Ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27)

Textul din 1 Cor. 9:27 spune: Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

Versetul merită atenţia noastră fiindcă termenul lepădat poate stârni confuzie în mintea cititorilor. S-ar putea crede că este un adjectiv substantivizat, şi atunci Pavel zice: „ca nu cumva eu însumi să ajung un lepădat (de credinţă). Nu-i aşa, în context religios înţelegem de regulă verbul ca fiind reflexiv: „a se lepăda” (a renunţa, a abandona).

Ar mai fi o posibilă interpretare, conform căreia „lepădat” este un participiu. În acest caz, Pavel spune: „ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat [de către Dumnezeu]”. Dar afirmaţia stârneşte alte nedumeriri. Cum adică să fim „lepădaţi” de Dumnezeu? Ne leapădă Dumnezeu pur şi simplu dacă greşim? Se dezice de noi? Ne abandonează? Ne dă cu şutul?

Ca de obicei, cheia către înţelegerea versetului stă în interpretarea corectă a originalului grecesc. Termenul „lepădat” este adokimos. La origine, acesta înseamnă „care nu a trecut testul”, „care nu a fost aprobat”, „descalificat”.

Dacă ne uităm cu atenţie în context, observăm că în secţiunea 1 Cor. 9:24-27, apostolul Pavel face apel la câteva imagini din sport, pentru a-i motiva pe corinteni în pregătirea lor spirituală: 9:24 – imaginea participării la întrecerile de alergat pe stadion; 9:25 imaginea atleţilor care participă la jocurile comunităţii şi care se supun la tot felul de înfrânări pentru o cunună pieritoare; 9:26 – imaginea lui Pavel ca alergător (care are ţintă) şi boxer (care loveşte precis, nu la întâmplare).

În 9:27, Pavel pune punct argumentaţiei dându-se pe sine ca exemplu de „atlet” (al credinţei) care îşi spune trupul unui regim drastic şi îl aduce sub control tocmai pentru a nu fi „descalificat”. Este vorba de un limbaj metaforic, folosit de fapt în toată secţiunea 9:24-27.

Aşadar, accentul nu cade pe faptul că Dumnezeu l-ar lepăda, ci pe faptul că, în calitate de evaluator riguros, Dumnezeu l-ar descalifica. Sugestia este că şi-ar pierde premiul (răsplătirea cerească). Pavel nu e interesat să ne lămurească suplimentar ce înseamnă această „descalificare”? Poate însemna chiar pierderea mântuirii? Cei care pun astfel de întrebări ratează scopul mesajului paulin; el nu este să ne spună cât de mult am putea păcătui până să ne pierdem mântuirea, ci să ne atragă atenţia că indulgenţa faţă de noi înşine ajunge să atragă dezaprobarea lui Dumnezeu. Iar asta e destul de grav în sine.

 

În curând…

Deşi am anunţat de ceva vreme apariţia autobiografiei lui C.S. Lewis, va mai dura un picuţ până o vom vedea scoasă de sub tipar. Până atunci, putem vedea coperta. Ţineţi aproape!

 

Naziştii. Un avertisment al istoriei

De Laurence Rees am auzit prima oară în liceu, în timpul unei emisiuni a redacţiei române a BBC. Un prieten din Scoţia mi-a cumpărat atunci una dintre cărţile lui, War of the Century. Aveam să aflu mai târziu că face şi documentare. Unul dintre ele este The Nazis. A Warning from History [Naziştii. Un avertisment al istoriei] pe care l-am văzut recent. Cum să descrii un astfel de documentar? Să spui că e „fascinant”, când faptele prezentate sunt atât de oribile? Să spui că este „excelent”? Toate superlativele pe care ai vrea să le utilizezi pentru a descrie demersul investigativ sunt într-o teribilă disonanţă cu faptele investigate.

S-a discutat recent pe acest blog despre un alt documentar, Expelled, de Ben Stein, care face o conexiune între nazism şi darwinism. Dacă documentarul lui Ben Stein poate fi socotit „angajat” ideologic, nu cred că acelaşi lucru se poate spune despre cel al lui Rees. Iar ceea ce Rees spune foarte limpede este că Hitler a fost fascinat de darwinism (în forma în care l-a înţeles el). Întregul partid a fost gândit şi structurat în aşa fel încât „the fittest” să ajungă la conducere. Viziunea lui Hitler cu privire la societate, Europa, lumea întreagă, a fost marcată în substanţa ei de „selecţia naturală”.

Din fiecare episod se desprind lecţii de neuitat, nu doar despre ce au făcut naziştii (pe ei îi cunoaştem deja ca personaje odioase, nu-i aşa?), ci şi oamenii „de rând” din ţările cucerite. Un exemplu: şocante nu sunt relatările despre nazişti educaţi (unii cu doctorate şi mari iubitori de muzică de operă) care conduceau plutoanele de execuţie din 1941 după invadarea URSS. Teribilă şi de neînţeles este, între altele, atitudinea lituanienilor care s-au oferit să ucidă evrei (bărbaţi, femei şi copii) ca parte a programului de purificare etnică a zonelor cucerite.

Minutul 28 din episodul 5

Dialog cu Petras Zelionka, voluntari lituanian în plutoanele de execuţie a evreilor.

Rep. Voi, soldaţii folosiţi pentru execuţii, eraţi voluntari.

P.Z. Îi puteţi numi şi voluntari; cu siguranţă, primeau mai multă vodka.

Rep. Mai multă?

P.Z. Da, tot mai multă. O beau, şi apoi toată lumea devenea mai curajoasă. Îi împuşcam, îi dădeam pierduţi şi asta era.

Rep. Nu v-aţi gândit niciodată că ar trebui să refuzaţi să împuşcaţi?

[Intervievatul se uită în jos şi lateral pe toată durata răspunsului]

P.Z. Astăzi toate astea sunt greu de explicat: dacă să împuşti sau nu… Nu ştiu. Ceilalţi au făcut-o din cauza mâniei lor – credeau că evreii sunt foarte egoişti. Ce pot să spun.

Rep. Să presupunem că e un evreu în faţa dvs. Nu un bărbat, ci o femeie sau un copil. Un copil n-a fost niciodată comunist şi totuşi împuşti copilul. Ce [rău] făcuse el?

[Intervievatul stă cu privirea în jos. Ezită câteva momente. Îşi caută cuvintele]

P.Z. Asta e o tragedie, o mare tragedie. Cum să vă spun? Cum să explic? E o ciudăţenie. Doar apeşi pe trăgaci, cade şi asta e!

După terminarea războiului, sovieticii l-au trimis pe Petras Zelionka într-un gulag siberian. Foştii lui tovarăşi, împotriva cărora a depus mărturie, au fost executaţi.

Rep. Colegul meu, un englez [Laurence Rees, n.n.], m-a rugat să vă pun această întrebare: oamenii care privesc acest film nu vor înţelege cum de cineva care a putut să împuşte oamenii în felul acesta nu se simte vinovat.

P.Z. Mă pot acuza, dacă vor. Am primit o sentinţă de 20 de ani pentru asta, fără discuţie. Şi am făcut 20 de ani.

Rep. Asta a fost întemniţare. Pedeapsa oficială. Ce spune conştiinţa dvs.?

[Interlocutorul priveşte în jos, duce mâna la nas, apoi vizibil iritat]

P.Z. Nu ştiu, n-am de gând să răspund la astfel de întrebări. Mă puteţi întreba sau nu, n-am de gând să explic sau să spun mai multe.

 

Şi schilodească-se odată… (Gal. 5:12)

În Gal. 5:12 Pavel face o declaraţie şocantă: „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Despre membrii bisericilor din Galatia (sudul şi centrul Turciei de astăzi) ştim că erau tulburaţi de iudaizatori (iudeo-creştini care considerau că neevreii au nevoie de circumcizie pentru a intra în Noul Legământ). Dar ce vrea să spună Pavel cu aceste cuvinte? La prima lectură ai impresia că îşi doreşte ca oponenţii lui să alunece pe scări, să cadă pe gheaţă sau să fie loviţi de un cal nărăvaş. În fapt, sensul declaraţiei este altul. În greacă textul spune: ophelon kai apokopsontai hoi anastatountes hymas.

Particula ophelon este folosită pentru a exprima dorinţe despre care vorbitorul ştie că nu se vor materializa niciodată. Ar putea fi tradusă cu „Oh, dacă…” sau cu „Îmi doresc ca…”.

Verbul apokoptō este tradus de Cornilescu prin „a schilodi”, dar el înseamnă „a tăia”, „a mutila” şi în acest context este o referire voalată castrare. Pavel este de-a dreptul sarcastic cu oponenţii săi: dacă tot insistă atât de mult asupra tăierii, încaltea să meargă până la capăt! Exprimarea face parte din instrumentarul retoric bogat pe care Pavel îl pune în valoare în această epistolă pentru a-i aduce pe galateni la calea cea dreaptă.

Traducerea lui Bartolomeu Anania plusează în raport cu originalul şi îi face mici fărâme pe oponenţi:

O, tăia-s’ar cu totu’n bucăţele cei ce vă destramă pe voi!

Nota explicativă la verset ne spune că ar fi vorba de o posibilă aluzie la practicile de automutilare ale adepţilor zeiţei Cybele (în cadrul unor ritualuri orgiastice). Da, just, numai că respectivii nu se tăiau „bucăţele”, ci se autocastrau, deci traducerea este incorectă în raport cu explicaţiile.

Traducerile englezeşti sunt fidele originalului:

(NET) I wish those agitators would go so far as to castrate themselves

(NIV) As for those agitators, I wish they would go the whole way and emasculate themselves!

(NJB) I could wish that those who are unsettling you would go further and mutilate themselves.

 

Femeie-soră? (1 Cor. 9:5)

Citez din “diortosirea” Bartolomeu Anania: Oare nouă nu ne stă’n putere să purtăm cu noi o femeie-soră, ca şi ceilalţi apostoli şi ca fraţii Domnului şi ca Chefa?

Notă explicativă la femeie-soră:

„Femeie creştină; din categoria celor ce, asemenea sfintelor femei (Lc 8, 2-3), îi însoţeau pe apostoli, făcându-le menajul şi scutindu-i astfel de grijile mărunte.”

Sintagma tradusă prin femeie-soră este adelphē gynē care poate însemna „femeie-soră” sau „soţie-soră”. Evident, adelphē se referă la „soră” de credinţă, dar ce înseamnă în acest context gynē? Se referă la o femeie care se ocupă de „grijile mărunte” (menaj) sau la soţie? B.A. propune ca sigură o interpretare faţă există două obiecţii principale:

1) În Luca 8:2-3, despre femeile respective spune că îl sprijineau pe Isus cu ce aveau (resursele lor [financiare]), nu că îi făceau menajul.

2) Instituţia subintroductelor (syneisaktoi, fecioare care făceau menajul clericilor) datează din sec. II-III şi a început să fie condamnată sever în sec. IV, tocmai din cauza scandalurilor care au izbucnit. La începutul episcopatului său, Vasile cel Mare îi scria unui prezbiter, pe nume Gregorius:

[...] Nu sunt primul, Gregorius, nici singurul care să susţină principiul că femeile nu trebuie să trăiască alături de bărbaţi. Citeşte canonul stabilit de sfinţii Părinţi la Conciliul de la Niceea, care interzice în mod clar subintroductele. Viaţa de celibat capătă cinste prin separarea de orice companie femeiască. [...] Dă-o afară din casă şi stabileşte-o la o mănăstire. Să trăiască între fecioare, iar tu să fii slujit de bărbaţi, ca numele lui Dumnezeu să nu fie blasfemiat prin tine. [...] Dacă persişti să te cramponezi de poziţia ta clericală, fără să-ţi îndrepţi căile, vei fi anatemizat înaintea poporului şi toţi cei care te primesc vor fi excomunicaţi în toată biserica.

Aşadar, B.A. ar vrea să credem că deja apostolii aveau statutul prezbiterilor/epsicopilor din sec. II-IV, care adesea erau slujiţi de femei dedicate celibatului. În realitate, Pavel se referă la faptul că el a renunţat la căsătorie (spre deosebire de ceilalţi apostoli), deşi ar fi putut să se folosească de acest “drept”.

În plus, despre apostolul Petru (Chefa) ştim sigur că era căsătorit (avea soacră). Este oare plauzibil ca Petru să-şi fi lăsat nevasta acasă şi să cutreiere lumea în lung şi în lat însoţit de o femeie-soră?

 

Credinţă… încredere… încredinţare (Ev. 11:1)

Am învăţat prima dată definiţia credinţei la şcoala duminicală: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Eram prea fraged ca să-mi dau seama că un astfel de enunţ este tautologic: credinţă, încredere şi încredinţare sunt mai mult sau mai puţin sinonime. În orice caz, fac parte din aceeaşi familie lexicală, iar a spune despre credinţă că este „încredere” şi „încredinţare” nu înseamnă prea mult.

În greacă, termenii corespunzători celor scrişi cu bold sunt pistis, hypostasis şi elenchos. Chiar şi un necunoscător îşi poate da seama că cei trei nu sunt defel înrudiţi lexical. Să analizăm deci pe rând termenii hypostasis şi elenchos, fiindcă tocmai ei ne vor ajuta să înţelegem ce înseamnă pistis (credinţa) în Epistola către Evrei.

hypostasis este tradus prin Cornilescu prin „încredere neclintită” (oare sub influenţa lui Segond, cu ferme assurance, sau a lui Luther, cu a lui gewisse Zuversicht?). Termenul a fost de fapt înţeles în trei feluri diferite:

1) substanţă (sau fiinţă/esenţă). Potrivit acestei interpretări, autorul cărţii spune că prin credinţă lucrurile nădăjduite capătă substanţialitate. NEB: faith gives substance to our hopes // credinţa dă substanţă speranţelor noastre).

2) siguranţă (convingere sau, cum spune Cornilescu, încredere neclintită).

3) garanţie (titlu de proprietate). Mai ales traducerile de limbă franceză folosesc acest sens. TOB: La foi est une manière de posséder déjà ce que l’on espère // Credinţa înseamnă să posedăm deja ceea ce sperăm. FBJ: La foi est la garantie des biens que l’on espère // Credinţa este garanţia lucrurilor sperate.

Se pot aduce multe argumente în favoarea oricăreia dintre cele trei înţelesuri principale, dar sunt înclinat să cred că, pentru autorul cărţii Evrei, credinţa este acel element care dă substanţă lucrurilor nădăjduite. Interesant este că autorul pomeneşte de credinţă în contextul persecuţiilor de care aveau parte destinatarii (vezi cap. 10:32-39) şi încearcă să-i încurajeze să nu abandoneze drumul, pentru că el duce la mântuire. Urmează această „definiţie” a credinţei (11:1) şi „galeria eroilor credinţei” despre care, în mod ciudat, se spune de două ori că „n-au căpătat ce le fusese promis” (11:13, 39), deşi citim că au avut parte de realizări extraordinare. Din ceea ce spune autorul, înţeleg următoarele: credinţa este acel temei, acea realitate care îţi dă putere să aştepţi împlinirea promisiunilor divine (chiar dacă ele zăbovesc aproape indefinit) şi să faci în acelaşi timp lucruri minunate. Acesta este de fapt modelul după care au lucrat „eroii” menţionaţi. Au fost mereu în aşteptarea Marii Împliniri, dar, deşi ea nu a venit, au avut parte de reuşite extraordinare pe parcursul vieţii.

La fel şi noi, trăim cu aşteptarea şi cu nădejdea mântuirii finale (Rom. 8:22), dar avem credinţa ca sursă de energie pentru a ne continua drumul.

elenchos este tradus de Cornilescu prin puternică încredinţare, dar el înseamnă „demonstraţie, dovadă”. În ce sens este credinţa o dovadă a celor nevăzute? În primul rând, în sensul că ea îl ajută pe om să perceapă că universul a fost creat prin Cuvântul lui Dumnezeu şi că tot ce se vede în jurul nostru îşi are originea în ceea ce este invizibil (Ev. 11:2).

Credinţa are deci o sferă de cuprindere mai mare decât o înţelegem noi îndeobşte (Dacă am credinţă şi mă rog pentru o bicicletă, primesc bicicleta). Eu unul o înţeleg mai ales în relaţie cu perseverenţa în supunere faţă de Dumnezeu, indiferent de circumstanţe (vezi apelul de a „continua alergarea”, din Ev. 12:1) şi cu energia de a face pentru Dumnezeu lucruri mari, în ciuda „realităţilor” vizibile descurajante.

 

Pro peccatis… Eja Mater, fons amoris (Stabat Mater)

Din Stabat Mater (RV 621) , de Vivaldi, secţiunile “Pro peccatis” şi “Eja Mater”, pentru care includ şi traducerea.

6. Pro peccatis suae gentis vidit Iesum in tormentis et flagellis subditum

7. Eia Mater, fons amoris, me sentire vim doloris fac ut tecum lugeam

6. L-a văzut pe Isus în chinuri şi supus biciului, pentru păcatele poporului Său

7. O, mamă, izvor de iubire, fă-mă să simt puterea durerii, ca să jelesc împreuna cu tine.

Artistul care interpretează este Andreas Scholl, contratenor german (registru de alt) specializat în repertoriul baroc.

 

Şi astfel a fost prins Isus al meu

Chiar dacă Vinerea Mare a trecut, îmi permit să atrag atenţia asupra unei arii extraordinare din Patimile după Matei de Bach – “So ist mein Jesus nun gefangen” (“Şi astfel a fost prins Isus al meu”). Este vorba de o lamentaţie pe două voci (sopran şi alt) care alternează cu intervenţia dramatică a corului (Laßt ihn, haltet, bindet nicht! // Lăsaţi-L, încetaţi, nu-L legaţi!), care în final proferă pedepse teribile asupra trădătorului ucigaş.

So ist mein Jesus nun gefangen.
Laßt ihn, haltet, bindet nicht!
Mond und Licht
Ist vor Schmerzen untergangen,
Weil mein Jesus ist gefangen.
Laßt ihn, haltet, bindet nicht!
Sie führen ihn, er ist gebunden.

Şi astfel a fost prins Isus al meu.
Lăsaţi-L, încetaţi, nu-L legaţi!
Luna cu a ei lumină
De durere s-a ascuns
Căci Isus al meu este prins
Lăsaţi-L, încetaţi, nu-L legaţi!
Îl duc însă; este legat.

Sind Blitze, sind Donner in Wolken verschwunden?
Eröffne den feurigen Abgrund, o Hölle,
Zertrümmre, verderbe, verschlinge, zerschelle
Mit plötzlicher Wut
Den falschen Verräter, das mördrische Blut!

Au dispărut fulgerele şi tunetele în nori?
Deschide hăul învăpăiat, o Iad!
Spulberă-l, distruge-l, înghite-l, zdrobeşte-l
Cu mânie năprasnică
Pe trădătorul prefăcut, acest sânge ucigaş!

 

Nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17 şi 4:2)

În 2 Corinteni, în traducerea Cornilescu, Pavel spune de două ori (în 2:17 şi în 4:2) „noi nu stricăm Cuvântul”. Totuşi, în originalul grecesc sunt folosite două verbe diferite, nu unul singur, de aceea se impune o analiză mai atentă a nuanţelor mesajului paulin. Să luăm versetele pe rând.

2 Cor. 2:17 Căci noi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi (gr. ou gar esmen ōs hoi polloi kapēleuontes ton logon tou theou).

Verbul tradus prin a strica este kapēleuō, care înseamnă de fapt „a vinde cu amănuntul, a negustori”, cu o conotaţie negativă însă care trimite la speculă. Desigur, dat fiind că mulţi dintre vânzători (mai ales cei care ţineau dughene sau taverne) mai „botezau” mărfurile (şi în special vinul), verbul a ajuns să facă referire, prin extensie, şi la ideea de falsificare, adulterare, stricare.

Totuşi, în contextul nostru Pavel accentuează faptul că el nu propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru un câştig, ci din sinceritate (eilikrineia; Cornilescu - „inimă curată”). De altfel în secolele dinainte şi de după Hristos, mulţi filozofi ambulanţi (mai ales sofiştii) obişnuiau să dea lecţii în schimbul unui câştig. În lucrarea Viaţa lui Apollonios din Tyana, (biografia unui filozof trăitor între 40 şi 120 d.Hr.) întâlnim acelaşi verb, pus în relaţie cu filozofia. Apollonios încearcă să-l convingă pe Euphrates să se îndepărteze de „câştigul necinstit şi de negustoria cu lecţiile de filozofie” (I.13, gr. tou chrēmatizesthai te kai tēn sophian kapēleuein). Există multe alte exemple de acest fel în scrierile de limbă greacă.

Aşadar, versetul din 2 Cor. 2:17 ar trebui tradus astfel:

Căci noi nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu obiect de negustorie, [pentru câştig,] cum fac mulţi, ci vorbim dintr-o motivaţie sinceră…

Bartolomeu Anania surprinde bine sensul versetului: Că noi nu suntem precum cei mulţi, care negustoresc cuvântul lui Dumnezeu…
Traducerea catolică (2002) preferă o exprimare mai neologică: Căci noi nu suntem ca cei mulţi care comercializează cuvântul lui Dumnezeu…
În schimb, Galaction ( 1938 ) „amestecă” bine de tot sensurile: Căci nu suntem la fel cu cei mulţi care amestecă cuvântul lui Dumnezeu… (Te şi întrebi: cu ce-l amestecă?)

2 Cor. 4:2 Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu (gr. mēde dolountes ton logon tou theou)

Verbul doloō are într-adevăr sensul de „a falsifica, a adultera” şi se aplică uneori vinului (îndoit cu apă). Pavel spune în esenţă că mesajul său nu amestecă idei autentice şi neadevăruri, că nu a strecurat nimic în el (i.e. pentru a-l face pe placul destinatarilor etc.)

Bartolomeu Anania spoieşte traducerea mai mult decât e cazul: nici poleind cuvântul lui Dumnezeu… [notă la „poleind”: Falsificând prin disimulare. E discutabil dacă la asta avea în minte apostolul Pavel].

Galaction (1938): nu prefacem cuvântul lui Dumnezeu [Nu e cea mai bună alegere, fiindcă a preface necesită adesea un complement.]

Traducerea catolică (2002): nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu…

 

Aşteptând să înflorească migdalii

Cuvântul Domnului a venit la mine: „Ce vezi, Ieremia?”
„Văd o ramură de migdal,” am răspuns.
(Ier. 1:11 – NIV)

Din turnul de veghe străbat cu privirea întinderea dezolantă a pustietăţii copleşitoare. Deşert întrerupt de trunchiuri inerte, răsfirate până în zare, ca o uriaşă vale a oaselor amorţite de frigul iernii. Migdali pe care îi aştept să înflorească din nou, poate pentru ultima oară, prevestind sfârşitul acestei nopţi hibernale.

Închid pentru o clipă ochii şi imensul deşert de gheaţă care se întinde până la răsărit se acoperă cu ninsoarea înmiresmată a petalelor nenăscute. Îi deschid din nou şi mă regăsesc cu privirea aţintită spre ramurile încă moarte. Vederea lor îmi răscoleşte amintiri dintr-un timp pe care-l credeam uitat. Reminiscenţe dintr-o vreme când le decojeam cu obidă ca să-mi izbândesc împotriva vrăjmaşului meu, iar turmele se înmulţeau mereu. Amintiri dureroase, ale unui timp când dreptatea se strecura furişă printre crengi de migdal despuiate şi jgheaburi înconjurate de oi. Credeam – ce nebunie – că biruisem prin dibăcia mea, că-mi spoream turmele cu de la mine iscusinţă. Azi am învăţat, în sfârşit, să privesc dincolo de albul cojii pe care o înşiram cu îndârjire în adăpători.

E lungă aşteptarea. Migdalii adormiţi sub viforul rece vor da în floare târziu anul acesta. Cât e oare de atunci când toiagul acela s-a acoperit de flori într-o singură noapte, făcând să ne fie ruşine de răzvrătirea noastră? Pare că s-au scurs ani fără şir. De atunci, florile se deschid greu. Poate şi ca să nu ne mai aducă aminte de acel timp în care am plătit cu moartea pentru cuvintele de răzvrătire pe care le-am spus. Astăzi, în coroanele lor nu mai văd toiege de pedeapsă, ci trandafiriul unor flori care poartă pecetea sângerie a jertfei brodată în fiecare petală. Atunci ni s-a frânt semeţia; acum, toiagul pe care-l aştept să înmugurească va deveni un semn care să despice apele timpului, lăsând cale liberă către eternitatea din Ţara Promisă. Cârtiri, şoapte, murmure, freamăte s-au topit între timp printre ramuri.

De aici, din turn, întinderea uriaşă îmi apare ca o grădină aţipită, în aşteptarea primăverii. Somnul ei m-ar cuprinde şi pe mine, dacă n-ar fi mereu vocea care-mi spune că sunt chemat să lucrez: să smulg şi să tai, să dărâm şi să nimicesc. Şi, mai ales, să zidesc şi să sădesc; din acelaşi răsad cu cel pe care l-am văzut întâia dată când eram copil şi nu ştiam încă să vorbesc. Sunt chemat să pun la rădăcina pomilor care dorm aspră secure de fier. Migdalul însă trebuie să rămână. Cum altfel aş putea şti când va veni primăvara?

Mai presus, însă, sunt chemat să fiu altoi pe o tulpină cu scoarţa roşie, care să se usuce pentru ca eu să înverzesc şi să am viaţă. Şi ramurile să mi se plece la pământ de rod din belşug. Acum aştept să înflorească livada. Dar până la ea, sunt chemat să înfloresc eu întâiul, vestind întotdeauna, fără greş, începutul unui an de îndurare fără sfârşit.

De câte ori s-a ridicat şi a alunecat în beznă cercul luminii de pe cer? Mi se pare că aşteptam să înflorească migdalii. Privind peste zare, îi descopăr mai bogaţi ca niciodată în alţi ani. Le simt povara florilor în plete şi mi se pare că aud bocitori cutreierând uliţele. Grădina e toată îmbrăcată în flori albe, ca dintr-o ţesătură de in subţire, sau poate de borangic tors din petalele scăpate de crivăţ. Au înflorit în sfârşit migdalii! Neveştejiţi, veşnic verzi, într-o grădină fără unduiri onctuoase, fără şoapte insidioase, fără cărări şerpuite.