IMG_4517

Din când în când cunoscuți și prieteni îmi semnalează prin email diverse postări din blogosferă care privesc persoana mea. Nu mă consider atât de important încât să se vorbească despre mine, însă câțiva proprietari de mahala blogosferică sunt de altă părere. Au făcut, se pare, o pasiune isterică pentru mine și m-au transformat în subiect de discuții şi comentarii. Am devenit, fără voia mea, locatar în universul lor sufletesc. De fapt, nu eu am devenit, ci o anumită proiecție a mea în blogosferă. Nu persoana, ci persona mea a devenit „interlocutorul” lor (precum „Wilson”, mingea de baschet din Cast Away). Sunt, așadar, personajul cu care polemizează, pe care îl iau în răspăr, îl ironizează, îl incriminează ori chiar îl demit din funcție după cum le dictează mecanica digestivă sau circulația umorilor în organism.

Deși s-ar putea discuta atâtea subiecte interesante care ține de sfera evanghelică, domnii cu pricina preferă să taie frunză la câini cu postări despre persona mea. Așa se face că un ins plicticos în viața reală ajunge să aibă o bogată „existență” paralelă pe internet. Iată de ce, în imaginația proprietarilor de mahala, sunt foarte influent în cercurile iezuite, aș putea, dacă mi-aș propune, să realizez fără efort unirea tuturor religiilor, mă aflu la per tu cu Papa Francisc (mai ales de când și-a cerut scuze de la mine personal pentru relele pe care le-au făcut coreligionarii lui alor mei), îl bag pe Brâncoveanu la apă ca să iasă turcii basma curată, în fine, sunt nu doar rău creștin, ci și rău patriot.

Toate aceste hachițe ale inșilor pe care îi am în vedere ar fi amuzante dacă s-ar păstra între limitele pamfletului. Nu mă iau atât de în serios încât să nu admit ironii pe seama persoanei mele. Însă postările la care mă refer nu au niciun strop din ironia sănătoasă care ar trebui folosită cu generozitate pentru aghezmuirea demonilor vanității care se ațin în preajma bibliotecilor ori a așezămintelor intelectualicești.

Dar postările care mă vizează au ca sursă ultimă resentimentul, ranchiuna, ura viscerală, irațională, oarbă, și sunt în mod foarte probabil expresii ale unor suflete diforme, înăcrite, pretins spirituale, dar în fapt încleiate în mundan. Când materia primă (aversiunea) îmbracă forma unor texte agramate, grotescul rezultat crește exponențial.

IMG_4532

Încerc uneori să mă pun în pielea (de sagri) a acestor autori și mă întreb: cum e oare să trăiești în acest infern labirintic (de fabricație proprie) populat cu stafii, conspirații, spectre, suspiciuni și umbre? Cum e să ai ca motor sufletesc ura? Să fii pus în mișcare de aversiune sau de alte patimi înrudite? Să scrii cu ochii sufletului injectați, cu încrâncenare și încremenire ideologică, fără un minim efort de a-ți înțelege adversarul? Și să pretinzi, după toate, că respectivele postări otrăvite au o finalitate duhovnicească…?

Sper ca Dumnezeu, în marea sa milă, să nu îngăduie niciodată să aflu răspunsul.


Un documentar care nu are nevoie de multe comentarii.

Cu aproape șase ani scriam „Anatomia terorii” (AICI și AICI), texte despre un documentar smilar.


Vaisamar:

Povestea unui autoexil dureros. Pentru toți ipochimenii politici care ne flutură pe sub nas discursuri patriotarde sforăitoare despre „mândria de a fi român”.

Originally posted on JURNAℓ SCOȚIAN:

În Scoția a început școala. Ăștia încep devreme, în jur de 15 august, dar n-am auzit pe cineva să se plângă.

Acum fix trei ani treceam Canalul Mânecii, la capătul unui drum istovitor de-a lungul Europei, într-o mașinuță în care înghesuisem cam tot ce ne mai rămăsese după lichidarea gospodăriei noastre: câteva cutii cu cărți, niște saci cu boarfe, oalele Zepter, la care soția mea nu a vrut să renunțe nici în ruptul capului și un pian electric pe care-l demontasem bucată cu bucată ca să încapă în mașină. Am să spun odată și povestea cărților, cum mi s-a rupt inima trebuind să aleg doar câteva volume din biblioteca mea și pe restul să le las să se risipească. Călătoream singur, soția și fetele plecaseră cu avionul, cu o săptămână mai devreme, să caute o casă și să fie acolo în prima zi de școală.

Toți mi-au zis, ești nebun, cum…

View original 2,132 more words


Here are some tunes played on Sweden’s most famous instrument: the nyckelharpa.


A splendid violin concerto, which featured recently at the BBC Proms.

 


Bunica Aglaia milostivă, inimoasă și sentimentală, avea o contrapondere psihologică în bunicul Ion, înalt și subțiratic, fire cumpănită și taciturnă, prea puțin înclinată să-și arate sentimentele. Am aflat târziu că fusese scripcar înainte de convertire, fiindcă nu l-am auzit niciodată cântând la instrument. Întoarcerea la Hristos a însemnat ruperea completă de felul vechi şi deşert de viețuire. Scripca a fost pusă în cui sau vândută. Pe atunci se credea că numai oamenii se pot converti, nu și instrumentele sau talentele (termen suspect oricum în mediul penticostal tradițional, pe motiv că Dumnezeu dă „talanți”, nu „talente”). Dar cum de oare Psalmii, din care credincioșii penticostali citeau cu regularitate la orele de rugăciune, nu le-au spus bunicilor că Dumnezeu poate fi lăudat cu felurite instrumente? În orice caz, dacă bunicul Ion ne-a transmis vreo genă muzicală, ea a devenit complet „recesivă” în cazul meu.

În adunarea penticostală din sat bunicii erau foarte activi. Bunicul îndeplinea, cred, rolul de conducător al adunării, iar bunica obișnuia adesea să cânte în timpul slujbelor. Ştia multe cântări pe de rost, dar este posibil să fi avut şi un caiet în care compozițiile fuseseră scrise de mână.

Despre dinamica internă a adunării nu-mi aduc aminte decât un detaliu, foarte elocvent, care provine dintr-o conversație purtată de bunici după stingerea lămpii. Aflat în culcușul meu obișnuit, pe cuptor, am auzit atunci întâia dată un cuvânt care nu mi s-a mai șters din memorie: „habotnic”. „Niște habotnici”, spunea pe un ton înciudat bunica, probabil cu referire la niște membri din conducerea adunării. Cu genele lipite de somn mi-am repetat în surdină: „habotnic, habotnic”, cum fac adesea copiii când aud un cuvânt cu sonoritate ciudată. Dacă am mai ajuns să o întreb pe bunica ce înseamnă „habotnic” n-aș putea spune. Și apoi, cum ar fi putut să-mi explice acest cuvânt complicat? Astăzi, dacă ar mai trăi, i-aș spune că am descoperit și descopăr în permanență, pe propria-mi piele, ce înseamnă „habotnic”. Și că nu e mai ușor să ai de-a face cu habotnici astăzi decât era acum un sfert de veac. Habotnicii sunt furnalul de care se folosește (uneori) Dumnezeu pentru a ne arăta ce multe vanități se ascund în plămada din care suntem făcuți. Habotnicii sunt baia de acid în care ne lasă (uneori) Dumnezeu pentru a testa valoarea metalului din care suntem alcătuiți. Cu privire la habotnici ne-a fost lăsat fragmentul din rugăciunea „Tatăl nostru” care spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Căci, să nu uităm: Hristos a fost judecat și condamnat la moarte de niște habotnici. Ștefan, primul martir al Bisericii, a fost ucis cu pietre de niște habotnici. Pavel a fost arestat și judecat în Ierusalim de niște habotnici. Ca să scape de ei a făcut apel la judecata cezarului și numai sabia lui Nero l-a scăpat în cele din urmă de habotnicia și zelul prigonitor al celor care erau pe urmele lui.


Postez mai jos al treilea frament din volumul la care lucrez în prezent.

Observ în treacăt că titlul cărții deja stârnește nedumeriri. „Cum știu, întreabă un amic ortodox, că versiunea Cornilescu e cea mai citită traducere românească a Sfintei Scripturi?”. Știu, fiindcă există indicii suficiente cu privire la această chestiune. Sper ca în perioada următoare să scriu o postare în care să răspund pe îndelete la de această întrebare.

***

Student la Facultatea de Teologie

Despre perioada de studenție a lui Cornilescu știm extrem de puține lucruri. Însăși stabilirea cu precizie a anului în care Cornilescu a absolvit seminarul şi s-a înscris la Facultatea de Teologie rămâne dificilă. Singura sursă aflată la dispoziția cercetătorului este lista cu elevi publicată în Istoria Seminarului Central,[1] corelată cu informaţia că în 1901 legea învăţământului secundar şi superior prevedea o durată de 7 ani pentru cursul seminarial. Este însă probabil ca Dumitru Cornilescu să fi studiat 8 ani în seminar, absolvindu-l în 1912.

Următorii patru ani i-a petrecut ca student al Facultăţii de Teologie, continuând activitatea de traducere a unor cărticele despre viaţa creştină, pe care le tipărea cu banii câştigaţi din activitatea de pedagog la seminar, respectiv de cântăreţ la Biserica Sf. Ştefan.[2] În ciuda acestor activităţi, viaţa spirituală despre care vorbeau scrierile respective nu se arăta. Centralitatea Scripturii în broşurile şi cărţile traduse i-a insuflat lui Cornilescu dorinţa de a citi şi el Scriptura:

Am băgat de seamă că toate cărțile vorbeau de o singură carte: Biblia. În ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic și s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viața zăbovește să vină.” Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar ‒ după câteva zile ‒ Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere așa de proastă că n-o puteam înțelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia așa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înțeles-o și mi-a plăcut.[3]

Dornic să facă posibilă înfiriparea unei vieți noi în mijlocul poporului său, Cornilescu s-a gândit să înceapă chiar el o versiune nouă a Bibliei în limba română, dar proiectul n-a trecut dincolo de traducerea Evangheliei după Matei, rămasă la vremea respectivă în manuscris.[4]

În 1915 traducea împreună cu maica Olga Gologan un calendar în format mic, cu meditaţii zilnice, fragmente din scrierile pastorului elveţian Frank Thomas.[5] Calendarul a fost trimis prinţesei Ralu Callimachi, aflată pe atunci la Geneva, care, plăcut surprinsă de această noutate, i-a scris traducătorului. Schimbul epistolar dintre cei doi a fost urmat de o întâlnire care s-a dovedit decisivă. Visul tânărului teolog s-a întâlnit cu intenţia prinţesei de a finanţa traducerea şi răspândirea Bibliei într-o versiune accesibilă omului de rând. În perioada 19161921, prințesa Callimachi i-a oferit lui Cornilescu încurajarea și sprijinul necesare procesului de traducere. Fără inițiativa prințesei de a finanța o versiune nouă, fără găzduirea pe care i-a oferit-o lui Cornilescu la Stâncești și fără acoperirea parțială a cheltuielilor de tipar, apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu (1921) cu greu ar fi fost posibilă. În anii următori, până la Marele Crah bursier care a ruinat-o pe prințesă (toamna 1929), Cornilescu, deși aflat în străinătate, a continuat să aibă parte de sprijinul ei.

[1] St. Călinescu şi D. G. Boroianu, Istoria Seminarului „Central” din Bucuresci de la început până la instalarea în localul său propriu, Tipografia Editoare „Dacia”, Iaşi, 1904, p. 271.

[2] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[3] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[4] D. Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 7.

[5] Îndrăsniţi! Cetiri biblice şi meditaţiuni pentru fiecare zi a anului, după F. Thomas, de Dim. I. Cornilescu şi Monahia Olga Gologan, Bucureşti, Societatea religioasă şi culturală Acoperământul Maicii Domnului, Tip. Gutenberg, Joseph Göbl S-sori, 1915, 184 pag., 1 leu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,751 other followers