratiche religiose contrarie all’ordine sociale e nocive all’integrità fisica e psichica della razza”. Spesso denunciati dai parroci cattolici, molti pentecostali furono arrestati ed alcuni muoiono in carcere o in campo di concentramento. Nel l947 la maggioranza dei pentecostali italiani si riunì nelle Assemblee di Dio in Italia. Nel 2000 nacque la Federazione delle Chiese Pentecostali (Fcp). Non pochi pentecostali italiani, nel nome di un congregazionalismo diffuso, non aderiscono però a queste due sigle, come la comunità del pastore Trattino.


Postez mai jos a doua galerie cu fotografii de la domeniul Biltmore. De data aceasta m-am concentrat pe grădini. Cea italiană (presărată pe margine cu busturi), deși cea mai mică, mi se pare cea mai interesantă.

Nuferii dau o notă specială de frumusețe eleșteului din apropierea castelului.

De notat că în trecut domeniul Biltmore a fost chiar mai mare. După moartea lui G. Vanderbilt, soția sa a vândut guvernului federal mai bine de jumătate din terenul inițial (507 km2).

Într-o viitoare postare voi include câteva fotografii cu subsolul castelului (bucătărie, apartamentele servitorilor, piscină etc.)


O tragedie de proporții uriașe este acum în desfășurare în Iraq: un creștinism vechi de peste un mileniu și jumătate este dezrădăcinat în mod violent de către o grupare islamistă fundamentalistă, sub ochii (închiși?) ai Occidentului, care poartă o bună parte a răspunderii pentru acest dezastru fără precedent.

Situația curentă este consecința politicii externe falimentare a SUA în zonă. Invadarea Irakului, pe care am considerat-o legitimă în vremea studenției mele, se dovedește extrem de nefastă pentru soarta creștinismului istoric din această regiune.

Citeam ieri, în lungul zbor spre San Francisco, unde am avut o scurtă escală, din două cărți extrem de interesante: The Throne of Adulis, despre războiul dintre Etiopia creștină și Regatul himyarit evreu (de pe teritoriul actualului Yemen) şi Jerusalem, de Simon Sebag Montefiore. Ambele lucrări scot de sub praf capitole tulburătoare din istoria Orientului Mijlociu. De pildă, vă puteţi imagina că în secolul V populaţiile arabe din sudul peninsulei Arabe s-au convertit la iudaism și că regii himyariți au declanșat persecuții brutale împotriva creștinilor din zonă? La vremea respectivă, regele (negus) Etiopiei (proaspăt convertite la creștinism) a decis să invadeze Ḥimyarul pentru a pune capăt represaliilor anticreștine.

Jerusalem, cartea lui Montefiore, este una dintre cele mai bune lucrări de popularizare a istoriei Ierusalimului. Am trecut deja de Declarația Balfour și au început să apară reacțiile în lumea arabă, rezistența de o parte și de alta a liniei care desparte etnic și religios cele două tabere care se înfruntă în zonă. Citind cartea lui Montefiore am rămas cu impresia clară că britanicii nu au știut în ce s-au băgat atunci când au cerut Mandat de administrare a Palestinei.

Nici americanii nu par să fi știut în ce se bagă atunci când l-au înlăturat pe Sadam Hussein de la putere. Consecințele se văd în mod lămurit acum. Și sunt teribile.

O analiză pertinentă (în limba engleză) AICI. Mai jos câteva fragmente:

***

For the first time in 1,600 years, Mass is not being said in Mosul: an ancient culture has been wiped out in a matter of weeks. It’s a war crime that, strangely, no one seems to want to talk about.

Mosul is the second-largest city in Iraq and the place where many Christians believe Jonah was buried. Since the Islamic State of Iraq and Syria (Isis) rode into town, their faith has been forced underground. Bells have been silenced, the hijab enforced with bullets. Tens of thousands fled after being offered an unattractive choice: convert, pay a religious tax, or be put to the sword. The levy was unaffordable. According to one local news agency, Isis troops entered the house of a poor Christian and, when they didn’t get what they wanted, the soldiers raped the mother and daughter in front of their husband and father. He committed suicide out of grief.

Having driven away the worshippers, the Isis fanatics are now trying to extinguish the physical legacy they left behind. A centuries-old church has been burned to the ground; Jonah’s tomb has been desecrated. Isis wants to create the Islamic equivalent of Year Zero, a brave new world with no evidence of Christianity, women’s rights, democracy or even that most subversive of instincts, human pity.


Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti organizează concurs de admitere pentru programul de studii de licenţă – specializarea: „Teologie penticostală pastorală”, în 16‒17 septembrie 2014, atât pentru forma de învăţământ la zi, cât şi pentru cea cu frecvenţă redusă.

Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti aparţine Cultului Creştin Penticostal din România şi este o instituţie confesională de învăţământ superior acreditată.

Toate informaţiile privitoare la concursul de admitere pot fi obţinute de la Secretariatul ITPB, B-dul Uverturii 210-220, sector 6, Bucureşti, prin tel: 021.434.16.23, e-mail: secretariat@itpbucuresti.ro, sau accesând site-ul ITPB: http://www.itpbucuresti.ro/admitere

Vă aşteptăm cu drag!


Felul în care receptează și prelucrează unii cititori ai blogului postările mele îmi aduce aminte de tiradele lui Ioan Hrisostomul împotriva aplaudatului în biserică.

Predicatorul răsăritean se dă de ceasul morții să-i convingă pe ascultători că aplauzele nu-și au locul în biserică, iar ascultătorii îl aprobă entuziast cu aplauze furtunoase.

Un citat savuros din Omiliile la Fapte.

***

Believe me, I speak not other than I feel—when as I discourse I hear myself applauded, at the moment indeed I feel it as a man (for why should I not own the truth?): I am delighted, and give way to the pleasurable feeling: but when I get home, and bethink me that those who applauded received no benefit from my discourse, but that whatever benefit they ought to have got, they lost it while applauding and praising, I am in pain, and groan, and weep, and feel as if I had spoken all in vain. I say to myself: “What profit comes to me from my labors, while the hearers do not choose to benefit by what they hear from us?” Nay, often have I thought to make a rule which should prevent all applauding, and persuade you to listen with silence and becoming orderliness. But bear with me, I beseech you, and be persuaded by me, and, if it seem good to you, let us even now establish this rule, that no hearer be permitted to applaud in the midst of any person’s discourse, but if he will needs admire, let him admire in silence: there is none to prevent him: and let all his study and eager desire be set upon the receiving the things spoken.—What means that noise again? I am laying down a rule against this very thing, and you have not the forbearance even to hear me!—Many will be the good effects of this regulation: it will be a discipline of philosophy. Even the heathen philosophers—we hear of their discoursing, and nowhere do we find that noisy applause accompanied their words: we hear of the Apostles, making public speeches, and yet nowhere do the accounts add, that in the midst of their speeches the hearers interrupted the speakers with loud expressions of approbation.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,729 other followers