Eram în autobuz când am primit vestea. Un student, care urcase la aceeași stație, a profitat de scurtul răgaz până la destinație, ca să mă întrebe ceva despre edițiile grecești ale NT. N-am apucat să-i povestesc prea multe, fiindcă M.G., care călătorea în același autobuz, mi-a șoptit ceva. Tocmai primise prin telefon o veste gravă. Din cauza zgomotelor de pe fundal și a agomerației, n-am înțeles ce mi-a spus, dar am văzut că pe chipul ei se așternuse deja umbra tristeții. Am coborât toți trei și atunci am înțeles. Vestea m-a năucit. Murise profesorul Teodor Pandrea.
L-am cunoscut îndeaproape, fiindcă mi-a fost profesor și, ulterior, coleg la câteva proiecte editoriale. Am mers mulți ani împreună la biserică, purtând – sub privirile îngăduitoare ale dnei Pandrea − nesfâșite polemici filologice în intervalul de circa o oră cât dura drumul nostru. Uneori, joi sau duminică seara, veneam pe jos o bună bucată de drum. Deși trecuse de 65 de ani, avea un pas alert și o rezistență de invidiat. Ieșeam din Popa Nan spre Piața Unirii, apoi mergeam spre Izvor și urcam din nou în autobuz la Drept. Luam autobuzul mai ales fiindcă pinioanele mele dădeau semne de oboseală.
Era foarte exigent când ne evalua textele. Primul articol pe care l-am scris pentru Ecouri ITP (foaia de informare făcută de studenți) sângera abundent când a ieșit de sub pixul lui. Bobocul cu veleități de scriitoraș a resimțit atunci o mare umilință. Era exigent cu alții, dar și cu sine. Avea tăria să recunoască atunci când greșea. Cândva, prin anul I, cred, am câștigat o polemică despre o chichiță lingvistică pe care acum nu mi-o mai pot aminti. Franchețea cu care m-a felicitat atunci în văzul întregii clase m-a făcut să-mi înghit vanitatea și să-mi dau seama de meschinăria micului meu triumf.
A fost un spirit efervescent, bonom, vivace, uneori coleric. Nu cred că îl supărau greșelile de limbă (mai ales calchierea neroadă a unor expresii englezești din gama „să-mi iau timp”, „vă provoc”, „haideți să-L experimentăm pe Dumnezeu” etc.) atât de mult pe cât îl necăjea gândirea încâlcită, incoerentă și ilogică. Mai mult decât orice îl întristau probabil minusurile de caracter.
Avea o excelentă prezență de spirit și era un bun dascăl. Când situația o impunea, nu se dădea în lături să folosească ironia ca instrument pedagogic. Puțini sunt studenții care n-au simțit pe pielea lor cât de riscant este să dai răspunsuri necugetate sau să te trezești vorbind ce nu trebuie. Era hâtru, de aceea nu se supăra când găsea tovarăși de dialog pe măsură. Într-o împrejurare a remarcat ironic: „Voi, moldovenii, spuneți vacii dânsa, iar nevestei ea”, dar când un moldovean șugubăț i-a răspuns: „Da, dar cel puțin facem diferența”, s-a amuzat și el copios.
L-am văzut de nenumărate ori sorbind cu nesaț predicile și studiile colegului meu Ciprian Terinte. Îl vedeam radiind de mulțumire atunci când descoperea mesajul Scripturii în mod proaspăt. Nu rareori își lua grijuliu notițe în agendă, cu un entuziasm aproape școlăresc.
Prof. Teodor Pandrea si colegul meu Ciprian Terinte (moldoveanul care „makes the difference”).
Îi datorez mult, pentru că mi-a șlefuit înclinațiile de editor și mi-a deschis orizontul cercetării doctorale. Ne-am despărțit înainte să fi apucat să-i spun cât de mult îi datorez. S-a bucurat când mi-am susținut teza, fiindcă eram rodul activității lui de dascăl. Din nefericire, există datorii de care nu ne mai putem achita aici, pe pământ. Îmi rămâne speranța că voi putea să-i spun în eternitate ceea ce n-am reușit să-i spun în viața de aici.
