Cititor pus la popreală.

Acum câteva zile un cititor al blogului s-a dat drept Laurenţiu Balcan, semnând cu numele acestuia comentarii injurioase la adresa mea. Drept urmare, i-am suspendat respectivului toate intervenţiile de pe blogul meu. Cei care au bănuiala că bântuie şi pe blogurile lor acest personaj „malefic şi turbulent” pot să-mi scrie, ca să le furnizez informaţii suplimentare. E o măsură de igienă blogheristică elementară, mai ales că suntem în vremea gripei porcine.

Deviza mea ca blogger este: „Toleranţă zero pentru impostură şi minciună”.

 

Telegramă biblică. Psalmul 55. Despre trădare.

Un David aflat la moment de grea cumpănă, confruntat cu ameninţările şi violenţa unor oameni cu apucături mafiote. Regele iudeu îşi mărturiseşte deschis sentimentele (tremur, spaimele morţii, frică, groază, fiori). În astfel de circumstanţe apăsătoare, cine nu şi-ar dori aripi de porumbel, ca să-şi ia zborul către un loc de adăpost? Pustia, de regulă percepută ca spaţiu ostil, se arată prietenoasă prin comparaţie cu cetatea în care violenţa şi conflictul dau ocol pe ziduri, în vreme ce nelegiuirea şi răutatea hălăduiesc în interior.

N-ar fi nimic dacă ceata vrăjmaşilor n-ar fi condusă tocmai de un apropiat, un fost prieten care îl însoţise în procesiunile publice către locul de închinare. David, plin de dezamăgire şi mânie, cheamă spectrul morţii peste cei care îl ameninţă. Ne putem închipui că sunt oameni în floarea vârstei. Probabil tineri luaţi de Sturm und Drang, lipsiţi de repere morale şi impenitenţi: nu se tem de Dumnezeu, calcă fără complexe legămintele făcute,  iubesc vărsarea de sânge. Specialitatea lor? Ipocrizia. Simbolurile folosite de David sunt extrem de sugestive: în aparenţă, vorbe de „smântână şi untdelemn”; în realitate, săbii gata de atac. Destinul unor astfel de oameni? Groapa pierzării; (oamenii violenţi şi înşelători arareori mor de moarte bună).

„Eu însă mă încred în Tine!”

 

Un Psalm în versuri.

Pentru iubitorii de Scriptură transcriu mai jos un psalm în versuri, fără a oferi alte detalii. Să vedem cine ştie de sub pana cui a ieşit această creaţie.

La apa Vavilonului

Jelind de ţara Domnului,

Acolό şezum şi plînsăm

La voroavă ce ne strînsăm,

Şi cu inemă amară,

Prin Sion şi pentru ţară,

Aducîndu-ne aminte,

Plîngeam cu lacrimi herbinte.

Şi bucine ferecate

Lăsam prin sălci aninate,

Că acolό ne-ntrebară

Aceia ce ne prădară

Să le zîcem viers de carte

Într-acea steinătate,

Ca-n svînt muntele Sionul

Cîntări ce cîntam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemînă

A cînta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svîntă,

Atuncea să-mi vie smîntă,

Şi direapta mea să uite

A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba

De gingini, jelindu-mi scîrba,

De te-aş mai putea uita-te

Ierusalim cetate

Nainte de nu te-aş pune

În pomene-n zîle bune.

Să nu uiţ, Doamne svinte,

De Edom ce-au zîs cuvinte

Svintei cetăţi împrotivă,

Cu rău din gură zglobivă:

„Răsîpiţî-i zidiuri nalte,

Deşertaţ de bunătate!”

Tu, fată vavilonească,

Răul va să te tîlnească!

Va fi ş-acela-n ferice

Ce-ţ-va veni să te strice,

Că ţî să va-ntoarce darul,

Cum ne-nchini tu cu păharul,

Cînd cuconii tăi de ziduri

Vor zdrobi-i ca neşte hîrburi.

 

Credinţa ca „mână a sufletului”. În NT de la Bălgrad (1648).

E vremea să lămuresc acum motivul pentru care am solicitat ajutor în chestiunea citatului din Calvin. Am fost intrigat de un anume fragment din predoslovia (prefaţa) la epistola lui Iacov din Noul Testament de la Bălgrad, care a fost tradus din iniţiativa lui Gh. Rakoczi, principe calvin al Transilvaniei, şi a superintendentului calvin Istvan Geleji (cercetătorii ortodocşi nu prea sunt de-acord cu această idee). Nu e cazul să intru aici în istoria acestui NT. Fac doar câteva observaţii asupra celor 24 de predoslovii care însoţesc cărţile NT. Mircea Păcurariu şi alţi cercetători opinează că avem de-a face cu texte originale, alcătuite de cărturari ortodocşi. Citez din M. Păcurariu:

De notat că în acele „predoslovii” se făcea amintire şi de unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc.), fapt ce ne arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocşi care au lucrat şi la traducerea propriu-zisă.

Observ aici maniera tipică a lui M. Păcurariu de a selecta cu grijă informaţii convenabile şi de a le da drept singurele care contează în evaluarea unui fapt istoric. Mai sunt şi alte aspecte privitoare la predoslovii, de care trebuie să ţinem seamă:

1. Prefaţa la epistola lui Iacov este un răspuns la afirmaţiile lui Luther despre această epistolă. Dacă veţi citi prefaţa scrisă de Luther la Iacov şi prefaţa românească la această epistolă veţi avea mari surprize. Eu unul bănuiesc că ideile din prefaţa românească sunt expresia poziţiei tipice a calvinilor transilvăneni faţă de epistola lui Iacov. Poate mă înşel. Pista necesită o explorare suplimentară.
2. Tot prefaţa la Iacov conţine următorul citat: „Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său”. Partea cu bold din acest citat m-a dus cu gândul la Calvin. „Credinţa care îl ‘prinde’ pe Hristos” este o idee protestantă. Expresia „bunurile lui Hristos” aduce tot a Calvin. Din cercetările făcute până acum (cu ajutorul cititorilor) am descoperit că ideea de „credinţă ca mână a sufletului” apare într-o colecţie de aforisme atribuite lui Calvin, la W. Perkins (1558-1602), puritan englez care a influenţat calvinismul maghiar, şi la alţi predicatori protestanţi de mai târziu (Whitefield, Spurgeon).
3. Predosloviile fac referire la „papişti” şi „iejuviţi” [iezuiţi?]. Aceste apelative sunt de regulă folosite de calvini.
4. Între părinţii citaţi se numără şi Ambrozie. De ce nişte cercetători ortodocşi ar face referire la acest părinte apusean care de regulă este invizibil pentru ortodocşi?
5. În predoslovia la 1 Ioan citim: „Pavel şi Varnava făcia preoţi prin oraşe, rădicîndu-şi oamenii mînile în sus, iară ei alegia şi-i blagosloviia.” Aţi recunoscut referirea la Fapte 14:23? În mod surprinzător, verbul cheirotoneo este tradus cu „a ridica mâinile (la vot)”, nu cu „a pune mâinile peste”! Ce cleric ortodox a putut scrie asta din proprie iniţiativă!?
6. În aceeaşi predoslovie: „Alalţi preoţi toţi şi învăţători trebuiaşte să o înveaţe din Scripturi şi să o aducă iară la Scripturi, să o ispitească [testeze] ca la o piatră de încercare”. Cum de M. Păcurariu n-a spus nimic despre acest citat? Este ideea de primat al Scripturii reprezentativă pentru ortodoxie?

Acestea sunt doar câteva aspecte care mie îmi dau de gândit. N-am reuşit să sistematizez observaţiile şi nici să citesc alte studii despre cele 24 de prefeţe ale NT. Dacă mă ţine Dumnezeu cu sănătate, voi aprofunda problema în perioada următoare. Pentru moment mă limitez să afirm că istoria din spatele predosloviilor este mai complexă decât o prezintă M. Păcurariu (în vol. 2 al istoriei sale, p. 75).

P.S. Istoriile „oficiale”, laice sau religioase, ortodoxe sau neoprotestante, trebuie luate cum grano salis. (Uneori granum-ul poate să fie chiar mai mare).

 

Întrebare (despre credinţă) pentru “calvinişti”

Ştie cineva dacă şi unde anume a spus Calvin despre credinţă că este mâna sufletului cu care creştinul îl prinde pe Hristos, cu toate bunurile Sale, şi-l face al său?

Potrivit unei surse care mi-a fost la îndemână, o idee de felul acesta apare în cartea a III-a a „Institutelor” lui Calvin. N-am reuşit să găsesc locul. Dacă printre cititorii blogului există vreun cunoscător al scrierilor lui Calvin, m-aş bucura mult să primesc răspunsul. O să dezvălui într-o viitoare postare de ce am nevoie de această informaţie.

Ideea de „credinţă că mână a sufletului” apare şi la scriitorii puritani, din câte mi-am dat seama. Dar mă interesează îndeosebi să ştiu dacă ideea apare la Calvin.

 

O casetă (făcută) pierdută şi (providenţial) regăsită. Palma lui Băsescu vs. braţul lung al mogulilor.

Am trăit s-o văd şi pe asta. Băsescu dă o scatoalcă unui Gravroche care strigase în gura mare ceva care îi leza sentimentele politice în campania din 2004. Trucaj sau realitate? Înclin să cred că e suficientă realitate în filmuleţul respectiv şi că fapta lui Băsescu nu-i face deloc cinste (ca să folosesc o litotă). Acesta ar fi (aşa cum îmi apare mie) nucleul unei afaceri necurate impuse mass-media de către rechinii cărora Băsescu le-a promis (printr-o metaforă cam violentă) că le va rupe dinţii. Pe acest nucleu se aşează, ca foile de ceapă, o avalanşă de evenimente, dintre care am reţinut mai ales:

• denunţul emoţionant al lui Patriciu, care (citat de ziare) menţionează două lovituri: una în plex şi una în plină figură. Apetenţa pentru hiperbolă şi dramatism a acestui padrino liberal este evidentă şi nu necesită alte comentarii. În plus, asemenea omologului său din „Naşul”, Patriciu nutreşte o sensibilitate aparte pentru familie şi copii, de aceea este răvăşit de emoţii când discută incidentul. Cu ocazia acestui episod, mogulul a aflat – vai – că există lucruri „that money can’t buy”, anume înregistrarea mult-rulată, pe care a căutat s-o achiziţioneze încă din prima clipă în care a aflat de existenţa ei. A încercat, dar n-a reuşit. Deh, ce să faci, există şi oameni principiali în România, care n-ar vinde asemenea lucruri pentru nimic în lume. Se pot cumpăra principii, conştiinţe, oameni, dar nu casete incomode pentru adversarii politici!

• tădăguirea de către Băsescu a evenimentului. Am îndoieli că Băsescu este chiar atât de angelic pe cât se prezintă. Mi se pare destul de temperamental şi de dur. Nu exclud deci apriori ideea că l-ar fi îmbrâncit pe copilul respectiv. Sau că i-ar fi dat o palmă. Dincolo de asta, găsesc că mediile de informare au hipertrofiat fapta lui până la proporţii ridicole. Socotiţi-mă insensibil, dar când două zile la rând programul unor canale moguliere este ocupat aproape integral de filmulţeul anti-Băsescu, analizat din toate unghiurile şi unghiuleţele posibile, întreaga chestiune începe să mă lase rece.

• moralistul de serviciu al naţiunii, C.T. Popescu, expert în tehnicile de lovire aplicate de agenţii serviciilor secrete, se oripilează într-un editorial cu privire la gestul preşedintelui: „Mai observ un singur lucru: lovitura pe care în aceste imagini personajul T. Băsescu o dă acelui copil este tipică pentru agenţii de pază ai serviciilor secrete: scurtă, laterală, fără elan, din încheietură, fără a-l privi în ochi pe cel lovit.” (Între noi fie vorba, la final de editorial CTP ne livrează apoteotic o cugetare extrasă cu multă trudă din nesecatul puţ al gândirii sale: „În rest, aş vrea ca filmul să fie trucat. E mai suportabil decât să fie adevărat.” Serios? Chiar e mai suportabilă o filmare trucată decât una adevărată? Dacă m-ar fi plătit mogulii cu milioane de euro, n-aş fi ghicit!)

Are rost să continuăm cu foile de ceapă? Mă opresc aici, fiindcă mă tem că o să încep să lăcrimez asemenea unui mogul cu suflet mare. Trăgând linie şi adunând, rămân la ce am spus mai la început: îl socotesc pe Băsescu în stare să dea o cleapşă Gavroche-ului care l-a călcat pe bătături. Dacă s-a produs, fapta mi se pare reprobabilă şi cred că în acest caz ar fi fost cel mai bine să o recunoască şi să-şi ceară iertare pentru ea. În ce mă priveşte, incidentul din 2004 nu-mi schimbă intenţia de vot. Aici trebuie să-i dau dreptate lui CTP: „Logica, raţiunea, bunul simţ nu mai funcţionează. Putem vota şi făcând abstracţie de acest scandal”. Mai rămâne de adăugat că toată pasărea pe limba ei piere. Crezusem că nu putem vota decât nefăcând abstracţie de scandal, dar remarca lui CTP mă reconfortează, indicându-mi o alternativă mai comodă. Înţeleg din panseul domniei sale că spumele la gurile de canal ale mogulilor nu vor reuşi să schimbe mare lucru în economia acestei campanii.

P.S. Două analize interesante: AICI şi AICI.

 

Avem şi o copertă (pentru “Costul uceniciei”).

Avem traducerea, avem paginarea, avem coperta. Urmează indexarea şi tipărirea cărţii. Totuşi, nu ştiu dacă în „luna cadourilor” ne vom putea face cadou „ucenicia” lui Bonhoeffer. Mai jos coperta şi un fragment din Nota editorului.

Această veritabilă Imitatio Christi, izvorâtă din mediul luteran şi adresată creştinului din secolul XX, continuă să fascineze şi să inspire, nu numai prin limpezimea şi forţa ideilor pe care le conţine, ci mai ales datorită faptului că însăşi viaţa lui Dietrich Bonhoeffer s-a identificat radical cu ucenicia, într-una dintre cele mai tenebroase perioade ale istoriei. Încleştarea cu nazismul îl apropie pe Bonhoeffer de un alt mare luteran, Richard Wurmbrand, martor credincios al rezistenţei împotriva celuilalt malheur du siècle, comunismul. Şi unul, şi celălalt au cunoscut „harul care costă scump”, iar prin el, glasul lor a răsunat mult dincolo de graniţele propriei lor confesiuni.

 

Pagina de internet a MLD

Astăzi am descoperit că Centrul MLD („Monumenta Linguae Dacoromanorum”) are o pagină de internet. Fiindcă obiectivele acestui centru sunt cunoscute mai puţin decât ar trebui, găsesc de bine să semnalez site-ul lui. AICI!

Precizez că din seria MLD au apărut deja 8 volume din cele 25 planificate. Anul trecut proiectul a fost relansat sub conducerea prof. univ. dr. Eugen Munteanu.

 

Accesul la propriul dosar CNSAS. Informaţii utile

În cazul în care doriţi să ştiţi dacă aţi avut dosar de urmărire în perioada comunistă, nu este nevoie să veniţi personal la sediul CNSAS (din Matei Basarab 55-57). Puteţi completa (de mână) o cerere descărcată de pe site-ul instituţiei, o puteţi scana şi trimite (prin email) pe adresa instituţiei (office@cnsas.ro), anexând o copie (scanată) a actului de identitate. Cererea poate fi trimisă şi prin poşta clasică, dacă nu aveţi posibilitatea să o scanaţi.

Dacă doriţi să împuterniciţi o persoană care să vadă dosarul şi să realizeze cόpii, în numele dvs., trebuie să faceţi o procură specială, la notariat. Persoana împuternicită vă reprezenta în relaţia cu CNSAS-ul, va completa o cerere în numele dvs., va vedea şi fotocopia documentele care vă interesează.

Detalii suplimentare despre aceste cereri puteţi citi în textul de mai jos (un email primit astăzi de la CNSAS):

In temeiul art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 1 alin. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 aprobata cu modificari si completari de Legea nr. 293/2008 puteti solicita, in numele tatalui dumneavoastra, accesul la dosarul acestuia. Cererea, in care trebuie sa mentionati calitatea de imputernicit, trebuie sa fie semnata de mana de catre dumneavoastra. La cerere este necesar sa atasati copia actului dumneavoastra de identitate valabil, precum si copia actului de identitate valabil al tatalui. Toate acestea le puteti trimite prin e-mail (scanate) sau pe adresa noastra postala: str. Matei Basarab nr. 55-57, sectorul 3, Bucuresti, cod postal 030671.

Dupa primirea cererii insotita de actele necesare, CNSAS va demara verificarile legale la fostii detinatori de fond arhivistic provenit de la securitate – Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe si Serviciul Istoric al Armatei – dat fiind faptul ca aceste institutii detin o evidenta elaborata a dosarelor intocmite de securitate. De asemenea, vom efectua verificari si in evidenta dosarelor preluate in arhiva C.N.S.A.S.

Daca, in urma acestor verificari, vor fi identificate dosare / documente intocmite de securitate pe numele tatalui dumneavoastra, veti fi invitat la sediul CNSAS sa le vedeti. Va vom informa, de asemenea, si in cazul unui raspuns negativ. Rapiditatea cu care veti primi un raspuns din partea CNSAS la aceasta cerere depinde, in mare masura, de rapiditatea cu care raspund institutiile sus mentionate.

Cu ocazia consultarii eventualului dosar puteti solicita, contra cost, copii certificate ale documentelor din dosar pe care le veti considera importante. Taxa pentru copii este singura taxa care se percepe de catre institutia noastra si este de 20 bani/pagina. Din pacate, expedierea copiilor prin posta obisnuita sau prin cea electronica nu este posibila. Suma de plata poate fi achitata la casieria CNSAS in momentul ridicarii copiilor.

 

Biblioteca Academiei se face că răspunde.

Astăzi m-am dus la Biblioteca Academiei să ridic răspunsul oficial al acestei instituţii la scrisoarea  prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza (pardon de barbarism, dar tehnologhia străină nu se sinchiseşte de sensibilităţile filologhiceşti) manuscrisele Noului Testament din colecţia  B.A.R. Mi se promisese ferm că scrisoarea-răspuns va fi gata. Între noi fie vorba, în septembrie a.c. s-a împlinit un an de cât fac vizite la B.A.R., scriu scrisori, dau telefoane, alerg pe la membrii din prezidiul Academiei etc., fără niciun spor. A trecut mai bine de un an, atenţie, timp în care o venerabilă instituţie de cultură din România n-a reuşit să încropească  un răspuns oficial la o cerere venită din partea CSNTM.

Mi s-a mai întâmplat cândva, în primăvară, ca directorul să-mi scrie într-un email că-mi acordă o audienţă şi, odată ajuns în biroul domniei sale, să aflu de la secretară că dl director este în drum spre aeroport!

Astăzi speram să am parte de o minune. M-am dus să ridic un document, potrivit unei înţelegeri prealabile, şi am aflat cu stupoare că documentul respectiv nu este gata, fiindcă doamna care trebuia să-l redacteze a fost ocupată cu multe şedinţe.

Iţele acestei epopei, începute acum mai bine de un an, sunt prea lungi ca să fie prezentate toate într-o singură postare. Sunt sigur că „va urma” încă multă vreme. În plus, aştept cu nerăbdare să aflu ce deznodământ va avea această afacere care pentru mine explică foarte bine de ce trăim în Românika şi nu în România.

 

Plugarul trebuie să muncească… (2 Tim. 2:6)

Astăzi la capelă unul dintre studenţii mei a citit 2 Tim. 2:6 „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strîngă rodurile”. Fiindcă s-a întâmplat să am NT grec la mine, am aruncat o privire în original: τὸν κοπιῶντα γεωργὸν δεῖ πρῶτον τῶν καρπῶν μεταλαμβάνειν.

Hm… După înţelegerea mea, versetul ar trebui tradus astfel: „Agricultorul care trudeşte trebuie să fie primul care să aibă parte de roade”. Iarăşi am început să mă întreb: cum a ajuns Cornilescu la traducerea pe care o citim astăzi?

Am aruncat o privire în BW şi am descoperit că imensa majoritate a traducerilor propun soluţii similare cu ce am găsit eu. Există şi câteva excepţii, între care versiunile „Darby” (engleză, franceză, germană) şi Segond (1910). Iată-le:

Geneva (1599) The husbandman must labour before he receiue the fruites.

Darby (1884/1890) The husbandman must labour before partaking of the fruits.

Darby (1885) il faut que le laboureur travaille premièrement, pour qu’il jouisse des fruits.

Elberfelder (1905) Der Ackerbauer muß, um die Früchte zu genießen, zuerst arbeiten.

Segond (1910)  Il faut que le laboureur travaille avant de recueillir les fruits.

Înclin să cred că şi în acest caz (precum în altele), sursa soluţiei din Cornilescu este Segond.

 

Etica veteranului CFR

Mi-am propus de mult să scriu despre un anume veteran de război pe care îl întâlnesc aproape de fiecare dată când merg acasă cu trenul. Are peste 80 de ani şi a luptat în al doilea război mondial. Ca toţi veteranii de război ai României, a ajuns până la cotul Donului, al Donului liniştit al lui Mihail Şolohov.

Moşul nu-şi trădează vârsta decât atunci când povesteşte, inevitabil, despre vremea de cătănie. Altfel, n-ai spune că a adunat atâtea toamne în spate. E jovial, bonom şi cu aplecare către voroavă (când nu trage un pui de somn, lăfăindu-se pe banchetă sau stând drept în scaun). Are un inconfundabil haz moldovenesc şi ia viaţa ca o comedie. Peste toate, e un mare descurcăreţ; se pricepe cum să-i ia pe oameni. Specialitatea lui, se vede treaba, sunt controlorii. Fac aici precizarea că veteranul ciocnirilor de la Cotul Donului este şi veteranul unor mici ilegalităţi feroviare. Folosindu-se de statutul său special, ia ca însoţitori oameni care aparent călătoresc gratis, dar care îi plătesc biletul la jumătate. Face treaba asta de vreo trei ani. Numărul maxim de însoţitori, după cum povesteşte, este de 11. Un calcul simplu arată că 11 x 35 RON (preţul la jumătate al călătoriei) = 385 RON. Acesta ar fi câştigul lui maxim brut, la un „dus”. Numai că moşul rareori ajunge să ia atât de mulţi blatişti. (Ce-i drept, a luat cândva şi 12, depăşind numărul permis, dar înclin să cred că e vorba de o excepţie). În medie, călătoreşte însoţit de câte cinci oameni, pe care îi recrutează direct de la casa de bilete. Ce român întreprinzător şi econom şi-ar permite să refuze o ofertă atât de tentantă?

Astăzi (i.e. la data călătoriei mele) pare să fie însoţit de mai puţini. Între ei, o doamnă cam sperioasă, pe care o linişteşte, desluşindu-i mecanismul prin care pot fi îmbunaţi controlorii prea „severi”. Fiul doamnei sperioase pare să fie făcut dintr-un aluat mai curajos şi se arată încrezător că totul va fi bine. Cum de aflu toate acestea? Vagonul în care călătoresc are toate locurile „la comun”, iar vocea „României veterane” acoperă cel puţin jumătate din el (eu sunt aproape de mijloc). De altfel, nu doar eu le aud, ci şi vecinele de vagon de lângă mine, care suşotesc (intrigate) pe marginea subiectului.

Ascultând fără voie diversele păţanii din viaţa de veteran CFR a moşului, aflu şi concepţia lui privind aceste aranjamente: oamenilor (i.e. blatiştilor) nu le strică nişte parale în plus, iar el, cu această activitate, nu fură şi nu dă în cap la nimeni. Dacă ar lua din avutul cuiva, s-ar chema că e furt. Ce face el nu intră în categoria lucrurilor rele (tâlhării, violenţe).

Ce uită să spună onorabilul veteran e că tot acest mecanism aparent benign („nu fur, nu dau în cap”), pentru a funcţiona, are nevoie de o sumedenie de minciuni, pe care le spune cu seninătate controlorilor şi pe care le devoalează ulterior, cu mult aplomb, călătorilor anonimi din vagon.

P.S. Încerc să-mi imaginez o ţară europeană în care veteranii de război povestesc cu haz minciunile cusute cu aţă albă pe care le toarnă controlorilor, odată cu „tainul” care dă consistenţă – în mod subit – până şi celor mai implauzibile justificări despre nevoia de a călători însoţit de 11 nepoţi rămaşi fără bani. Nu pot. Reuşeşte cineva?

 

Biblioteca Academiei răspunde.

Astăzi am găsit în cutia de corespondenţă un plic de la Biblioteca Academiei. Întrucât luna trecută am trimis direcţiei B.A.R. două scrisori, despre două chestiuni diferite (legate totuşi de un element comun – banii), am desfăcut cu mare nerăbdare plicul.

Înainte de a prezenta în sinteză răspunsul dlui director general, acad. Florin Filip, redau mai jos întrebările pe care le adresam într-o scrisoare redactată pe 19 oct. 2009:

1. Cum justifică Direcţiunea Bibliotecii Academiei tariful de 1,6 euro/imagine pentru reproducerea fotografică a materialelor din colecţiile B.A.R.?
2. Ce venituri s-au înregistrat, pentru ultimii 3 ani (2006, 2007, 2008) în contabilitatea B.A.R., de pe urma prestării serviciului de fotografiere (numărul 1.7. din catalogul serviciilor prestate de B.A.R.)?
3. De ce tarifele pentru serviciile prestate de B.A.R. sunt exprimate în euro şi nu în moneda naţională a României?
4. Este conştientă conducerea B.A.R. că fotocopierea colecţiilor de presă duce la uzarea lor şi că această deteriorare poate fi evitată dacă cercetătorilor li s-ar permite să-şi fotografieze materialele, în loc să le fotocopieze sau să le ceară în mod repetat din depozit?
5. Dat fiind că mulţi dintre utilizatorii B.A.R. îşi finanţează cercetarea din fonduri proprii, iar cărţile publicate de pe urma ei nu se vând în tiraje semnificate (deci nu aduc profituri), de ce B.A.R. a introdus aceste tarife care obstrucţionează cercetarea, în loc să o încurajeze?

Din răspunsul primit (scrisoarea în PDF AICI) aflu că în anul 2009 B.A.R. a efectuat trei sondaje (în rândul utilizatorilor) în urma căreia şi-a regândit sistemul de servicii şi tarife. Deja sunt foarte curios cu privire la tarifele care vor percepute, numai că intrarea lor în vigoare se va face începând cu anul viitor.

În orice caz, e începutul unor schimbări în politica B.A.R., de la nişte tarife aberante şi imorale, la ceva ce urmează să fie clarificat la începutul anului viitor.

A doua chestiune asupra căreia am scris direcţiunii B.A.R. nu a primit încă un răspuns. E vorba de scrisoarea prin care Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament solicita permisiunea de a digitaliza manuscrisele greceşti ale Noului Testament aflate în colecţiile Academiei Române. După un an de zile de când tot bat la porţile Bibliotecii, această instituţie n-a reuşit să formuleze un răspuns în scris pe care să-l pot trimite directorului CNSTM, Daniel Wallace. O asemenea indolenţă nu e acceptabilă nici într-o republică bananieră, darămite în ditamai forul cultural. Cred că nu-mi rămâne decât să mă adresez Avocatului Poporului, care să dea un pic de greutate cererii mele oficiale. Răbdarea şi îndelunga răbdare au şi ele un capăt.

 

Crin cel Crunt

Disclaimer: Straniu, nu-mi place politica, dar îmi place să-i analizez pe candidaţii din actuala campanie şi să le recompun portretele din tuşe groase. N-am talent la desen, aşa că trebuie să mă folosesc de cuvinte, nu de creion şi cărbune.

De când îl ştiu, candidatul PNL e într-o continuă încruntare. Nu ştiu cum arată când doarme, dar mă întreb dacă nu cumva sprânceana dreaptă îşi exprimă sever dezaprobarea până şi în astfel de momente de completă relaxare (aşa cum buza inferioară a doctorului Oprescu trebuie că e fixată şi în somn într-un soi „dă dăzgust dă tot şi dă toate”).

La ce s-or fi gândit PNL-iştii când au votat în fruntea partidului un lider cu un look atât de sever? Crin cel Crunt face contrast vizibil cu sprinţarul şi volatilul Geoană, care de curând se lupta precupeţeşte cu o aprigă târgoveaţă din localitatea mea natală.

Pe cât e Mircea Geoană de dezinhibat, pe atât e Crin Antonescu de crispat. Îmi evocă fără greş figura secretarelor acre de care te loveşti atunci când ai de-a face cu birocraţia instituţională „made în Romania”. Ca să nu pun tot răul în seama funcţionărimii autohtone, aş spune că îmi aduce aminte şi de o recepţioneră din Ucraina pe care am întrebat-o cândva (într-o rusă căznită) dacă mai există locuri libere în hotelul ei. Rezultatul a fost că s-a uitat fioros la mine şi m-a repezit cu o ciudă inexplicabilă: Ni mestă! Ni mestă!

Sigur, Crin Antonescu ar putea câştiga la capitolul „imagine” dacă s-ar autoironiza simpatic, aşa cum făcea David Wilkerson într-o predică: „You know, I was born with a frown!” Numai că el n-are timp de autoironii simpatice. E prea preocupat de iregularităţile celor aflaţi în prezent la guvernare sau ale celor care au fost cândva la guvernare. Or, aceste iregularităţi sunt grave şi merită toată seriozitatea şi toată încruntarea de care este cineva în stare. Iar Crin cel Crunt este în stare de multă seriozitate. Aşa cel puţin mărturiseşte continuu şi nemincinos sprânceana lui dreaptă, pe care o fac direct răspunzătoare pentru eşecul foarte probabil al liderului PNL la iminentele prezidenţiale.

 

Mircea Geoană, un candidat fără „şarismă”

Disclaimer: Această postare nu este un mesaj electoral. Această postare este o reflecţie liberă (dar nu gratuită) la ce ne oferă prezidenţiabilii în această dezolantă „campanie de toamnă”. Scuze pe această cale tuturor celor cărora v-am stricat ziua cu aceste reflecţii.

Alors…

Nu sunt un împătimit al talcioc-şourilor electorale, dar nu m-a răbdat inima să nu urmăresc „drumul spre Cotroceni” al candidatului Mircea Geoană, fiindcă eram curios cum se descurcă într-o emisiune de profil.

Concluzia? Nu prea se descurcă. Toată prestaţia lui mi-a dat impresia de irealitate, de neverosimil, de trucaj. Mircea Geoană nu poate dialoga, fiindcă nu vrea sau nu poate să răspundă la întrebările care i se pun. (Aţi încercat vreodată să ţineţi în mână un păstrăv viu?). Orice întrebare i-ai pune candidatului Geoană, diplomatul din el răspunde tot alăturea cu drumul către Palat. Sunt convins că s-ar putea dialoga mai eficient cu nişte omuleţi verzi sosiţi de pe Marte decât cu fantastul Mircea Geoană, picat parcă din lună.

Numai gândul la cum m-aş simţi dacă ar trebui să vorbesc 10 minute în stilul său îmi strepezeşte dinţii. După 20 de minute cred că mi-ar cădea până şi măseaua de minte care nici n-a apucat să erupă!

Mircea Geoană îmi dă impresia că nu poate fi el însuşi fiindcă trebuie să se joace mereu pe sine! Discursul său este excesiv, ca predicile acelor vorbitori care ţin morţiş să spună într-o oră ceea ce poate fi spus mai cu folos în 20 de minute.

În finalul emisiunii, până şi Tatulici începe să-şi privească unghiile când ascultă răspunsurile scâlciate ale candidatului. (Dacă n-a apucat încă să le roadă, e bine). În studio, invitaţii se străduiesc să caşte discret, păzindu-se, nu prea eficient, de ochii necruţători ai camerelor de filmare.

Aşa cum l-am văzut aseară, Mircea Geoană îmi apare aproape complet lipsit de „şarismă” (şarm + carismă). Nu ştie a doua strofă din imnul naţional şi perorează, din acest motiv, despre necesitatea scurtării lui, strică hazul poeziei pe care trebuie să o întregească şi se dovedeşte („părerea mea”) fără prezenţă de spirit în scena cu motanul Felix şi şoriceii de la Grivco.

P.S. Partea bună este că Mircea Geană vorbeşte cu o „plăcere voluptuoasă” şi are o familie perfectă, după cum ne asigură ingenuu unul dintre crudele sale vlăstare. Îi urez succes în campania electorală (cuz he needs all the help he can get).

 

Chanticleer baroc. Pentru cei fară aprehensiuni iconoclaste!

Un week-end învăluit în melancolii de toamnă umedă şi un videoclip splendid, pentru cei care nu se vor lăsa intimidaţi de cadrul cam strident pentru gusturile mele puritane (în accepţiunea istorică a termenului).

P.S. Un fost student de-al meu e de părere că sunt niţel criptocatolic. Nu ştiu de unde a dedus asta (poate oi fi vorbit cândva cu excesivă admiraţie faţă de vreun sfânt “catolic”). În orice caz, în lumina apetenţelor mele muzicale, s-ar spune că nu mă dezmint. (Cine se poticneşte în decorul baroc, să închidă ochii. )

 

BibleWorks 8. De la haiducie la legalitate.

Săptămâna asta poşta mi-a adus DVD-ul cu programul BibleWorks 8. Altfel spus, în sfârşit am reuşit să achiziţionez licenţa pentru un software foarte trebuincios bibliştilor, dar pe care multă vreme nu mi l-am putut permite.

De existenţa şi de foloasele lui am avut, desigur, cunoştinţă încă de când eram student (iar programul era abia la versiunea 4.0). Cred că nu eram primul pe care condiţia de student îl împingea la un soi de haiducie cultural-teologică, prin care „luăm [informaţii] de la bogaţi şi le dăm la săraci”.

Dar dacă studenţia a trecut, haiducia (redenumirea romantică a „pirateriei”) a rămas. A rămas din inerţie şi din motive economice. Cei care lucraţi în învăţământ ştiţi bine că 350 de dolari nu sunt lucru de şagă, dacă trebuie să-i dai pe un program pe care alţii (cei mai mulţi) îl folosesc „haiduceşte”. În plus, tot soiul de alte urgenţe mi-au zădărnicit intenţiile de a intra în legalitate. Şi poate că mi le-ar fi zădărnicit mereu, dacă n-aş fi avut sprijin neaşteptat din partea unor prieteni. Înclin să cred că Dumnezeu, văzând anevoirea mea (cam fără spor) pe calea virtuţii, mi-a trimis îngeri care să-mi întărească paşii. Astfel am ajuns să completez suma şi imediat m-am grăbit să lansez comanda (ca să nu ratez iarăşi ţinta).

Istorisirea mea are şi o morală, dacă nu cumva mai multe: strădania către dreptate este o lucrare sinergică. Precum auzim uneori în predici: „Fă un pas către Dumnezeu, şi Dumnezeu va face doi!”. Aplicat la cazul nostru: „Strânge 100 de dolari pentru licenţa BW şi Dumnezeu îţi va dărui diferenţa”.

P.S. Mulţumesc îngerilor care mi-au întărit paşii pe calea virtuţii.

 

Chanticleer – Oh Shenandoah

Chanticleer-ii, care prin tradiţie au fost zgârciţi cu înregistrările audio-video pe youtube, m-au îmbucurat recent cu noi clipuri, între care şi tradiţionalul Oh Shenandoah.

P.S. Puteţi să le contestaţi membrilor corului vocile, dar nu puteţi tăgădui că au personalitate (vezi frizurile, de la stilul „muşchetar în slujba reginei Margot” până la stilul „almost marine”).

 

Poem de George Herbert. Death

Schimbam recent prin email cu D. impresii despre John Donne şi George Herbert, doi dintre poeţii „metafizici” englezi. Primisem nişte versuri din Donne, despre moarte, şi m-am simţit dator să răspund cu o poezie întreagă, pe care aş vrea să o împărtăşesc şi cu cititorii blogului. Nu ştiu dacă se va încumeta cineva să facă o traducere (pentru anumiţi termeni ar trebui să mă consult şi eu cu oameni mai „pedepsiţi” în limba engleză decât mine).

Death

Death, thou wast once an uncouth hideous thing,
Nothing but bones,
The sad effect of sadder grones:
Thy mouth was open, but thou couldst not sing.
For we consider’d thee as at some six
Or ten yeares hence,
After the losse of life and sense,
Flesh being turn’d to dust, and bones to sticks.
We lookt on this side of thee, shooting short;
Where we did finde
The shells of fledge souls left behinde,
Dry dust, which sheds no tears, but may extort.
But since our Saviours death did put some bloud
Into thy face;
Thou art grown fair and full of grace,
Much in request, much sought for as a good.
For we do now behold thee gay and glad,
As at dooms-day;
When souls shall wear their new aray,
And all thy bones with beautie shall be clad.
Therefore we can go die as sleep, and trust Half that we have
Unto an honest faithful grave;
Making our pillows either down, or dust.

 

D. Fecioru, mai mare chiar decât Vasile cel Mare

Încep să fiu tot mai suspicios faţă traducerile româneşti ale scrierilor Părinţilor. Nu pot spune că sunt un mare cititor de patristică, deci este posibil ca percepţia mea să fie eronată. Totuşi, atât cât am citit, făcând uneori apel la textul grecesc, a fost suficient ca să-mi stârnească oareşce bănuieli. De patru ani de zile mă ocup de studierea versetelor şi conceptelor biblice traduse tendenţios în româneşte. Încep să cred că şi traducerile Părinţilor suferă de „retuşuri” teologice (i.e. ideologice) pe ici pe colo. Inutil să mai adaug, chestiunea mă umple de năduf. Am impresia că sunt tras pe sfoară.

Să dau un exemplu care mi-a picat recent în mână.

Zice Vasile cel Mare într-o predică despre umilinţă (PG 31, p. 529) astfel:

„Şi se laudă Pavel că dispreţuieşte (kataphronēsai) propria dreptate (dikaiosynēs) şi că urmăreşte dreptatea cea prin Hristos (tēn dia Christou), cea de la Dumnezeu (tēn ek Theou dikaiosynēn), prin credinţă…”

Cum traduce D. Fecioru acest fragment în Omilii, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 546?

„Şi Pavel se laudă cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei.”

Care ar fi problemele cu acest fragmenţel?

1)     verbul kataphroneo, care are un sens destul de tare (‘a dispreţui, a desconsidera’) e atenuat prin a nu ţine seama de;

2)     termenul dikaiosyne (‘dreptate’) e tradus prin fapte de dreptate. Or, asta mi se pare deja interpretare, nu traducere. Dacă traducătorul vrea să ne dea o notă de subsol asupra textului şi să spună că, în opinia lui, „dreptatea” se exprimă prin fapte, e ok. Traducătorul poate să-şi dea cu părerea la subsolul textului. Dar să serveşti „faptele” direct în text mi se pare neonest faţă de cititori;

3)     acelaşi termen dikaiosyne e tradus odată “[fapte de] dreptate” şi odată cu “îndreptăţire”. Un principiu de traducere spune că trebuie să fii consecvent, adică să foloseşti un singur echivalent pentru un singur termen, dacă respectivul termen are aceeaşi conotaţie în toate ocurenţele respective.

P.S. Prietenilor mei ortodocşi: dacă nu voi fi vreodată în pericol de a mă converti la ortodoxie, să ştiţi a cui este vina!