Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul [...] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.


The West-Eastern Divan Orchestra is a utopia become real. I have watched them perform at the BBC Proms and they are a revelation. In truth, what religion and ethnicity have traditionally put asunder is brought together under the baton of a distinguished musician who is willing to go the extra mile.

Music will not save the world, but it may help people who are deeply and bitterly entrenched in their historic feuds reach out to their neighbours, share in their personal and collective narratives and perhaps see “the other” as a mirror without which they wouldn’t truly succeed in fully knowing their own identity.


Mă visez uneori în satul bunicilor, în drum spre casa de adunare, în zile de duminică însorite și pline de pace. Uneori mergeam toți trei, bunicii și eu, alteori, numai eu cu bunica, fiindcă bunicul pleca singur, înaintea noastră. De îndată ce ieșeam la șoseaua principală – pe al cărei asfalt încins umblam uneori vara, cu picioarele goale, tăbârcind o căldare de metal în care adunam balegă uscată de vacă –, ne abăteam în dreapta pe un drumeag care mărginește cimitirul satului. În glumele și poveștile pe care aveam să le aud mai târziu de la frații și verișorii mai mari, cimitirul, înțeles ca noțiune desprinsă de realitatea obiectivă, avea să se deformeze substanțial, devenind un spațiu imaginar liminal, dătător de malaise, chiar de frică. În cimitirul poveștilor urbane, transmise din gură în gură, veneau hoții la miezul nopții ca să dezgroape un mort și, printr-o răsturnare burlescă de situație, descopereau că mortul e viu! Mai târziu, sub influența unor filme precum The Omen, recomandat în mod naiv și păgubos de către rubedenii și prieteni drept film de inspirație biblică, (în fapt, un horror de mâna a treia, un ghiveci de clișee apocaliptice și de găselnițe literare „gotice”), cimitirul avea să împrumute un aer cu adevărat sinistru. A trebuit să treacă niște ani buni ca să mă dezintoxic de influența unor produse cinematice îndoielnice pentru a redescoperi cimitirul ca spațiu al odihnei și liniștii, așa cum era cel pe care îl vedeam duminică de duminică în copilărie, în drum spre biserică.

De îndată ce lăsam în urmă cimitirul, coboram un povârniș străjuit de nuci și țineam drumul șerpuit care ne duce până la casa de adunare. Bunica începuse să resimtă povara anilor, dar încă făcea dovada unei sprinteneli despre care pot bănui că nu era tocmai comună printre tovarășele ei de generație. Avusese în permanență o viață activă și o dietă frugală, mai echilibrată decât a multora dintre numeroșii ei nepoți și strănepoți, încât, cel puțin în anii când mergeam cu ea la slujba de duminică sau la rudele ei din zonă, cobora costișa fără greutate.

Casa de adunare, pusă la dispoziția credincioșilor de una dintre familiile penticostale din sat, nu avea niciun element arhitectonic care să indice destinația religioasă. Văzută din stradă, părea o locuință obișnuită. De fapt, numai o parte a casei servea ca locaș de închinare: clădirea fusese împărțită în două, o jumătate fiind folosită în continuare de proprietari ca spaţiu domestic. Dacă imaginea mea mentală despre schița clădirii e fidelă realității, prima încăpere era holul cu găleata de apă la care veneam adesea, fie și numai ca pretext pentru a ieși temporar din monotonia slujbelor. Din hol, în stânga, se intra în sala de adunare propriu-zisă, cu șiruri de bănci fără spătar, care trebuie să fi părut incomode în cazul în care slujba dura mai mult de două ore. Bărbații stăteau pe băncile din stânga și femeile pe cele din dreapta. La capătul sălii se afla amvonul, o piesă de mobilier cu aspect auster. Singurele elemente decorative de pe pereți erau probabil scoarțele cu versete biblice. În orice caz, de preferat, în simplitatea lor, tablourilor kitschoase care se văd uneori prin anumite biserici.

Bunica mă lua adesea lângă ea, mai ales pentru a se asigura că stau cuminte pe bancă şi că nu încep să mă bâţâi sau să dau din picioare, atunci când timpul se dilata până la limita insuportabilului. Căci, de bună seamă, un prichindel de vârsta mea nu găsea prea multe lucruri care să-i capteze atenţia. Singurele momente care mi-au rămas întipărite în minte sunt cântările bunicii. Păstrez, în schimb, amintiri mult mai robuste despre dudele cărnoase, albe și negre, nespus de dulci și de îmbietoare, pe care le adunam de pe jos – din curtea bisericii – și le mâncam cu mult nesaț, fără scrupule de igienă și fără a-mi pune problema dacă petele negre, care se iveau în chip misterios pe haine, vor ieși la spălat. Scăpat de sub privegherea bunicii, silită să mă sloboade din când în când la loc larg, colindam în voie grădina din spatele casei și cercetam cu luare aminte pomii, în speranța vreunei plești care să rivalizeze cu dudele parfumate culese din praf.


A prayer sung by the Hilliard Ensemble.

I suspect it may be a far cry from the “Jesus is my best friend” that you sometimes hear in Evangelicals churches.

O Lord, of Thy heavenly bounties deprive me not.
O Lord, deliver me from the eternal torments.
O Lord, forgive me if I have sinned in my mind or my thought, whether in word or in deed.
O Lord, free me from all ignorance and forgetfulness, from despondency and stony insensibility.
O Lord, deliver me from every temptation.
O Lord, enlighten my heart which evil desires have darkened.
O Lord, as a man I have sinned, have though mercy on me, as the God full of compassion, seeing the feebleness of my soul.
O Lord, send down Thy grace to help me, that I may glorify Thy name.
O Lord Jesus Christ, write me down in the book of life and grant unto me a good end.
O Lord my God, even if I had not done anything good before Thee, do Thou help me, in Thy grace, to make a good beginning.
O Lord, sprinkle into my heart the dew of Thy grace.
O Lord of heaven and earth, remember me, Thy sinful servant, full of shame and impurity, in Thy kingdom. Amen
O Lord, receive me in my penitence.
O Lord, forsake me not.
O Lord, lead me not into misfortune.
O Lord, quicken in me a good thought.
O Lord, give me tears and remembrance of death, and contrition.
O Lord, make me solicitous of confessing my sins.
O Lord, give me humility, chastity and obedience.
O Lord, give me patience, magnanimity and meekness.
O Lord, implant in me the root of all good – Thy fear in my heart.
O Lord, vouchsafe that I may love Thee from all my soul and mind and in everything do Thy will.
O Lord, shelter me from certain men, from demons and passions, and from any other unbecoming thing.
O Lord, Thou knowest that Thou dost as Thy willest, let then Thy will be done in me, sinner,
for blessed art Thou unto the ages. Amen.


There is so much beauty in this musical composition based on the Latin text of what is one of the most moving Psalms.

You will begin to see the beauty if you can actually follow (and understand) the Latin text.

Please note that after v. 5, Pärt has (very cleverly) introduced almost all the stanzas of the Requiem (Dies irae etc.), reverting to the text of the psalm and leaving Rex tremendae majestatis for the end of the composition.

The Hilliard Ensemble (which recorded Pärt’s Miserere) celebrate this year their 40th anniversary. Sadly, the members of the group will retire soon and are scheduled to have their farewell concert on the 20th of December in London.

See HERE the text of the Miserere as set to music by A. Pärt.

Below is the Latin text of Ps. 51 (50 in the Vulgate).

Psalm 51:1 In finem. Psalmus David,

2 cum venit ad eum Nathan propheta, quando intravit ad Bethsabee.

3 Miserere mei, Deus, secundum magnam misericordiam tuam; et secundum multitudinem miserationum tuarum, dele iniquitatem meam.

4 Amplius lava me ab iniquitate mea, et a peccato meo munda me.

5 Quoniam iniquitatem meam ego cognosco, et peccatum meum contra me est semper.

6 Tibi soli peccavi, et malum coram te feci; ut justificeris in sermonibus tuis, et vincas cum judicaris.

7 Ecce enim in iniquitatibus conceptus sum, et in peccatis concepit me mater mea.

8 Ecce enim veritatem dilexisti; incerta et occulta sapientiae tuae manifestasti mihi.

9 Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor.

10 Auditui meo dabis gaudium et laetitiam, et exsultabunt ossa humiliata.

11 Averte faciem tuam a peccatis meis, et omnes iniquitates meas dele.

12 Cor mundum crea in me, Deus, et spiritum rectum innova in visceribus meis.

13 Ne projicias me a facie tua, et spiritum sanctum tuum ne auferas a me.

14 Redde mihi laetitiam salutaris tui, et spiritu principali confirma me.

15 Docebo iniquos vias tuas, et impii ad te convertentur.

16 Libera me de sanguinibus, Deus, Deus salutis meae, et exsultabit lingua mea justitiam tuam.

17 Domine, labia mea aperies, et os meum annuntiabit laudem tuam.

18 Quoniam si voluisses sacrificium, dedissem utique; holocaustis non delectaberis.

19 Sacrificium Deo spiritus contribulatus; cor contritum et humiliatum, Deus, non despicies.

20 Benigne fac, Domine, in bona voluntate tua Sion, ut aedificentur muri Jerusalem.

21 Tunc acceptabis sacrificium justitiae, oblationes et holocausta; tunc imponent super altare tuum


Recent mi-am încercat puterile cu un citat (în germană) din M. Luther (Von der Freiheit eines Christenmenschen, Stuttgart, Reclam Verlag, 1976, p. 129).

Despre libertatea creștinului a fost tradusă integral la Logos, însă la Cambridge nu am acces la ea pentru a vedea ce soluții de traducere a găsit Petru Forna.

Mai jos o bucățică de Luther. Veți observa că pentru Martin Luther poruncile au valoare „demonstrativă”. Sunt un standard menit să pună în evidență incapacitatea noastră de a face bine.

Prin contrast, scriitorii bisericești răsăriteni au fost foarte optimiști. Citești o omilie de Ioan Hrisostomul și simți că prinzi aripi.

Psihologic și pedagogic vorbind, s-ar putea să fie mai indicat să ne arătăm optimiști cu cei din jurul nostru, încurajându-i să facă ceea ce li se pare greu.

Dar mă tem că realitatea este de partea lui Luther. O fi analiza lui pesimistă, dar cred că este mai ancorată în realitate.

Să vedem textul:

***

Dar cum oare este posibil ca numai credința să ne facă evlavioși și să ne dăruiască fără fapte o bogăție atât de minunată, deși Scriptura cere de la noi atât de multe legi, porunci, fapte, așezăminte și ceremonii?

Aici trebuie neapărat observat și luat mereu în serios că numai credința, fără fapte, ne face buni, liberi și binecuvântați, după cum vom auzi mai târziu pe larg. Trebuie știut că toată Sfânta Scriptură este împărțită în două: porunca sau legea lui Dumnezeu și promisiunea sau legământul. Poruncile ne învață cu privire la felurite fapte bune, dar asta nu este de ajuns pentru înfăptuirea lor. Poruncile ne îndrumă, dar nu ne ajută în împlinirea datoriei, nu ne dau nicio putere în această privință. Prin urmare sunt rânduite numai cu acest scop: ca prin ele omul să-și vadă neputința de a face bine și să-și ia nădejdea de la sine. De aceea se numesc Vechiul Testament și alcătuiesc Vechiul Testament. Astfel, porunca „Să nu poftești” (Ex. 20:17) ne arată că toți suntem păcătoși și că niciun om nu este în stare să nu poftească, orice ar face. Din aceasta omul învață să nu-și pună nădejdea în sine, ci să caute ajutor altundeva, că poate să nu poftească și să împlinească astfel porunca printr-un altul, ceea ce nu poate de la sine însuși. La fel sunt cu neputință pentru noi toate celelalte porunci.

Wie geht es aber zu, daß der Glaube allein kann fromm machen und ohne alle Werke so überschwenglichen Reichtum geben, obgleich doch soviel Gesetze, Gebote, Werke, Stände und Weisen uns vorgeschrieben sind in der Schrift? Hier ist fleißig zu merken und stets mit Ernst festzuhalten, daß allein der Glaube ohn alle Werke fromm, frei und selig macht, wie wir hernach ausführlicher hören werden, und muß man wissen, daß die ganze Heilige Schrift wird in zweierlei Wort geteilt, die sind: Gebot oder Gesetz Gottes und Verheißung oder Zusagung. Die Gebote lehren und schreiben uns vor mancherlei gute Werke, aber damit sind sie noch nicht geschehen. Sie weisen wohl, sie helfen aber nicht lehren, was man tun soll, geben aber keine Stärke dazu. Darum sind sie nur dazu bestimmt, daß der Mensch drin sehe sein Unvermögen zu dem Guten und lerne, an sich selbst verzweifeln, und darum heißen sie auch das Alte Testament und gehören alle ins Alte Testament. So beweist das Gebot: „Du sollst nicht böse Begierde haben“, daß wir allesamt Sünder sind und kein Mensch vermag zu sein ohne böse Begierde, er tue, was er will. Daraus lernt er an sich selbst verzagen und anderswo Hilfe zu suchen, daß er ohne böse Begierde sei und so das Gebot erfülle durch einen anderen, was er aus sich selbst nicht vermag. So sind auch alle anderen Gebote uns unmöglich.


Orice v-ar spune maharajahul neîncoronat al blogosferei evanghelice, ziua mea de naștere nu este în august. Am corectat această informație și în alte dăți, dar se pare că nici mogulii nu mai sunt ce-au fost.

Dar dacă tot am ajuns fără voia mea să am o zi de naștere și în august, să mi se îngăduie să spun ce mi-aș dori cu acest prilej.

Modest și smerițel cum am fost de când mă știu, năzuiesc după un bilet la un concert susținut de Academy of Ancient Music. :)

Să le auzim dulcele „ghiers” într-o înregistrare cu Vivaldi (concertele pentru flaut).

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,771 other followers