Chanticleer – Oh Shenandoah

Chanticleer-ii, care prin tradiţie au fost zgârciţi cu înregistrările audio-video pe youtube, m-au îmbucurat recent cu noi clipuri, între care şi tradiţionalul Oh Shenandoah.

P.S. Puteţi să le contestaţi membrilor corului vocea, dar nu puteţi tăgădui că au personalitate (vezi frizurile, de la stilul „muşchetar” în slujba reginei Margot până la stilul „almost marine”).

 

Poem de George Herbert. Death

Schimbam recent prin email cu D. impresii despre John Donne şi George Herbert, doi dintre poeţii „metafizici” englezi. Primisem nişte versuri din Donne, despre moarte, şi m-am simţit dator să răspund cu o poezie întreagă, pe care aş vrea să o împărtăşesc şi cu cititorii blogului. Nu ştiu dacă se va încumeta cineva să facă o traducere (pentru anumiţi termeni ar trebui să mă consult şi eu cu oameni mai „pedepsiţi” în limba engleză decât mine).

Death

Death, thou wast once an uncouth hideous thing,
Nothing but bones,
The sad effect of sadder grones:
Thy mouth was open, but thou couldst not sing.
For we consider’d thee as at some six
Or ten yeares hence,
After the losse of life and sense,
Flesh being turn’d to dust, and bones to sticks.
We lookt on this side of thee, shooting short;
Where we did finde
The shells of fledge souls left behinde,
Dry dust, which sheds no tears, but may extort.
But since our Saviours death did put some bloud
Into thy face;
Thou art grown fair and full of grace,
Much in request, much sought for as a good.
For we do now behold thee gay and glad,
As at dooms-day;
When souls shall wear their new aray,
And all thy bones with beautie shall be clad.
Therefore we can go die as sleep, and trust Half that we have
Unto an honest faithful grave;
Making our pillows either down, or dust.

 

D. Fecioru, mai mare chiar decât Vasile cel Mare

Încep să fiu tot mai suspicios faţă traducerile româneşti ale scrierilor Părinţilor. Nu pot spune că sunt un mare cititor de patristică, deci este posibil ca percepţia mea să fie eronată. Totuşi, atât cât am citit, făcând uneori apel la textul grecesc, a fost suficient ca să-mi stârnească oareşce bănuieli. De patru ani de zile mă ocup de studierea versetelor şi conceptelor biblice traduse tendenţios în româneşte. Încep să cred că şi traducerile Părinţilor suferă de „retuşuri” teologice (i.e. ideologice) pe ici pe colo. Inutil să mai adaug, chestiunea mă umple de năduf. Am impresia că sunt tras pe sfoară.

Să dau un exemplu care mi-a picat recent în mână.

Zice Vasile cel Mare într-o predică despre umilinţă (PG 31, p. 529) astfel:

„Şi se laudă Pavel că dispreţuieşte (kataphronēsai) propria dreptate (dikaiosynēs) şi că urmăreşte dreptatea cea prin Hristos (tēn dia Christou), cea de la Dumnezeu (tēn ek Theou dikaiosynēn), prin credinţă…”

Cum traduce D. Fecioru acest fragment în Omilii, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 546?

„Şi Pavel se laudă cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei.”

Care ar fi problemele cu acest fragmenţel?

1)     verbul kataphroneo, care are un sens destul de tare (‘a dispreţui, a desconsidera’) e atenuat prin a nu ţine seama de;

2)     termenul dikaiosyne (‘dreptate’) e tradus prin fapte de dreptate. Or, asta mi se pare deja interpretare, nu traducere. Dacă traducătorul vrea să ne dea o notă de subsol asupra textului şi să spună că, în opinia lui, „dreptatea” se exprimă prin fapte, e ok. Traducătorul poate să-şi dea cu părerea la subsolul textului. Dar să serveşti „faptele” direct în text mi se pare neonest faţă de cititori;

3)     acelaşi termen dikaiosyne e tradus odată “[fapte de] dreptate” şi odată cu “îndreptăţire”. Un principiu de traducere spune că trebuie să fii consecvent, adică să foloseşti un singur echivalent pentru un singur termen, dacă respectivul termen are aceeaşi conotaţie în toate ocurenţele respective.

P.S. Prietenilor mei ortodocşi: dacă nu voi fi vreodată în pericol de a mă converti la ortodoxie, să ştiţi a cui este vina!

 

Ministerul Educaţiei îi învinge (parţial) pe spiruharetişti în justiţie

Ministerul Educaţiei a reuşit să taie câteva braţe ale caractiţei spiruharetiste. Este vorba de braţele “Învăţământului la distanţă” care nu aveau recunoaştere legală, dar care crescuseră în câţiva ani cât cresc alte universităţi în 100. Absolvenţii acestor programe nu vor beneficia de diplome recunoascute. Detalii AICI.

Până una alta, ME se mai luptă cu Spiru în alte două procese.

 

Şoarecele şi pisica din Biblia de la Bucureşti (1688)

În lista animalelor necurate din Lev. 11:29 întâlnim următoarele animale ha-holed (nevăstuica) şi ha-akbar (şoarecele). Mă rog, identitatea precisă a acestor creaturi e disputată.

În Septuaginta, animăluţele respective au fost echivalate cu he galē (nevăstuică) şi ho mys (şoarece). Nimic surprinzător până aici.

Când însă ne uităm în ms. 45 (versiune manuscrisă a VT din Biblia 1688), găsim termenul mâţă pentru he galē. Milescu, cel care a tradus prima dată VT în limba română, era moldovean, iar vocabularul său se resimte de toate particularităţile graiului nordic. Nu e de mirare deci că mâţa a fost înlocuită în Biblia de la Bucureşti cu pisică. Astfel, pe lista „românească” a animalelor oprite de la consum sunt: „pisica şi şoarecile şi corcodelul cel de pământ”.

Înclin să cred că Biblia de la Bucureşti este singura versiune românească în care s-a furişat o „pisică”, atrasă probabil de şoarecele apetisant din acelaşi verset.

 

Editura Logos la ITP. Reduceri de 40% din preţul de catalog.

Pe data de 11 nov. 2009 Grupul Editorial Logos (Logos, Peregrinul, Discipolul) va fi prezent la ITP cu un stand de cărţi. Toate cărţile vor fi vândute cu reducere de 40%. Lista completă cu preţuri va fi afişată la ITP în preajma zilei programate pentru vizita Logos.

 

Fototeca online a comunismului

Arhivele Naţionale, în parteneriat cu alte câteva organizaţii, pun la dispoziţia publicului o aşa-numită Fototecă online a comunismului. O iniţiativă care merită toată lauda. Îmi permit aici să adaug că sub conducerea istoricului Dorin Dobrincu accesul la informaţiile din Arhivele Naţionale s-a liberalizat mai mult ca niciodată. Recomand călduros Bibliotecii Academiei Române să ia pildă.

 

Surprins de Bucurie – recenzie (II)

Mai jos puteţi citi partea a doua a recenziei lui D. Fărcaş la “Surprins de Bucurie”. Enjoy!

Spaţiul. Locul unei Persoane

Spaţiul imaginar este, surprinzător, un reper pentru cel real. Spaţiile volumului pendulează, de altfel, între ficţional şi real.

Lui Lewis îi este mai la îndemînă să ofere toponimice fictive ori nume inventate pentru spaţii reale, pentru şcolile pe care le-a frecventat sau prin care a peregrinat. Prima explicaţie în favoarea unei asemenea opţiuni este discreţia, care îl determină să protejeze persoane şi instituţii pe care le critică, glisîndu-le oarecum spre ficţional. Totuşi, se poate însă presupune că nu ficţionalul în sine (nici discreţia pe care o asigură ficţiunea) justifică opţiunea autorului; recursul la nume fictive, ci (şi) intenţia de a confisca realul prin imaginar şi imaginaţie. Aşadar, Şcoala Wynyard din Watford este – pentru autor – Belsen (după numele lagărului de cocentrare nazist Bergen-Belsen, din Saxonia Inferioară) (p. 41); traversarea mării din Belfast spre Anglia este, pentru copilul plecat de timpuriu de acasa, la şcoala de la Watford, un soi de trecere a Styxului, o coborîre iniţiatică în Infernul şcolăresc şi (de)formativ (p. 40); Colegiul sugestiv numit Malvern este, în realitate, Colegiul Wyvern (pp. 48, 100); şcolii Cherbourg House preferă să îi spună şcoala Chartres (p. 72); iar Casei Glenmachan, domiciliul unor rude apropiate, preferă să îi spună Mountbracken (p. 61). În schimb, domiciliile copilăriei sînt numite simbolic Casa Veche şi respectiv Casa Nouă (de această dată după uzanţele familiei Lewis, care angajează totuşi – s-o recunoaştem! – suficientă încărcătură simbolică).

Şi spaţiile mitologice – tărîmul zeilor din mitologia scandinavă (Asgard), de pildă – sau spaţiile mitologiei imaginare subiective – Tărîmul Nordic (tărîm inventat de Clive Staple în copilărie) – sînt doar umbre, ba chiar urme în imaginar ale unui tărîm mai înalt, nespaţial, acela la Bucuriei („puteam oare să fiu nefericit trăind în Paradis?”, p. 135, spune Lewis referindu-se la spaţiul pe care îl subîntindeau miturile pentru el, copilul care a fost). Însăşi jubilarea în faţa faptelor vitejeşti ale personajelor mitologice îi oferă lui C.S. umbrele prefiguratoare ale unei bucurii i-reale, in-imaginabile şi non-ficţionale – aceea a harului.

Descrierea spaţiului familiar, al Irlandei natale, cu contrastele ei, se lasă asociate cu bipolarităţile mitice – Niflheim (întunecatul Ţinut al Negurii) şi Asgard (ţinutul zeilor) (p. 171) – şi mai departe cu spaţiile spirituale (nespaţiale). În ultimă instanţă, periplul la care ne invită Lewis, în ţinutul natal, ne duce „spre capătul lumii, ţinutul dorului, care frînge şi încîntă inima” (p. 172).

În acest fel, Lewis relativizează situările spaţiale, căci cartea este o autobiografie spirituală, în care spaţiul exterior este doar pretextul spaţializării interioare. Mai mult, reperele topologice reale au prea puţină importanţă, pentru că Surprins de Bucurie este o carte despre topos-ul Bucuriei înseşi: un topos care se sustrage geografiei britanice, ca şi istoriei personale a autorului. Bucuria este un fenomen originar, al cărui topos este o lume imaginală (mundus imaginalis), un spaţiu situat dincolo de realitatea factuală şi obiectivă, însă deloc ficţională sau fictivă. Realitatea imaginalului face din mundus imaginalis o lume a-topică, netopologică, însă nicidecum utopică; o lume la care oricine poate participa, cu condiţia unică… să fie surprins de Bucurie! În esenţa lui, topos-ul Bucuriei este de-spaţializat.

Alte cîteva surprize din Surprins de Bucurie

Surprins de Bucurie este (surprinzător?) o analiză fenomenlogică a unor fenomene originare – Bucuria, Lucrurile, Carnea, Lumea etc. –, aşa cum se constituie ele în conştiinţa subiectivă a autorului. Cu siguranţă, Bucuria este un principiu cosmotic, ordonator: el rînduieşte o întreagă lume. Bucuria reconstruieşte lumea după legităţi care îi sînt proprii.

Cartea lui C.S. Lewis este nu doar o autobiografie spirituală, ci şi analiza unor maniere de situare în lume: prin ficţiunea literară, prin fantezia copilărească şi prin viaţa imaginară (ori imaginală, cum prefer să o numesc, după Henry Corbin).

Citind autobiografia lui C.S. Lewis, este cu neputinţă să nu te regăseşti surprins. Însă miza volumului se ancorează în alte prize, mai profunde (în orice caz, existenţiale, ba chiar soteriologice, nu stilistice: în veritabila Sur-Priză a Bucuriei negrăite şi strălucite (1 Petru 1:8).

În fine, Surprins de Bucurie apare în româneşte, în tălmăcirea lui Emanuel Conţac, într-o limbă română sărbătorească. Cum altfel decît o surpriză a lecturii?

 

Surprins de Bucurie – recenzie (I)

Nu ştiu ca apariţia cărţii „Surprins de Bucurie” să fi stârnit reacţii în presa culturală românească (pe care, trebuie să admit, nu prea o urmăresc). Cartea a fost întâmpinată şi prezentată aproape exclusiv pe bloguri. Acum mai bine de o lună, cred, descopeream pe site-ul Humanitas o recenzie de substanţă semnată de Daniel Fărcaş, care a concurat cu ea la concursul Face a Book. Încă de când am citit recenzia am ştiut că şansele mele de a câştiga s-au diminuat semnificativ, ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă Daniel a câştigat “lozul” cel mare. Deoarece “fericitul câştigător” face o bună prezentare a cărţii, i-am cerut permisiunea să o public şi pe blogul meu, în speranţa că le va fi de folos altor cititori ai lui C. S. Lewis. Să-mi fie deci iertat acest mic act de vanitate.

Surprins de C. S. Lewis

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

De altfel, imaginarul trebuie deosebit de exterior. Sau, altfel spus, ficţiunea romanescă sau a copilăriei (Tărîmul-Animalelor) se situează mai curînd în exterior faţă de veritabila interioritate a vieţii imaginare. Aşadar, irealitatea ficţională se deosebeşte de consistenţa realităţii interioare a imaginaţiei:

„Prin viaţă imaginară înţeleg aici doar viaţa referitoare la Bucurie, – incluzînd în viaţa exterioară mult din ceea ce, în mod obişnuit, este pus în legătură cu imaginaţia, de pildă, o mare parte din lecturi şi toate fanteziile care ţin de eros sau de ambiţii; căci toate acestea îşi caută folosul propriu. Chiar şi Tărîmul-Animalelor şi India aparţin «exteriorului»” (p. 93).

Dacă prima experinţă de natură spirituală (sau prima întîlnire cu Bucuria) s-a petrecut în spaţiul subîntins de imaginaţie (a pierdut-o însă în urma decesului mamei), în acest caz este vorba de o „Renaştere imaginativă” (p. 93) catalizată de interesul pentru Siegfried şi pentru operele lui Wagner. Interesantă este şi fascinaţia lui C.S. Lewis pentru muzica lui Wagner, care aminteşte de interesele teologice ale lui Kierkegaard şi Karl Barth pentru muzica lui Mozart; sau de interesele filosofice (dar nu fără greutate teologică) ale lui Nietzsche pentru muzica lui Wagner.

Bucuria

Autobiografia lui C.S. Lewis este un tratat asupra Bucuriei sau o „istorie a Bucuriei”, născută dintr-o întîlnire personală cu ea; în fine, poate mai degrabă o odă… Fulguraţiile Bucuriei în extazul produs de frumuseţile naturii şi mai ales cele născute din fascinaţia cărţilor nu sînt decît urme („Doar treptat mi-am dat seama că toate acestea erau altceva decît Bucuria originară”, p. 182). Lewis se sustrage înţelept capcanelor romantice, care confundă extazul estetic cu detaşarea mistică, natura cu spiritul, poezia cu mistica. Ele sînt însă repere de-a lungul unui itinerar personal către Bucurie. „Cred că toate lucrurile, în felul lor, reflectă adevărul ceresc, iar rolul imaginaţiei nu este tocmai de neglijat. (…) Această viaţă inferioară a imaginaţiei nu este începutul vieţii superioare a spiritului sau pasul ulterior în direcţia ei, ci o simplă imagine” (p. 184). Este vorba aici, fireşte, de o imaginaţie care are alte obiecte decît divinul: încîntarea estetică, fascinaţia faţă de natură, căci „«încîntarea» este un produs secundar”, care „apare doar cînd atenţia şi dorinţa se concentrează în întregime asupra altui lucru – un munte îndepărtat, trecutul sau zeii din Asgard” (p. 185). Lewis recunoaşte că nu Tărîmul Nordic – inventat de el şi acum aflat în declin – este ceea ce caută, ci un Tărîm cu adevărat cardinal! Tărîmul Nordic, ficţional era doar semnul unui alt tărîm: unul real şi lăuntric, dar nu subiectiv.

(va urma)

 

Marele scandal al bibliotecilor / editurilor româneşti

Ce se întâmplă cu editurile şi cu bibliotecile româneşti este un scandal. Înainte vreme, printr-o lege (a depozitului legal, cred) editurile erau obligate să predea Bibliotecii Naţionale şase exemplare din orice titlu publicat, urmând ca acestea să fie distribuite în celelalte biblioteci naţionale cu regim de „depozit legal”. În haosul democratic post-revoluţionar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Consecinţa o resimt acum pe propria-mi piele de cercetător. Să dau câteva exemple. Mă dau acum de-a rostologul să găsesc trei cărţi publicate la Editura Renaşterea, în legătură cu Biblia lui Bartolomeu Anania:

Bartolomeu Anania. In honorem, 2001

Atelier biblic. Caiete de lucru, 2003

Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001, versiunea Arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, 2003

Caută la BCU, caută la Biblioteca Academiei Române, caută la Biblioteca Centrală Universitară Sibiu, caută la omoloaga ei din Cluj! Cred că la B.A.R. am găsit rătăcit unul dintre aceste titluri. În rest, n-ai s-auzi, n-ai să vezi!

Sunt de părere că situaţia asta este un adevărat scandal! Editurile sunt meschine (sau poate doar neglijente). Au impresia că fac economie la buget dacă nu donează aceste 6 exemplare! Iar bibliotecile (subfinanţate) sunt pur şi simplu incapabile să urmărească apariţiile noi şi să le achiziţioneze!

Sunt absolut indignat de ceea ce se întâmplă, fiindcă ştiu că situaţia nu se va normaliza prea curând. Acum va trebui să ies la vânătoare după nişte cărţi publicate în 2001-2003, ca şi când ar fi vorba de manuscrise medievale, traficate pe piaţa neagră a cărţilor rare!

 

Of martyrs and martyrdom in Pentecostal fashion

I wonder whether other people from my church also come home today with a sense that something was not quite right in the message proclaimed. Don’t get me wrong. The doctrine was wholly biblical. The problem was something subtle and insidious. Let me explain.

The “lectionary” of our church contains now readings about the seven churches in Revelation. Today we read the text about the church in Smyrna. The speakers stuck to the text and attempted to explain it in light of the historical context. Because the historical context refers to persecution, they too ended speaking a lot about persecution. So far so good. Historically, persecution has often been the lot of the Church, so you are bound to speak constantly about it, if you want to be faithful to the heritage of the previous centuries.

To state things plainly, my objection (the first and foremost) is that the perspective of the speakers on history was seriously warped. The audience was given the impression that they were (or should be) in direct continuity with the first-century church or with Polycarp of Smyrna. Now, if this means looking back to the beginnings, in order to learn a point or two, it’s fine. It does no injury to be inspired by the history of the Early Church. But then other examples were brought to bear: today’s martyrs in China or in other countries from afar.

As the sermons deploy more and more examples, one begins to see one thing emerging clearly: we seek to evade our own space and history. We look either to Polycarp (evasion of our own present) or to Watchman Nee (evasion of our own place). Why?

The most honest answer I can come up with at present is this: because we (and I am speaking here of Pentecostals in particular) don’t seem to be interested in our own martyrs. If we were, we would feel ashamed of the great discrepancy between their lives and ours. I know very well that communism has taken a serious toll on the Romanian Evangelical martyrs. But we feel comfortable spealing rather of R. Wurmbrand (Lutheran) and T. Dorz (Lord’s Army). We pay homage to their memory or to the memory of other people from another time and another place. While doing this, we fail to ask one basic question: who were the martyrs from among us?

My feeling is that recent history glares to us and means to tell us so much that is uncomfortable, but we don’t want to give heed to it.

P.S. My second objection has to do with the looseness of the details inserted in the sermons. If you claim that Diocletian said “You have conquered, Nazarene”, I will not dispute the validity of the example (perhaps Diocletian in the end realized that what he had tried to do was not going to be accomplished), but I will dispute its accuracy. The saying was attributed to Julian the Apostate (and only by 10 or 11-12 century Byzantine chroniclers, namely Symeon Logothetes, Joannes Zonaras and Georgius Cedrenus). But then, though inaccurate, this misattribution fares better then the one according to which the vanquished emperor addressing the Nazarene on his deathbed was none other than… Alexander the Great!

Update 25 nov: A friend of mine (better acquainted with history) tells me that the phrase “nenikas Galilaie” occurs already in Theodoretus (A.D. 4-5). Upon looking into the matter more closely, I discovered that, under one form or another,  the saying occurs also in Philostorgius (A.D. 4-5, Cappadox), John of Damascus (A.D. 8 ) and Georgius Monachus. In all cases, it is attributed to emperor Julian.

 

Referendum pentru deşteptarea românilor!

Românii  vor fi chemaţi pe 22 noiembrie la urne, pentru a-şi alege prezidentul.

Nu fac campanie sau anticampanie pe acest blog (singurul “catindat” în contra căruia am avut cândva ceva de comentat s-a şi retras; poate ca efect al postării mele…). Doar pledez deschis pentru mersul la urne. Nu în primul rând la urnele prezidenţiale, ci la cele de referendum. Oricât de importante ar fi prezidenţialele, din perspectiva mea ele sunt în umbra referendumului pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.

Scriu această postare cu o lună înaintea referendumului fiindcă presimt că ziua de 22 noiembrie va trece pe lângă mulţi evanghelici aşa cum trece nisipul pe lângă ochii (bine închişi ai) proverbialului struţ care plonjează într-o dună. (Poziţionat astfel, struţul evanghelic pare „perpendicular” pe realitate, dar în fapt este paralel cu ea!)

O precizare: într-o ţară un pic mai normală, un parlament bicameral are avantajele sale. Dar Românika nu poate aspira încă la titlul de ţară „un pic mai normală”, de aceea cred că în cazul ei se recomandă neapărat unicameralul, din următoarele motive:

• un parlament mai mic ar fi mai uşor de tras la răspundere de către electorat
• actualii parlamentari care vor candida la următoarele alegeri legislative vor fi nevoiţi să fie mai activi în serviciul alegătorilor (să arate ce au făcut efectiv, nu doar să promită)
• eliminarea din schemă a 171 de sinecurişti nu poate să fie decât benefică pentru buget (fiindcă)
• una bucată parlamentar nu înseamnă doar 1 salariu de parlamentar, ci salariile stufosului personal din subordinea lui (din parlament sau din teritoriu), cheltuieli cu deplasarea, diurne, locuinţe de protocol, deconturi etc. etc.

 

Telegramă biblică. Psalmul 52

Un psalm izvorât dintr-o situaţie-limită. Doeg Edomitul, un informator de ultima speţă, îi dă lui Saul de ştire cu privire la căile fugarului David. În faţa acestui asalt al ticăloşiei interesate, regele fără coroană şi fără ţară păstrează convingerea că „bunătatea lui Dumnezeu ţine pe veci”.

Ce imagini plastice! Limba informatorului e ca un brici ascuţit. Ticălosul va fi ridicat din cortului lui şi dezrădăcinat din pământul celor vii; Cei drepţi (ţadikim) vor exulta la vederea acestei soarte. David este ca un măslin verde în Casa lui Dumnezeu. (Măslinul îmi apare ca un semn al păcii şi binecuvântării).

 

Iarăşi despre Avocatul Poporului

Iată cum de la “a glimpse of Heaven” trec la chestiunile prozaice şi birocratice ale vieţii în România. Mai jos puteţi citi despre situaţiile în care se pot depune cereri (petiţionări) la Avocatul Poporului. Informaţiile sunt preluate de pe site-ul instituţiei (cu mici adaptări care mlădiază un pic limba de lemn a juriştilor).

1. Actele şi faptele pentru care puteţi depune petiţii la A.P.

Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor publice prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.

Legea include în categoria actelor administrative care fac obiectul activităţii Avocatului Poporului şi pe cele ale regiilor autonome.

Sunt asimilate actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor.

2. Cine se poate adresa Avocatului Poporului?

Instituţiei Avocatul Poporului i se poate adresa orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

3. Exercitarea atribuţiei Avocatului Poporului de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice se face:

• la cererea persoanei lezate;
• din oficiu.

 

A glimpse of Heaven

Under my office there are a few rooms which are usually used for storing. When there is nothing to store, they are left empty.

Yesterday, as I was working late in my office, half an hour before midnight, I heard singing coming from downstairs. It reached me as if coming from nowhere in particular. Didn’t seem to be a song with a regular pattern, but rather something akin to a long vocalise. Was someone exercising his voice so late at night? I couldn’t tell. A phone call from a friend preparing to embark on a long trip on abroad cut short my musings. When we ended the conversation, I thought I had better go to bed. On Wednesdays I must wake up at 7 and I anticipated some reluctance on my part in achieving this goal. (My ultimate incurable flaw is that I am not an “early bird”).

As I was locking the office door, I could still hear the song. In fact, it was clearer, coming from the basement corridor and climbing the flight of stairs which leads to the end of the hallway where my office is located. This unusual composition sparked my curiosity. Not least because it did not square with my idea of a rehearsal. It lured me down the stairs, but not in the way the siren songs lured Odysseus and his companions. Nothing eerie. A serene and disinterested song, which did not seek to draw listeners, but which drew them nonetheless, precisely by being a gratuitous act.

As I went down the stairs, I noticed what I might call its irregularity (but that is a poor description). If I should use more adequate imagery, for lack of better descriptive concepts, I would compare it to a fountain; not one that stops completely at times, bursting again with new force, but one that slightly varies its continuous surge.

I stood in the dark and cold corridor listening to this unusual streaming sound, to what appeared to my untrained ear a musical improvisation. What language was that? Was it Italian? It definitely had melodious Romance sounds.

I did not need to listen for long before I realized it must have been a prayer. A kind of prayer which I have encountered also in my childhood, during my summer sojourns with my grandparents on my mother’s side. A prayer in the Spirit. It was sung in an unknown language, but it felt joyous and majestic, soaring, beautiful. I wondered about its meaning. But perhaps, if it could have been possible at all, a rendering of its meaning would have diminished its beauty. Legolas was certainly right to say that he could not translate the Elvish lament sung in memory of Gandalf. Most songs (and prayers) lose their freshness in translation.

Now, I am fully aware that my perspective on this event will be frowned upon by people who are not of Pentecostal/Charismatic persuasion. To be honest, if I were you, I’d also look at such stories with what may be a healthy dose of skepticism. On the other hand, I am quite positive that the human mind on its own would not be able to produce at will and spontaneously the kind of song which I heard. Well, a psychologist may wish to dispute that. Yet the song was not ecstatic in the strong sense of the word. The singer stopped once or twice to clear his throat. It was if he was empowered by the Spirit to sing it, not overpowered by Him.

I find it interesting (and predictable) that the phenomenon about which I am writing here has puzzled many Christian thinkers. C.S. Lewis is probably a typical example, if we consider some reflections on this topic in one of his essays (Transposition):

[...] glossolalia has often been a stumbling-block to me. It is, to be frank, an embarrassing phenomenon. St. Paul himself seems to have been rather embarrassed by it in I Corinthians and labours to turn the desire and the attention of the Church to more obviously edifying gifts. But he goes no further. He throws in almost parenthetically the statement that he himself spoke with tongues more than anyone else, and he does not question the spiritual, or supernatural, source of the phenomenon.

The difficulty I feel is this. On the one hand, glossolalia has remained an intermittent “variety of religious experience” down to the present day. Every now and then we hear that in some revivalist meeting one or more of those present has burst into a torrent of what appears to be gibberish. The thing does not seem to be edifying, and all non-Christian opinion would regard it as a kind of hysteria, an involuntary discharge of nervous excitement. A good deal even of Christian opinion would explain most instances of it in exactly the same way; and I must confess that it would be very hard to believe that in all instances of it the Holy Ghost is operating. We suspect, even if we cannot be sure, that it is usually an affair of the nerves. That is one horn of the dilemma. On the other hand, we cannot as Christians shelve the story of Pentecost or deny that there, at any rate, the speaking with tongues was miraculous. For the men spoke not gibberish but languages unknown to them though known to other people present. And the whole event of which this makes part is built into the very fabric of the birth-story of the Church. It is this very event which the risen Lord had told the Church to wait for – almost in the last words He uttered before His ascension. It looks, therefore, as if we shall have to say that the very same phenomenon which is sometimes not only natural but even pathological is at other times (or at least at one other time) the organ of the Holy Ghost. And this seems at first very surprising and very open to attack. The sceptic will certainly seize this opportunity to talk to us about Occam’ s razor, to accuse us of multiplying hypotheses. If most instances of glossolalia are covered by hysteria, is it not (he will ask) extremely probable that that explanation covers the remaining instances too?”

This difficulty (or, better said, class of difficulties) Lewis tries to ease in his essay, but I shall not go into further details. I used this quotation just to show that if speaking in tongues is already suspect in many cases, singing in tongues only makes things worse.

Nevertheless, in the song that I heard there was a calm and dignified passion. No torrent of hysteria. No compulsion. I would have listened to it for minutes on end, the way you gaze at a talented pianist’s hands improvising in a jam session. At times I would even try to follow the tune, whispering it, as it was diving and soaring in the dark corridor and further into the empty building. I don’t know how long it went on. Though reluctant, I had to leave. I went to sleep with the tune in my mind. The next morning the memory of the song was dim. I was trying to recall it, with the futile frustration of the one who feels that he is robbed of something precious and cannot oppose it.

I concede that this whole experience can be rejected by the modern skeptics as being hopelessly Romantic. But that does not bother me in the least. The song which I heard brought me Joy (in the Lewisian sense) and a sense of longing for God’s majesty. It is no wonder that Heaven, according to the Bible, is so much about singing. I am inclined to think that last night I caught a glimpse of Heaven.

P.S. Isn’t it intriguing that I feel the need to write about speaking in tongues by using English rather than my mother tongue?

 

Ce atribuţii are Avocatul Poporului?

Redau mai jos nişte informaţii despre Avocatul Poporului, preluate de pe site-ul instituţiei. Cea mai importantă atribuţie, din punctul meu de vedere ca cetăţean, este cea subliniată cu bold.

Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:

• coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
• primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
• urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei;
• semnează rapoartele, recomandările, precum şi orice alte acte necesare bunei desfăşurări a activităţii instituţiei;
• formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
• poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea acestora;
• poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
• reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
• prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

 

La ce e bun Avocatul Poporului?

Avocatul Poporului este instituţia la care puteţi apela ori de câte ori constataţi că o instituţie sau o autoritate publică comite abuzuri în relaţia cu dvs. (indiferent că sunteţi cetăţean român sau străin).

Unul dintre abuzurile cele mai frecvente comise de autorităţile sau instituţiile publice este refuzul de a răspunde la o petiţie, deşi dreptul la petiţionare este garantat de Constituţia României. (Vezi la finalul postării informaţiile despre dreptul la petiţionare, aşa cum apare el menţionat în art. 51 din Constituţie, respectiv art. 2 din Legea nr. 233/2002).

Am recurs recent la Avocatul Poporului într-o dispută cu Biblioteca Academiei Române (B.A.R.). Consilierul de la sediul A.P. mi-a spus că trebuie să trimit B.A.R. o cerere prin poştă, cu confirmare de primire. Această cerere trebuie să primească un răspuns în 30 de zile. Dacă B.A.R. refuză să răspundă, Avocatul Poporului poate solicita acest răspuns pe cale oficială. Există aşa-numitul contencios administrativ care se ocupă de rezolvarea acestor probleme.

Deşi B.A.R. a refuzat deja în două rânduri să-mi răspundă la petiţii prin email (ceea ce constituie un abuz), mi-am spus că trebuie să fiu fair şi să anunţ Serviciul de Relaţii cu Publicul de intenţia mea de a face o sesizare la A.P.., dacă nu mi se răspunde la următoarea petiţie, pe care o voi expedia prin poştă, cu confirmare de primire.

Dreptul de petiţionare

1. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

2. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

3. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.

4. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Art. 51 din Constituţia României

Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local, precum şi regiilor autonome.

Art. 2 din Legea nr. 233/2002

ATENŢIE!

Potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor aprobată cu modificări de Legea nr. 233/2002, petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau in considerare si se clasează.

 

Se caută Derek Prince, “Cum să postim cu succes”.

Are cineva idee dacă mai există la vânzare cartea lui Derek Prince, Cum să postim cu succes?

Sunt interesat să o cumpăr. Dacă tirajul este epuizat, aş dori o fotocopie. Voi plăti munca de fotocopiere şi costul expedierii.

P.S. Ştie cineva alte cărţi despre post (scrise din perspectivă evanghelică?)

 

Cabina unde nu vorbeşte decât o singură persoană

Astăzi am ajuns în sfârşit la Avocatul Poporului, ca să fac o sesizare împotriva Bibliotecii Academiei. Am pornit la drum pe o vreme câinoasă (umedă şi rece) care mi-a întărit sentimentul că îndeplinesc o misiune dificilă (cam de rangul celeia la care se angajase legendara Ana a lui Manole).

Dar nu despre întrevederea mea cu Avocatul Poporului vreau să scriu acum, ci despre ceva de cu totul altă factură. Îi previn pe cititori că urmează o postare cum n-am mai scris, care de-a face cu România profundă (chiar foarte profundă).

După ce am ieşit de la sediul A.P., am intrat la un KFC. În timp ce mi se pregătea meniul, m-am dus, în termeni caragialeşti, la compartimentul unde nu intră decât o singură persoană.

Deşi e devreme şi nu sunt decât vreo câţiva clienţi în „restaurant”, toaleta e ocupată. Dinăuntru se aude o muzică. Mai exact, sună un celular. În România, când sună un celular, trebuie să i se răspundă numaidecât. În România, nimic nu suferă amânare; orice apel este urgent. Uneori, mai urgent chiar decât „urgenţele” de ordin fiziologic. (Apropo, la Biblioteca Academiei, în sala de lectură urgenţele telefonice răsună în ritm de cam una pe oră).

Dar să reiau firul. Dacă un celular sună, trebuie să i se răspundă, chiar dacă circumstanţele sunt potrivnice. Pe Ana lui Manole n-au oprit-o ploile şi puhoaiele, deci nici pe ocupantul cabinei postura (incomodă, cred) nu l-a oprit să răspundă la apel.

Acum, dilemă: ce e de făcut când aştepţi legitim la rând pentru naturalia şi trebuie să asişti la o discuţie despre avize, materiale, preţuri pe metru construit şi alte chestiuni arhitectural-urbanistice? Nu ştiu ce e de făcut. Eu am urmat şi aici pilda Anei lui Manole. Am perseverat eroic, întrebându-mă totodată ce gust or avea cartofii deja reci şi cât de crispy mai sunt bucăţile de pui care mă aşteaptă.

Consultaţia telefonică s-a încheiat. Între timp coada se mai lungeşte cu un aşteptător. Când, finalmente, cabina se eliberează, bravez un pic, politicos-ironic:

-Mă scuzaţi, asta este o cabină de toaletă, nu o cabină telefonică!

Netulburat, domnul arhitect-consultant (de vreo 30 de ani) îmi răspunde în grai dâmboviţean:

-Şefu’, mă laşi?! Nu trebuie să-mi spui tu mie ce să fac…

Se spală pe mâini şi continuă ritos şi dezinhibat, dar cu o tuşă de mânie în glas:

-Dacă eu am vreau să vorbesc la telefon şi să mă c… în acelaşi timp, care-i problema?

-La dumneavoastră acasă puteţi să faceţi ce doriţi, acesta e un spaţiu public şi vă rog să-l respectaţi, îi atrag atenţia politicos.

Domnul arhitect însă (care prin natura profesiei sale este chemat să gestioneze spaţiul de orice fel) nu răspunde la argumente care pun în opoziţie spaţiul public şi cel privat. Pentru el, spaţiul public este în prelungirea naturală a celui privat (ergo res privatae, sicut res publicae, non sunt turpes). Încerc să iau discuţia din alt punct, mai creştinesc. Îi spun că îl respect şi că nu mi-aş permite să răspund la telefon dacă el sau alţii ar aştepta la rând. Domnul însă persistă în limbajul său scatologic, iar la final îmi bate obrazul că sunt necrescut că adică stau să îi număr lui minutele pe care le petrece în toaletă.

Iată-mă deci dezarmat. S-ar putea spune chiar că sunt de două ori prost crescut: (1) îi contabilizez timpii de toaletă şi (2) trag cu urechea la discuţiile lui de afaceri. Mă-nţelegi, monşer, aşa ceva nu se face!

P.S. Prins în discuţii cu domnul arhitect, cedez locul persoanei care era după mine. La ieşire, tipul clatină din cap şi exclamă, cu referire la domnul arhitect: „Ce oameni!”

 

Ascuns biblii în sertar. Găsitorului recompensă.

Mai deunăzi, când încă eram în „post de blog”, am dat o raită pe la Biblioteca Centrală Universitară. În drumul de întoarcere mă abat pe la magazinul cu obiecte bisericeşti de lângă biserica Kretzulescu.  De fapt, e un magazin-librărie. Cum nu intru decât rar în librării (fiindcă îmi cumpăr cărţile online), zic să arunc măcar o privire, să văd ce mai e nou. Ca de obicei, intru să arunc o privire şi arunc o groază de parale (ehei, cine-a pus librăria-n drum, ăla n-a fost om nebun!).

Îmi sare în ochi Noul Testament din 2008 (prima ediţie tipărită sub arhipăstorirea mitropolitului Daniel) şi mă grăbesc să-l cumpăr (pentru arhiva personală). Mă uit şi după o biblie sinodală, dar deocamdată nu zăresc niciuna. Îmi spun că o să dau de ea mai încolo, fiindcă librăria nu e aşa de mare. Iau standurile la rând, navighez sistematic printre ele, trec de cărţile de slujbă (mineie, ceasloave, aghiazmatare, acatiste, octoihuri şi câte altele), îi las în urmă pe sfinţi şi Vieţile lor, deja se termină rafturile, dar la Biblie tot n-am ajuns. Între timp adunasem un teanc de cărţi pe care îl tot mutam dintr-o parte în alta, ca să pot căuta mai eficient. Între ele şi Cum citim Sfânta Scriptură? a lui John Breck. Bun, ştiu cum să citesc Sfânta Scriptură, dar de unde să o iau?

Mă întorc la casă. Vânzătoarea se pregăteşte să facă socoteala.

-Biblii nu aveţi? Aş vrea şi o biblie.

-Ba da, vă arată colega mea.

Situaţiunea se încarcă de un mic suspans; sunt tare curios să văd de unde o să scoată colega o biblie. Parcă mă şi văd mustăcind maliţios întru mine: „Ştiam eu că n-aveţi biblii…!”

Dar colega îmi refuză această satisfacţie meschină şi mă conduce cu paşi siguri la un raft anume. Se apleacă la sertarul cel mai de jos, îl deschide şi dă la iveală o bonanza de biblii în vreo trei formate.

-Avem aşa, simple, mici şi mari, sau cu fermoar, pentru drumeţii.

„Biblia pentru drumeţii” costă cam un milion jumate. În cazul în care reuşeşti să o cumperi, aproape că nu-ţi mai rămân bani de drumeţii. Sau chef. (Şi-apoi, de ce „biblie pentru drumeţii” şi nu „biblie pentru drumeţii la biserică”?).

Aleg o biblie simplă, mai ieftină, la 46 de lei. Să precizez totuşi: am fost mereu de părere că pentru Biblie trebuie să plătim. (Odată l-am şocat pe un pastor cu afirmaţia că Biblia trebuie să coste, „ca să o preţuim măcar de banii daţi pe ea”. Asta fiindcă am văzut prea multe biblii şi noi testamente date copiilor ca să aibă pe ce mâzgăli).

Doamna închide raftul la loc, iar eu mă duc să-mi achit cărţile rămase la casă.

Pe autobuz, cu sarsanalele de cărţi în braţe, nu-mi pot scoate din minte acest banal fapt divers, care îmi apare ca o parabolă despre locul Bibliei în ortodoxie.

P.S. Prietenii mei ortodocşi să nu mi-o ia în nume de rău. Partea bună a acestei postări este că dezvăluie locul din care pot să-şi cumpere la sigur o „biblie pentru drumeţii” sau barem una simplă, de citit acasă.